| + Dumnezeu suntem noi! | Elia Ghinescu [04.Oct.05 00:04] |
| ...asta îmi vine în minte tot citind poezia de față. Dar nu-l simt obosit pe Creatorul de aici, pe cel care vine și aruncă o privire peste începuturile zilelor. Deși îl văd privind ceasul de buzunar. Graba?! Încotro? Mai e timp! Și deși nu a avut răgaz. Îi place rezultatul mîinilor și minții lui. Prin uși întredeschise mereu înspre aceeași lume, de parcă n-ar cunoaște-o ca pe propria creație, se furișează urmărind zbaterea. Copacii, apele, nisipul, pămîntul respirînd, timpul chiar nu sunt creația lui? Le ascultă viața lin curgătoare pe sub perechi de aripi ce nu mai bat. Cine o fi șlefuit galaxia pe care gîndește că s-a așezat? Mihai, găsesc de cuviință să las mai mult decît un semn al trecerii mele pe aici. Știi, poezia ta și, ciudat, poza pe care o are Negru Vladimir la profil, în mintea mea, se potrivesc de minune. Și da!, de la capăt. | |
| = un inceput | Adria Ana [04.Oct.05 09:13] |
| . si de la capat.Am inceput sa citesc poezia ta in dimineata asta de toamna...e un inceput de zi, pe care ti-o doresc si tie placuta! N-am intrat cu gandul sa comentez, grabita, dar nu am putut sa trec fara sa las un semn. Uite, ce m-a impresionat, intr-un aparte: "câteodată putea să audă copacii înflorind discret","timpul mușcând clepsidrele până la sânge". | |
| = din nou | Adria Ana [04.Oct.05 09:17] |
| lipseste ceva: era "intr-un mod aparte", dar am uitat sa scriu tot. Concluziile astea de final suna cam aiurea, pentru ca ele apar la inceput, dar noi le scriem la final. | |
| = Punct si de la capat | razvan rachieriu [04.Oct.05 14:20] |
| Curiozitatea ne determină să ne întrebăm ce există dincolo, privind prin interstițiile gândurilor spre intermundiile unei lumi alcătuite din altă materie, altă substanță și alte elemente. Individualitatea neintegrată în organizarea socială a umanității naște haos, incertitudine și derută, iar considerați individual, rupți de societate, oamenii sunt “trecători bezmetici” care își izbesc solitudinea și angoasele “unul de altul” într-o dezorganizare lăuntrică. Uitând să trăiască, uitând că există, unii oameni împovărează pământul cu greutatea imensă a clipelor moarte. Creator fără voia lui, stăpân peste galaxiile interioare de molecule , omul își teleportează materia într-o “galaxie șlefuită” și absorbind în sine veșnicia “îmbătrânește cu câte-un secol la fiecare respirație”. | |
| = Sa-mi fie rusine | Vasile Mihai [24.Oct.05 13:29] |
| Am intarziat groasnic cu raspunsurile si imi pare tare rau. In ultima vreme nu am mai avut timp si pe undeva nici starea necesara de a intra pe Agonia. Va multumesc tuturor pentru vizita si pentru comentarii. In special Eliei care mi-a adus in dar o luminita, parca pentru a risipi putin intunericul din gandurile mele. Numai bine! | |