| = cântec de cătănie | nicolae tomescu [18.Nov.11 12:35] |
| un altfel de cântec de cătănie zis din afară ori, poate, din trăirile mai îndepărtate ale autorului. Frumoasă introducere cu descrierea mocăniței negre: Cu apă și cu fum orbind o gară . La fel și tenta ironică: Dar laș soldat din moarte cum să guști / Când vine liberarea peste-o lună. Versurile de la sfârșit sunt pe măsura celor dintîi Cu plăcerea lecturi | |
| = ce vremuri, mon chaire! | Adrian Firica [18.Nov.11 13:30] |
| ha, suntem de-un leat! ... numai că eu am sărit gardul cazarmei din Pitești și am văzut, în București, pe rând: Regizorul, la Bulandra, în premieră, că numai aia a fost; Reconstituirea, tot în premieră unicat, la Luceafărul; Concertul uneia, Joan Baez, o americancă... la Sala Radio ... ce vremuri, mon chaire! | |
| = Empatie | Gârda Petru Ioan [18.Nov.11 15:01] |
| Ce tineri, ce nebuni frumosi eram! Dar timpul si-a cam pus pe noi amprenta... O curiozitate, dom-le, am: Pe unde e acum adolescenta? | |
| = pofta ce-ai poftit | Adrian Firica [18.Nov.11 16:16] |
| am un fiu, student la istorie. e mort... după Tarkovski: de la tinerețea lui Ivan, Clopotul, apoi Stalker și, fără îndoială, Solaris. mi se adresează cu: „băi tată, și... ?!” suntem agnostici! | |
| = Aferim mon cher | Dumitru Mălin [19.Nov.11 19:15] |
| Multumesc domnilor Nicolae Tomescu și Adrian Firică. Și eu vă citesc mereu cu plăcere. D-le Gârda Petru Ioan, Adolescenta aceea se numea Floarea și după ce nu mi-a scris vreo șase luni, m-am pomenit cu-n plic gros pe care l-am deschis tremurând și înăuntru erau vreo șase file de caiet cu linii pe care de la un capăt la altul nu scria decât "iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă....". După ce am citit toată această lungă scrisoare înveșmântat în costumul ultim al lui Giordano Bruno i-am răspuns adolescentei pe-o carte poștală militară: Te iert cu toate frunzele ce strigă în căderi Te iert cu toate apele înfiorate-a gheață Te irt cu ziua asta și cu cea de ieri Te iert cu fiecare dimineață Iartă-mă cu tot timpul în care m-ai uitat iubirea e frumoasă numai atunci când iartă Te rog ca semn, ca jurământ că m-ai iertat Să nu-mi mai scrii, să nu-mi mai ieși în cale niciodată! Și nu mi-a mai scris. Doar din când în când mi-a mai ieșit în cale fără vreo intenție anume. Și culmea,mai încoace, viața a adus-o, cu pe soțul ei cu tot în același oraș cu mine. Trăiește deci în Alba iulia, dar n-am văzut-o de vreo opt ani. Când am văzut-o ultima dată am venit acsă și iată ce am scris: Ieri mi-am revăzut iubita de acum treizeci de ani Doamne, câtă nepăsare se scurgea-ntre noi în valuri Ea era cu soțul dânsei, eu cu soața mea - doi bani N-am fi dat pe-acele vremuri și pe-acele idealuri Pentru care eram gata să îmi dau viața toată Ca-ntr-o carte proastă scrisă de un scriitor netot Dar ce floare de jăratec era totuși acea fată Ori ce guguștiuc romantic eram eu pe-atunci socot Nici nu s-a uitat la mine, nici nu m-a băgat în seamă Numai eu ca pe-o bătrână obosită o priveam... Doamne, cum ne pradă viața și-nspre ce-asfințit ne cheamă Iarbă ce-a tăiat-o coasa, frunză ce-a căzut din ram! Aferim, mon cher | |