| = Doza suficient necesară sau rezistența la apă a fantasticului | Călin Sămărghițan [22.Jun.11 06:22] |
| Vizionarismul acesta atât de slobod, acompaniat de o impecabilă coerență imagistică, pe alocuri alegoric doar atât cât îi permite ironia, asocierile de mare finețe, dilara de care te îndrăgostești instantaneu încă din poezia cu același nume (sau poate de cerul acela "pană de struț", încă nu știu prea sigur) fac parte toate din instrumentarul cu care autorul menține textul într-un registru care calcă mereu cu jumătate de talpă în tărâmul fantasticului. Totuși acest (infra-)fantastic se dovedește foarte curând a fi doar o suită de derapări controlate în interiorul aceleiași sfere semantice (de exemplu alunecarea aceea dinspre deltă, cai lichizi, burți de șei, pleacând de la pretextul unei ferestre închise; sau vulpea autohtonă versus roșcata din viața de zi cu zi; ori ochii "fisuri spre suprafață"; ori culori "cârlionțate"/ a face dragoste). Aceste alunecări, aceste glisări se produc pe fondul imaginii apei, a omului-apă, a eului-apă, a femeii-apă, o apă turbionară, clocotitoare în cele din urmă, adică în ultima strofă unde, prin versurile "încălecate", se calcă ea pe ea însăși. Astfel, di-la-ra parcă e ancestrala despărțire a apelor de ape. Privită cu toate "ochiurile". | |
| = . | Alexandru Gheție [22.Jun.11 19:23] |
| mă onorează trecerea pe această pagină :) iar semnul despre... mă bucură și mai mult. pentru că voiam să știu dacă amestecul ăsta de fantastic/ real este unul echilibrat. și mi-ați spus că da. :). foarte frumos ați vorbit despre strofa finală, practic ceea ce ajunge dincolo e poezie, iar faptul că dilara devine o metaforă a despărțirii apelor de ape, asta înseamnă că textul acesta și-a atins scopul. mulțumesc, alex | |