| = o intrebare | dorin cozan [19.Mar.12 19:44] |
| de ce aceasta utopie a Ratiunii absolute in spatiul european este o utopie? n-am putea revedea aceasta prejudecata? exista si un mod poetic de a fi loculit de Fiinta, unde teologia si filosofia pot fi bratele unui fotoliu in care poetul sa viseze frumos. ce facem insa cand descifrarea visului nu are loc? e un astfel de poet utopic? | |
| = Dorine, | Manolescu Gorun [20.Mar.12 14:44] |
| Pui degetul acolo unde trebuie. Zgândărind o rană deschisă; într-un fel nespus de frumoasă. Asupra căreia îmi propun și eu să mă aplec într-un text (texte) ulterior (ulterioare) al (ale) seriei. Pentru că - celui căruia îi este dat acest lucru – odată ajuns să intre din pustiul interior într-un nor, de fapt o pâclă deloc morganatică, care, pur și simplu, îl înglobează, i se ivește șansa să ajungă la revelația proprie/individuală (nici măcar o „revelație” omenească nu poate fi „absolută”). Iar în acest moment, pentru el par a se ivi doar șansele: (a) să se piardă acolo, în mod „extatic” – și nu „ecstatic” cum zice Heidegger, despre nuanța acesta e de discutat, dar nu aici – și să nu mai poată comunica în afară; (b) să caute (și să găsească) ieșirea din labirint – dar numai prin centru acestuia pentru că, odată intrat, intrarea i-a fost blocată; și ajungând astfel în alt topos să încerce, de acolo, să ne comunice câte ceva. Iar în cazul (b) se pot petrece mai departe o serie de lucruri: fie – având o înzestrare anume – să recurgă la „poezie” sau - în cazul unor extrem de puțini aleși - cei care au trăit în preajma lor să caute să înființeze o „religie” ce devine, în final, dogmatizantă instituționalizându-se… (În altă ordine de idei apare frecvent pericolul ca falșii profeți - cei ce niciodată nu au vizitat „ecstaticul” - să vrea ei înșiși, în cazuri cu totul nefericite, să înființeze ceea ce se numește o «sectă» - uneori de-a dreptul devinată.) Spui tu: „exista si un mod poetic de a fi locuit de Fiinta, unde teologia si filosofia pot fi bratele unui fotoliu in care poetul sa viseze frumos.” Așa e dacă ne referim la o anumită filosofie din Evul Mediu, când filosofia și teologia se îngemănau, cea „bâtuită” într-adevăr mirific de un Toma D’Aquino sau Augustin (și nu la cea sec abstractizant-kantian sau hegelian). Ori dacă ne referim, în zilele noastre, la hermeneutică. Însă hermeneutica, considerată azi și «gândire slabă», cred că nu este nimic altceva decât o varietate a Poeticului. Mai spui: „ce facem insa cand descifrarea visului [ poetului] nu are loc? e un astfel de poet utopic?”. Este utopic pentru că nu e vina «receporului» (și nu mă refer numai la cel contemporan poetului) că nu poate «descifra». Tot așa cum atunci când o carte se lovește de un cap și produce un sunet gol, nu putem atribui vina neapărat capului. Dar, oricum, poetul e sortit utopiei. Și aceasta deoarece fiind „locuit de Ființa” infinită și astfel autoreferențială în identitatea sa el, poetul, nu poate sugera (metaforic) decât cel mult (prin absurd) un număr infinit numărabil (cantorian) de sensuri ale Ființei și nu toate sensurile de puterea continuului (tot cantorian) ale Acesteia. Prin urmare cred că are dreptate Andrei Cornea să afirme că avem de-a face, noi europenii, de peste două mii de ani cu o „Utopie pur și simplu, în forma ei cea mai pură, mai metafizică și mai abstractă”. Lucru ce s-a răsfrânt (aiurea?!) într-o anumită logică care a preluat „Identitatea” (autoreferențialității Ființei) drept principiu de bază căruia ar trebui să i se conformeze lumea noastră (concretă) de toate zilele. Dar asta pare a fi altă problemă. Și nu e! Pentru că zice tot Heidegger: „…unde acționează propriu-zis nihilismul autentic? Acolo unde se păstrează contactul cu ființarea curentă și se crede că e de ajuns să iei ființarea, așa cum s-a făcut până acum, ca ființare pur și simplu. Însă în felul acesta întrebarea privitoare la ființă este recuzată, iar ființa e tratată ca un nimic (nihil), ceea ce într-un anume fel ea și „este” în măsura în care ființează. A avea de-a face doar cu ființarea în vreme ce se cade în uitarea ființei – iată ce este nihilismul. Nihilismul înțeles astfel este, el abia, temeiul acelui nihilism pe care Nietzsche l-a expus în cartea întâi din Voința de putere.”