| = o impresie | Paul Gabriel Sandu [02.Dec.11 10:30] |
| interesanta lectura si unele dintre imagini demne de retinut. cand o sa fiu mai teafar poate o sa scriu mai multe | |
| + știam | Iulia Matei [02.Dec.11 13:39] |
| că aici o să găsesc ceva ce-mi va plăcea :) textul ăsta crește de la un vers la altul, simți cum se coace la caldul cel mai cald :) da, nici eu nu prea știu ce să spun decât că mi-a plăcut foarte mult, că e simplu atât cât trebuie, sugestiv atât cât trebuie, adică se poate citi cu destule ușurință dincolo de cuvinte. și finalul e :) fix ăla care trebuie ca să pună punct. că tot citisem nu de mult timp și mi-am adus aminte: Moartea e aici în curte, se joacă cu o roată de bicicletă. Cândva bicicleta asta a fost a mea, cândva ceea ce acum nu este decât o roată de cauciuc a fost o bicicletă nouă. (Reinaldo Arenas-Castelul) | |
| + ... | Ioana Geacăr [02.Dec.11 13:56] |
| E destul de greu să scrii despre Dzeu, dar tu ai reușit o poveste sensibilă pentru copii, în special. Sunt câteva imagini ancoră ca "umbra Lui albă e prietenul de pâslă căruia îi lași ușa deschisă la miezul nopții." , sau " când moartea doarme într-o coajă de nucă". Dar asta e chiar la înălțimea (netrucată) sfântă a copilăriei: "scrie pe fruntea lui ”Dumnezeu”, un scris mare și roșu, cu ”d”, de la Dănuț." | |
| = Liviu Ofileanu, | Ottilia Ardeleanu [02.Dec.11 16:04] |
| am simțit, în fiecare vers, dorință de iubire față de cel de alături, iubirea aceea sinceră, neipocrită, puternică și nemuritoare pe care o dorește fiecare dintre oameni și care vine, iată, dintr-un Dumnezeu de Copil. versurile acestea: "cu Dănuț nu tremuri de frig, știe patentul nemțesc pentru o iubire perfectă." sunt semnificative. mă înclin în fața unui "copil nebun", Ottilia Ardeleanu | |
| = când moartea doarme într-o coajă de nucă... | Teodor Dume [02.Dec.11 18:07] |
| această scriitură pare una simplă la prima vedere dar în fapt este încărcată de sensuri și multă profunzime. a vorbi și a scrie despre Dumnezeu și despre copii e dificil, riscant și deosebit de frumos. despre toate acestea nu poți scrie și nici vorbi numai dacă ești un cunoscător, sensibil care și-a ales foarte bine momentul. autorul de aici punctează și creionează atent unghiul din care dorește să privească dar în același timp stabilește succesiunea stărilor în așa fel încât să asigure împlinirea mesajului. mult prea frumos ca să te oprești din citit. cu sinceritate, | |
| = Părere | George Pașa [02.Dec.11 21:11] |
| Dănuț ăsta pare a-și fi suficient sieși, ca Nastratin Hogea. Acolo când se insistă asupra "gerului cel mai ger", cred că se află referentul de la care a pornit textul (adică o "înghețată" care ține loc de "madlenă"). | |
| = Evident | liviu ofileanu [03.Dec.11 09:02] |
| Tuturor, cu stimă: Paul Gabriel-Sandu, mulțumesc de trecere. Iulia Matei, Ioana Geacăr, Ottilia Ardeleanu, Teodor Dume și George Pașa - vă mulțumesc pentru lectură și semn. Se pare că toată lumea a priceput că poemul vorbește efectiv despre dragostea lui Dumnezeu, în afară de domnul profesor Pașa, care îl vede ”suficient sieși” pe ”Dănuț ăsta”. Eu zic că e un lucru bun, chiar dacă îl tratați, domnule Pașa, pe Dănuț (alias Dumnezeu) drept un suficient sieși: e semn că ați auzit de El. Probabil, acestea sunt versurile de unde ați dedus că Dumnezeu se laudă: ”vine la tine fără să facă un zgomot,/nu se laudă cu surzenia lui,/ nu dă din coate.”. | |
| = mulțumesc Liviu | Cristina Rusu [03.Dec.11 10:28] |
| în primul rînd pentru că mă consideri prietenul tău și ai trimis email la prieteni. e un poem deschis, luminos și reușit. eu știu că ai sensibilitate, și construiești versuri datorită acestei laturi, pe care ai dezvoltat-o. mie îmi place cum scrii. nu te laud deloc. doar că îmi merge la inimă versul tău. cu prietenie, bia | |
| = . | George Pașa [03.Dec.11 10:35] |
