| = Ieud | Stefan Doru Dancus [02.Jan.10 16:02] |
| Cartea lui Ioan Es Pop este scrisa intr-un moment de cumpana existentiala. De aceea a avut succesul meritat si atunci, la prima aparitie si acum la reeditare. Felicitari prietenului nostru care nu s-a dat in laturi niciodata de la a sprijini ascensiunea altor scriitori si poeti mai tineri sau mai batrani din provincie sau din Bucuresti asa cum au facut altii care, ajunsi intr-o pozitie similara lui, au uitat de unde au plecat. Dancus | |
| = Stefan | florin caragiu [02.Jan.10 21:04] |
| Multumesc, Stefan, efortul nu se simte cand cartile chiar imi plac si am dispozitie de a reflecta pe margina lor. Te admir pentru efortul de a duce mai departe revista si a promova literatura, dincolo de propriile tale creatii. Sa ai un an frumos. Las Multi Ani! | |
| + Mutarea privirii | Tudor Cristea [02.Jan.10 23:43] |
| O analiză aplicată, minuțioasă și, nu mai puțin, pertinentă, deși preponderent tematistă (punând, adică, de preferință, accentul asupra lui CE, în defavoarea lui CUM - vizat, totuși, în paragraful final). Exemple bine selectate, relevante. Și totuși, textul critic mi se pare focalizat excesiv pe obiect, printr-un efort de a-l recrea și a-l valoriza în limbajul critic. Mai exact, nu sunt operate deschideri către alte moduri lirice, spre a-l defini mai bine pe cel al poetului supus discuției. Care operează chiar el asemenea deschideri (pe care, însă, analistul le trece cu vederea). Iată un pasaj: "Ieudul este focarul însuși al enigmei, un fel de „gaură neagră”, teritoriu închis în sine, ireperabil și neaproximabil de vreo geografie a rațiunii umane, apărând ca o limită netransgresabilă, neosmotică în ce privește comunicarea cu restul lumii: „la ieudul fără ieșire și noi am, și noi am fost cândva. / și suntem și acum și o să fim și mâine poimâine și/ în veci apa aceluiași râu ne va scălda. (…) singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian. / ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo/ nicio hartă n-are să-ți mai fie de folos/ zadarnic te vei zbate să afli ieșirea intrarea ieșirea/ zadarnic vei zori să rupi lințoliul spațiului/ în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace. /fără margini este ieudul și fără ieșire. / nicio geografie n-a reușit încă să-l aproximeze. / nu l-a prevestit nicio aură. / nu-l urmează nicio coadă de cometă”". Având în vedere insertul din "Elegia..." lui Nichita Stănescu, efortul critic de a defini simbolul nu putea trece peste imaginea acelui ceva "mai înghesuit în sine decât însuși punctul". Și tot așa, mai jos, nu se observă unghia argheziană scrijelind zidul și într-un poem de Ioan Es. Pop... Mutarea strategică a privirii critice de la obiect la alte obiecte e aproape obligatorie când e vorba de poeți (inter)textualizanți. Iar Ioan Es. Pop este, măcar pe ici, pe colo, un asemenea poet. | |
| = Tudor Cristea | florin caragiu [03.Jan.10 01:13] |
| Va multumesc pentru observatiile pertinente, textul e cu siguranta perfectibil. Va doresc un nou an bun, implinit... | |
| = Ne-am întâlnit pe Arca lui Noe ... | Aurel Sibiceanu [03.Jan.10 02:18] |
| Era prin 1995, ne-am găsit unul cu celălalt prin casă pe la distinsa scriitoare Monica Omescu... Eu auzisem de fără ieșirile lui, făpturile mele i le-am arătat în lumina puțină a unei vutci ieftine, beută de noi într-o locantă de pe bulivard... Era pe Iancu de Hunedoara, era cald... Mai încolo de noi, de estabilimentul cultural, unde aflasem ieșire, era Guvernul, unde și azi este de zici că nu-i... Mai încolo de Guvern, în Antipa, dădeau țâpurituri animăluțele din filmul lui Spilberg... Gustam cu simțul răspunderii din vutcile ieftine și trăgeam cu urechea la mezozoic, ori paleozoic, Dumnezeu știe, Drăguțul, ce auzeau urechile noastre, dincotro venea zvonul Lumii... Nici că ne interesa Lumea, cu toate că aveam cămeșa libertății ruptă, de ani buni, în coate... Nu aveam de niciunele dar parcă aveam de toate... Eheei, de parcă nu mai aveam vutci în călimară, Monica ni-l aduse pe Nino Stratan, într-o bună seară... O vreme a fost bine... apoi ne-am mâniat, făceam Scanderbeg cu răgetul mamuților lui Spilberg... Apoi, ce a urmat? Au plecat animalele, au rămas doar fiarele în omul rebel încătușat cu flori de mușețel... Teotim știe mai bine... | |
| = Aurel Sibiceanu | florin caragiu [03.Jan.10 15:24] |
| Vă mulțumesc pentru intâmpinarea poematică, chiar ieri am revăzut filmul lui Tarkovski, Nostalghia, și mă gândeam că întâlnirile semnificative sunt o sursă inepuizabilă de nostalgie... La Mulți Ani! | |