| + gandul cu suflete prinse ca intr-un insectar | Dana Stefan [04.Sep.05 14:07] |
| prind în suflet un gând – îl scriu sau îl fac scăpat? nu am deloc intentia sa explic acum aici un asemenea text. faci asa, cred eu, cand ceva nu-ti suna, sau dimpotriva, cand simti ca te-ai tot duce in prelungire, starnit de text..poemul acesta imi da sentimentul unui gand pios, si ma face sa ma retrag pe varfuri, in tacere..catedrala amintirilor fiecaruia dintre noi, are vitraliile muiate in aur, da, tu esti in schimb aici un praf pe aripi.. sau un alt fel al multiplicarii tale, sau ispitirea prelungirii lumilor tale nenascute, contrapunct melodic sau cate si mai cate desfacute asa, ca sa ajungi plamada femeii ce-ti curge prin vene! cum pot eu, o femeie sa mai trec atunci cu vederea?! poem de iubire, cu muza incantata cat sa faca un barbat, sa se lepede de cuvinte.. onorata de prezenta, domnule. Linea | |
| + "port în inimă o călimară ca un talisman nevăzut" | Dana Lucaci [04.Sep.05 14:18] |
| "fluturele se zbate în sticla unei lămpi afective nu știe că va muri simte că i se face tot mai lumină și mai cald trec dintr-o voce în alta cvintă a contrapunctului" Uneori citesc aripi de poem în zborul fără cuvintelor, se nasc metafore ca și cum frumosul ar avea întruparea între sensuri rotite pentru a ne încânta zilele. Acesta rămâne poemul meu de duminică, deosebit de sensibil, clar, ca o piatră de cuarț, efemeritatea simțită și transpusă într-o aurie trăire, impecabil pusă în vers, privind spre "în vitraliile catedralelor" de suflet. Este aici un Poet al luminilor aurii, îl citesc de fiece dată prin prisma întrebărilor, căci se pare că există mereu răspunsuri în nuanțe infinite, ca și cum "fiecare celulă îmi e femeie – o pot dărui morții neiubită?". "Lebedele negre ale poeziei" se lasă pe acest lac de cuvinte printre nuferii rari ai figurilor de stil. Nici cântecul interior nu este uitat, în armonie cu întreg peisajul scris. O carte din tine se deschide fără semne și fără colțuri îndoite: "port în inimă o călimară ca un talisman nevăzut venele mele sunt sălile bibliotecii din alexandria". O tristețe a timpilor morți desprind, în fața celor ce nu își șterg praful minții atunci când intră în poem pângărind harul celor cuvântate: "să vă ștergeți picioarele târâte prin fum în cerul gurii funia de care veți trage marele clopot" Deosebit de intense ca mesaj interior, ca sugestibilitate, ca ieșire din decor cu demnitate și cu forța identității de sine, îmi par - subiectivă apreciere desigur - versurile: "pot imita orice fără să mă înțeleg în cel imitat eu sunt simbolul vieții tuturor un praf pe aripi" Un poem rar, ca o mică lucrare în coperți irizate cu fir de liric auriu. Felicitări! | |
| = Dana x 2 | Vasile Munteanu [05.Sep.05 08:53] |
| Linea, e mult de mult de cand vocalele-ti nu au mai intersectat consoanele-mi, dar de cuvine nu ma lepaaad decat in cuvinte:); multumesc pentru vibratii... Ela, nici nu cred ca am scris eu atat de frumos pe cat ai descris tu:); multumesc pentru poposirea intru lectura si des-cuvantare. Cu drag, | |