| Eu nu am să folosesc, în mod ipocrit, pluralul politeții, fiindcă se știe de prietenia noastră literară, chiar dacă avem, fără îndoială, viziuni diferite asupra literaturii. Dar "mai prieten mi-e adevărul". Știu că privirea este a copilului, care, în înțelegerea sa, poate să îl numească pe El Dănuț. E absurd să deduci de aici că l-aș nega pe Dumnezeu. Despre ce laude vorbeam? În plus, aici nu am spus nici că ar fi un text bun sau nu. Mă abțin să fac judecăți de valoare pripite. Singura valoare pentru mine e Dumnezeu. | |
| = Erată | liviu ofileanu [03.Dec.11 11:23] |
| E zi superbă zi de iarnă astăzi. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ea. Totuși, am să mi-o stric fiind vertical mai departe. În primul rând, nu mi-am dorit să fac din textul meu un ”dumnezeu”, așa cum vrei tu George (dacă domnule profesor este o ipocrizie...), dimpotrivă, am adus o laudă Lui. Dacă te deranjează acest lucru, nu cred că era nevoie să afle toată lumea. Iar dumitale ai scris: ”Dănuț ăsta pare a-și fi suficient sieși, ca Nastratin Hogea.”. Dacă nu Dumnezeu ”pare” suficient sieși (ar fi culmea), atunci ”trebuie să pară” proiecția autorului, un soi de Hogea care face pe deșteptul până dă în gropi. Atunci, lucrurile sunt foarte clare... Dacă atoatesuficiența invocată de tine nu este o laudă implicită, despre ce mai vorbim aici? În plus, eu nu văd în poem nici un copil care vorbește, ci e doar emisia unei voci, nu se știe a cui, probabil a autorului. Reveria este trântită la pământ în ultimele versuri, când limbajul de stradă (sau firesc) repune zidul morții în fața lui Dumnezeu. Tu nu îl negi pe Dumnezeu, ci îl iei la mișto. E meritul meu că am spus că iei acum cunoștință de El. | |
| = Se începe cu o blasfemie | George Pașa [03.Dec.11 11:58] |
| E o zi frumoasă, iar eu am mult de lucru, dar mai răspund pentru ultima dată. Înte "intenționalitatea limbajului" și realizarea efectivă se interpune un blocaj al comunicării. Ceea ce nu îmi place efectiv la scrierile mai mult sau mai puțin postmoderniste este această apropiere bășcălioasă a divinității. Cine începe cu formularea"Dumnezeu e un copil nebun" nu are cum să spună, dincolo de intenția limbajului, că nu ar lua în răspăr pe Dumnezeu. Și, în plus, Liviu-Daniel Ofileanu, acolo nu mă refeream la Dumnezeu, ci la proiecția auctorială. A vorbi despre Dumnezeu în text, într-o manieră confuză, în opinia mea, nu implică automat și valoare estetică. Fără să vrei, ai luat în deșert, încă de la început, numele Domnului. Și, la fel de involuntar, ți-ai creat alt Dumnezeu în afară de El. | |
| = Punct | liviu ofileanu [03.Dec.11 12:40] |
| Și eu am de lucru, lucru serios... Atunci, revin și eu la domnul profesor George Pașa, ale cărui opinii le ascult, le judec și le combat dacă e cazul. Mă acuzați de un blocaj al comunicării, anume un raport între ceea ce dorește vocea să afirme și ceea ce izbutește, în termeni mai puțin prețioși... Acest blocaj are loc în judecata dumneavoastră momentană, punct. Așa-zisa ”blasfemie” pe care o descoperiți în primul vers spune totul despre felul îngust al perspectivei dvs. (momentane)de a intui resorturile metaforice; epitetul banal de ”copil nebun” nu e o blasfemie, nici un ”o luare în răspăr” a lui Dumnezeu. Decontextualizați cu o ușurință copilărească și totuși, răuvoitoare un termen simplu (știți foarte bine că nu e vorba de invocarea unei nebunii autentice în versul cu pricina). Apoi, ”d” de la Dănuț, nu are legătură cu un prenume al meu mai puțin cunoscut în public, cum se vede că o insinuați... Puteam scrie cu ”d” de la Dunăre, Denisa, Dumitru ș.a.m.d... Ceea ce numiți dumneavoastră ”confuz” în textul meu, anume felul în care are loc o descriere metaforică a lui Dumnezeu - este chiar punctul ei forte. Dar, de multe ori pădurea nu se vede din pricina copacilor. Regret că v-am deranjat atât de mult cu un text fără nici o valoare. | |
| + marketing și publicitate | Vasile Munteanu [03.Dec.11 13:48] |