. Același nihilism care azi, departe de a nega „Identitate”, o atribuie cu o eroare de putere exponențială devenirii/”ființării” deoarece această devenirea a «devenit» atât de «reală» și concertă în lumea noastră curentă. Așa cum de altfel se întâmplă și în «poetica PoMo». De care toată lumea zice că am scăpat (mai ales cei ce o practică, în continuare, cu fervoare). În alt text voi reveni. Ca și asupra corelatului constituit de «analitica limbajului». Mulțumesc, Dorine, pentru prilejul de a-mi expune (poate lungit și plictisitor) aceste gânduri. | |
| = er | Manolescu Gorun [20.Mar.12 14:53] |
| "Același nihilism" se va citi "Acelaș nihilism" (si or mai fi si altele, scuze) | |
| = abordare surprinzatoare | cornel marginean [07.Jun.12 18:47] |
| De la cateva randuri pe care doream sa ti le scriu dupa citirea textului tau, am ajuns sa scriu un eseu, pe care il voi pune pe poezie.ro. Tema pe care o dezabati este incitanta si extrem de importanta pentru multe dintre intrebarile ce nu au inca raspuns. Felicitari pentru modul de abordare. Am comentat constatarea ta ce este chiar surprinzatoare, aceea de a spune despre tehnic ca este nociv si periculos pentru gandire!! Sunt toate premisele posibile sa fie asa. Sunt convins ca dezbaterea textului tau va fi frumoasa si regret ca nu o pot asculta. Cu prietenie | |
| = Ecstatic - extază | Livia Georgescu [08.Nov.12 19:32] |
| Domnule Manolescu Gorun, Mi-a atras atenția această temă de discuție și întrebare la care voi oferi un răspuns. (a) «Ecstaticul» în care intră Poetul (nu numai cel care se exprimă prin limbaj „literar”) este același cu cel al «Extazulului» care, se zice, îl încearcă pe Mistic? Dacă da, atunci ce se întâmplă cu poeții „damnați”. Nu. Ecstaticul nu are aceeași semnificație cu extaza. Este ca și când ai îndrăzni să compari actul privirii obișnuite, ca simț, cu posibilitatea revelației vederii contemplative, prin care divinul se coboară și privește în ființa umană, iluminând-o. Am citit (nu de curând) o strălucită teologie a persoanei ca privire. Omul experimentează propriul fapt de a privi, reprezentându-se pe sine prin actul privirii. Aflat în așteptarea celuilalt, experimentează privirea prin însăși privirea persoanei care îi vine în întâmpinare (1.). Această experimentare a privirii, ca așteptare, nu înseamnă privire prin mijlocirea “reprezentărilor”, căci se fundamentează pe ideea că “divinul este însăși Ființa ce vine să privească în obișnuit”, în ființare (2.). Divinul este Cel ce privește în mod ne-obișnuit, fiind Cel ce ființează și Cel ce se oferă pe Sine ca stare de neascundere, (i)luminare sau dezvăluire, ca prezență a Adevărului. “Se zice, il incearca pe Mistic”, spuneți... Nu e o “încercare” la anumite probe prin care putem primi răspuns la “de ce” prin folosirea impersonalul “se zice” (de ce și ce se întâmplă cu poeții damnați? de ce Misticul ajunge la extaz?). Căderea omului înseamnă prăbușirea sa sub dominația impersonalului “Se”, adică reducerea la condiția de ființare-la-îndemână. Când există o luptă împotriva lui pseudos, a denaturării sau a pervertirii, când logos-ul se autonomizează și devine enunț, ființa apare ca “aflare-aici-de-față”, ca a-letheia, ieșire a ființei din ascundere (3.). Ecstaticul, ca ieșire din ascundere a adevărului, ține de ființă, care la rându-i este “ceea ce apare” – prin logos (4.). Poetul, fie el și “damnat”, are parte doar de ecstatic, ca elucidare a sensului ființei (5.). Abia în relația cu Dumnezeu, ca “deschidere în relație” cu Ființa supremă, “ființarea are nevoie să fie produsă și conservată înlăuntrul regiunii ființării create, înlăuntrul lumii în sens de ens creatum” (p. 328), ca raportare la Dumnezeu în și din ființa noastră prin a-lua-parte și a-avea-parte din și de Dumnezeu, prin credință și de fapt prin faptul-de-a-fi-creștin (Christlichkeit) (6.). 1. Sergiu Tofan, Heidegger: 3 eseuri despre putere, Ed. Pax Aura Mundi, Galați, 2009, pp. 152, 153. 2. Idem, pp. 402, 403. 3. Idem, p. 123. 4. Idem, p. 380. | |