| = poezie | Liviu-Ioan Muresan [22.Apr.10 19:54] |
| plină de sensuri. Limbaj deosebit, inversiuni ce dau bine citirii. E poezie de scenă, un spectacol liric. Și nu exagerez deloc. Muză pe care o invidiez, final cu aripi de puritate. Și toate, pornind de la buricele acelea, apăsînd tastele. LIM. | |
| = Vasile Munteanu | Ottilia Ardeleanu [22.Apr.10 22:02] |
| "să fim unuia celuilalt și lipsă și plin" - iată echilibrul; "muri-vom numai jumătate" pentru că există aripi de zbor spre înalt: "copilele ne cresc ca două aripi". foarte frumos început: "credeți despre mine că sunt tastele mele... literele sunt ochi". inspirația poetică vine de foarte aproape, o spune finalul. Ottilia Ardeleanu | |
| + Așa e, "nu vom muri de tot", depinde ce lăsăm în urmă | George Pașa [23.Apr.10 15:51] |
| Ființa nu este totuna cu trecerea, ea se păstrează în timp, prin timp și dincolo de timp. De aceea "degetele au buric", să păstreze legătura cu ființa-timp, de aceea "literele sunt ochi", să intre în contact cu alți ochi, cei din buricele degetelor, care, la rândul lor, prin alți mii de ochi, ca să-l parafrazez cumva pe Poet, pătrund în miezul fructului creator. Însă ochii noștri nu vor putea "palpa" ceea ce este singular și fără de hotar, doar cine spune că are habar despre ceea ce nu poate fi unit-ar mai ajunge cu vârful degetului până la rădăcina unui molar ce a fost atins ușor de gustul spectacular (!) Sunetele nenumite sau, mai bine zis, "ce nu le (știm) numi" se pierd în sărutul dintâi, fapt ce poate spune că ne-am crede cumva mai isteți decât "strămoșul (nost') Adam", deși la fel am spus "Da" pe diverse voci și tonuri. Finalul nu prea mai poate avea același accent de generalitate, iar acele "copile ce... cresc ca două aripi" sunt minunile prin care se mai poate zbura (ca să-l parafrazez pe stimabilul auctore!). Așadar, un final cu o notă mai personală, deși fiecare jumătate (plină sau goală) a paharului de lut ce suntem poate fi pentru cealaltă plinătate sau nevoie de umplere. Poate nu voi fi certat prea mult dacă am răsucit puțin perspectiva, deși, fără a avea pretenția că am văzut chiar totul din unghiul creator, intuisem cumva marginile întrebării. Dar nicidecum nu am adoptat tactics unui critic procustian, mai mult sau mai puțin actual. Iar ca să revin la concluzia-rezumat, dincolo de dictonul clasic, sigur, am întrevăzut și supraviețuirea prin cealată jumătate sau prin fructe. Un pom roditor am găsit aici. | |