| = părere | Maria Tirenescu [01.Jul.09 08:10] |
| Bănuiesc că e o glumă. Dar, ca să nu-i derutăm pe cititorii tineri, propun să scrieți drept titlu "În ritm 5-7-5". Ar fi mai aproape de adevăr. Haiku-ul are reguli precise. Putem discuta, dacă vreți. Cu prietenie, Maria | |
| = În plus | Alexandru Mărchidan [01.Jul.09 10:18] |
| În plus față de ceea ce afirmă dna Maria Tirescu (referitor la formă), trebuie spus că nu sunt respectate principiile de substanță, de conținut ale haiku-ului: natură-emoție-fior metafizic (dacă vrem să fie cu adevărat haiku)! | |
| = Răspund tot cu un quater-haiku | George Ene [01.Jul.09 10:44] |
Nor cu pantaloni Și fermoarul tras în jos – Ce zici, va ploua? Hei, acu-i acu: Alergăm în stil haiku Să nu ne plouă. Hai să ne pitim Sub salcia ce plânge De dor de ploaie… Și-o să mă înveți Ce-i acela un haiku – Thank You, Maria. Cu prietenie și admirație, | |
| = Pentru Alexandru Mărchidan | George Ene [01.Jul.09 10:57] |
Fii bun și explică-mi și mie ce-i acela un „fior metafizic”? Din moment ce ai spus „emoție”, n-avea rost să mai continui (cu "avansați înainte!"). …În materie de haiku, nu există decât un singur criteriu (de apreciere): să placă. Atât. | |
| = părere de rău | Maria Tirenescu [01.Jul.09 14:13] |
| Dacă aș fi japoneză, aș plânge. Așa că, nu-mi rămâne decât să vă promit că nu mai las niciun semn pe postările dumneavoastră. Cu dezamăgire, Maria | |
| = ??? | Alexandru Mărchidan [01.Jul.09 15:11] |
| Nu e tot aia emoție și fior metafizic... nu credeam că aveți nevoie de explicații... (nu orice emoție poartă un fior metafizic. Ce fior metafizc simțeati la examen?). Pe de altă parte, nu pot fi de acord cu afirmația dvs.: ”în materie de haiku, nu există decât un singur criteriu (de apreciere): să placă. Atât”. E ca și cum aș spune că în materie de gogoși trebuie să fie comestibile. Atât. -------------------------------------------------------------------------------- | |
| = Totul despre Haiku (foarte pe scurt) | George Ene [01.Jul.09 19:29] |
HAI/Tan/Tai (în japoneză – scurt) și KU/Ka (în japoneză – poezie), înseamnă o poezie de 17 silabe, extrem de concentrată, în care ni se sugerează ceva relativ complet despre un subiect oarecare, indiferent de sfera în care e plasat acel subiect. Pot fi scrise haiku-uri despre natură, despre relațiile sociale, despre știință, despre viitor, despre insolit, despre sublim și lista e nesfârșită. La început, după cum scrie în „Cartea de Aur a Primilor Împărați” (sec. 12), haiku-urile /sugerate a fi scurte poezii în expresii silabice/ erau înjurături, care au devenit ulterior îndemnuri la luptă sau chiar mângâieri (sarcastice) pentru cei învinși (din vina lor). Chiar și din această precizare reiese, sper, că e greșit să susținem că haiku-urile trebuie să trateze exclusiv teme din natură. Temele sunt variate, după cum și tratarea lor poate fi variată. Primul Simpozion Internațional Contemporan de Haiku, organizat la Tokio, în data de 11 iulie 1999, sub egida Asociației de Haiku Modern, a dat publicității "Manifestul Haiku din Tokio - 1999", în șapte puncte, spre a armoniza regulile tradiționale ale haiku-ului japonez cu parametrii spirituali-culturali ai fiecărui popor. Astfel, printre altele, 1) au fost acceptate "cuvinte-cheie", cu caracter universal: lumină, întuneric, mare, copaci, viitor, foc, apă, cu sau fără legătură cu anotimpurile; 2) s-a acceptat ritmul și sunetele specifice fiecărei limbi (generatoare de sensuri), fapt pentru care un haiku poate avea o structură de 3 sau chiar de 4 versuri a câte 4, 6 și chiar 8 silabe; 3) s-a impus criteriul obligatoriu al "originalității” (după cum sugerase însuși Matsuo Bashō, cel care a impus haiku-ul clasic prin cartea sa, "Drumul mult prea strâmt spre îndepărtatul nord"). Așadar, e tardiv ca cineva să se erijeze în ultracunoscător într-ale haiku-urilor, să se dea exemplu pe sine, bătându-se cu cărămida în piept că numai el a scris și scrie haiku-uri perfecte, că doar d-aia a luat premii peste premii pe la diferite concursuri școlărești, sătești, orășenești, zonale, republicane, organizate în pripă, între prieteni, unde a participat numai el și a ieșit, „vezi-mă lume!”, pe Locul I, cu diplome și însemne naționale… Cu alte cuvinte nimeni nu poate stabili că versurile unui autor sunt sau nu sunt haiku-uri, că, dimpotrivă sunt Senryū-uri („subțirele sălcii”), Dodoitsu-uri („vorbe populare, de calcă” – fără măsură și fără ritm, „bune doar de mormăit”), Tretshi-uri („cârpe de aruncat”). Și-ncă ceva: editorii japonezi din secolul trecut au propus autorilor de haiku-uri să le prezinte spre publicare în buchete a câte 4, numărul 4 fiind aducător de noroc pentru ei, dar și pentru autori. De aceea am scris și scriu haiku-uri câte 4, și nu câte unul. De asemenea, mă străduiesc să le centrez pe toate pe aceeași temă. În Japonia se obișnuiește notarea haiku-urilor dintr-o asemenea grupare cu note de 1 și 2, nota 8 – dublul lui 4 –, fiind cea optimă. În fine, eu, unul, când simt că nu mă pricep, măcar stau în banca mea și nu bat câmpii. | |