| + Notiță de lectură | George Pașa [16.Feb.19 18:05] |
| Deși imperativul din debutul textului pare prea... imperativ (!), reiterând un fel de încăpățânare a ființei poetice (parcă nu și orgoliu creator), totuși, textul lasă să respire (chiar și să transpire!) o nostalgie aproape letală după copilăria îndepărtată, din care parcă și urmele pașilor desculți par să se fi șters. Textul se naște din zbateri care duc eul până la scindarea de sine, fapt decelabil, îndeosebi, în antinomiile dinspre finalul textului, unde natura duală a ființei umane este mult mai evidentă. Și totuși, dincolo de neîncrederea în posibilitatea atingerii „muzicii sferelor”, dat fiind înăbușirea sunetelor într-o muzică „perisabilă”, finalul acela atât de trist, de mișcător sufletește, aduce acordurile grave ale înălțării iubirii din aparenta moarte afectivă. Chiar dacă e pe alocuri prea explicativ, fără a deveni și mură-n gură, pe placul cititorului leneș, discursul poetic are calitățile prin care se îndepărtează de prozaicul unei existențe creatoare șterse. | |
| = Vă mulţumesc frumos, domnule George Paşa! | Daniela Luminita Teleoaca [24.Feb.19 06:59] |
| Cred că este un text despre pripa omului întru ale vieţii, în special într-ale iubirii: luat cu asalt (unul de celălalt, amândoi de timp şi de...), în văzul lumilor şi, totuşi, dincolo de el(e), te trezeşti gafând, convins că ai trecut prin "decembrie", când, de fapt... Aici şi acum se desfăşoară o realitate destul de paralelă cu cea a interiorului tău, vulnerabil şi copilăros... Copilăros altfel, atât de mult adâncindu-se în viaţă! Dar tu te repezi, uiţi constant că nu mai poţi beneficia de circumstanţele atenuante ale vârstei paradisiace! | |