nu am să mă aporpii de acest text dinspre stilistică, plan ideatic și altele de genul; acest lucru s-a înfăptuit deja, iar ce lipsește este destul de la îndemână. ce îmi aduc eu aminte despre "Dănuț" (subliniez că simpla ipostază de lector îmi permite să îl raportez la ce consider de cuviință) este că el era, dincolo de un nume comun (sau, dacă ne raportăm la titlul pe care am ales să îl dau acestui comentariu, tocmai de aceea), o ciocolată; ca în cazul oricărui produs, apreciată de unii, detestată de alții; o să vă întrebați - pe bună dreptate - ce legătură are cu textul...; după cum ar spune Moromete (iar această referință nu mai este deloc întâmplătoare), două lucruri reies de aici: pe de o parte, că aprecierea unui produs finit crește direct proporțional cu obscuritatea "rețetei" și că, pe de altă parte, cu "cioara vopsită" este în ultimă instanță o sintagmă care ar putea fi catalogată, de la caz la caz, de la fascistă, misogină sau discriminatorie, până la xenofobă; de ce spun asta, pentru că, așa cum am înțeles eu de-a lungul timpului relația cu "d/Dumnezeu", raportarea la Divinitate, viziunea de natură mistică asupra lumii - sau cum vreți să o numiți - este una particulară; ceea ce mă duce cu gândul că tipul acesta de dogmatism (mă refer la acela manifestat un anume comentator) presupune (tot de la caz la caz - mă rog, de la sărbătoare la "sărbătoare") că exercițiul vopsirii poate fi suportat și comportat de un spectru mult mai larg de animale (sau, dacă cineva se simte jignit, de viețuitoare): lup (inclusiv cel nărăvaș), cameleon, ren, iepuraș sau chiar om; multe dintre ele chiar din faza de "ou"! prin urmare, o primă concluzie pe care o pot extrage este că versul "Dumnezeu e un copil nebun", departe de a fi o blasfemie, are valoarea raportării strict la Divinitate (golită de orice "atribuiri" lumești), raportare care nu știu dacă poate fi exprimată cu o mai mare inocență; una care nu are nevoie de reprezntări; care nu cunoaște (nici nu are putea!), ci se recunoaște; o identitate a sinelui plus-minus diferențele specifice; ea se percepe, dar nu se poate explica (nu este acesta unul dintre atributele naturii divine?!); impresia pe care o produce este "absolută"; aș spune că este afectivitate pură: fascinează și îngrozește în egală măsură; iar reacția unui copil este cunoscută de toată lumea: își acoperă ochii cu palma, dar privește printre degete. nu în ultimul rând, faptul că (încă) un autor vorbește despre Dumnezeu la modul explicit (în fond, cred că nu este v reunul dintre noi care să nu fi soluționat unul sau mai multe texte astfel) este adevărat, în primă fază, are darul de a treyi suspiciuni; timpul mi-a demonstrat că într-o majoritate covârșitoare astfel de texte sunt cel mult dubioase; atunci întrebarea care mi-am pus-o a venit firesc: este Liviu Ofileanu un astfel de autor? cred că întrunesc asentimntul oricui când spun răspicat: Nu! prin urmare răsturnarea aceasta mistico-epistemologică) - spun răsturnare pt că "rețeta poeziilor cu și despre Dumnezeu" l-a impus pe acesta drept "concluzia" (vers final) unor premise oricum aiuristice are o altă menire; știu că sună prețios, dar ea are implicit rolul unei instituiri ontice; nu știu dacă aceasta a urmărit autorul sau intuitiv educația "și-a spus cuvântul", dar este o justificare aproape carteziană a lui a fi prin a gândi; o obiectivare a lui "sunt" prin "cum" și prin "cum nu" (sunt); iar autorul este îndreptățit să gândească astfel, pentru că în absența unei astfel de obiectivări creierul este, dar este mort (limba anglo-saxonă, una mult mai logică, exprimă mult mai adecvat această existență în absență), el "doarme într-o coajă de nucă" (simbolistica creier-nucă fiind una cunoscută, mă mir că a scăpat antecomentatorilor; probail prea înverșunați în a trata cu propria tinctură de iod un text de altfel cât se poate de sănătos). cu plăcerea lecturii, Vasile Munteanu | |
| = mulțam fain | liviu ofileanu [04.Dec.11 10:03] |
| Uneori, soarele răsare noaptea... Exhaustiv. Felicitări, Vasile Munteanu! | |
| + ... | Rodica Vasilescu [09.Oct.12 17:25] |
| e un text foarte reusit. am citit si recitit cu placere, ramanand cu senzatia ca aceasta lectura chiar nu mi-a irosit timpul si m-a imbogatit cu cel putin o viziune si o stare. e multa lejeritate, ceva ironie si parca vocea lui toris amos rasunand un pic pe final. | |