| = am uitat unde mă sfârșesc | Maria Prochipiuc [13.Oct.05 12:38] |
am uitat unde încep. am doar vertebre. uneori vin cuvinte ca un fel de sfarmă-piatră și dor, și tac, și le scriu mai departe, îndepărtându- le de mine o dată la șapte ani.- e acea stare de neliniștea a celuilalt mai mult decât a autorului, a celui care într-un fel spus nu că l-ar durea, durerea altuia, ci mai mult că vrea doar să fie interesat așa ca o… trecem prin stări de genul acesta, ne afectează mai mult sau mai puțin, dar oricum le simțim și revin cu altă frunte, niciodată prea înaltă. mi se amintește că sunt limita apelor și nici gramatica pământului nu am învățat-o perfect. pe acest eu din mine care tace nu îl cunosc. descifrez acest text ca și cum m-aș dezbrăca de o haină, este a mea și totuși mi se pare a fi străină de mine. Nu contează gramatica învățată ( apropo eu am învățat gramatica unui domn prof. Irimia și ca să mă convig că o știu am dat examenul de cîteva ori, de atunci am început să fac greșeli gramaticale), importantă e gramatica simțiri, e gramatica cuvântului care respiră atunci cînd îl așezi acolo într-o scriere, e gramatica sufletului destrămat în prea multe idei, e… l-am explorat trăit, metamorfozat, luminând aproape tot ce trecea dinspre rădăcini întoarse. adesea doresc doar o lampă un ceai și un cântec, fără disonanțe alfa-imprimabile sau gama-sensibile. Starea de liniștea neliniștii e aici, vrem asta dar de fapt ne dorim cu totul altceva, tânjim după stare de dinainte, lampa și cântecul poat fi, dar să ni-l cântăm tot noi pe o melodie, care doar numai nouă ne place: nu vreau decât culori în nopțile aproape terminate, nici reîncarnare, nici măcar descompunere în silabe. umbrele acelea încă dansează passo doble. sunt sala de bal pe care își mișcă tălpile ca pe un cer răsturnat sau doar clopot alb. E vezi, e tocmai ce prevestisem mai sus, vrei liniștea neliniștii din tine, nu vrei nimic, dar vrei totul aproape așa cum a fost și încă poate ceva mai mult… am uitat unde mă sfârșesc, am doar o gamă. cer îngăduința de a nu mai vorbi cu alte cuvinte închipuite, de a șterge spațiile vizibile și a rosti numai incorect conform tuturor falșilor prieteni din limba asta sau cealaltă. Da, aici e toată esența acestei scrieri, prietenii? Care prieteni? De câte ori nu mi-am pus întrebarea asta, de câte ori nu mi-am răspuns și în momentul următor găseam răspunsul greșit. Spunea cineva că în celălalt vedem binele sau răul din noi… nu știu dacă e așa sau nu, am exersat, dar abia după ce vedeam răul din celălalt îmi aduceam aminte de spusa aceasta. E starea pe care cu multă sinceritate o pot spune am avut-o de N ori: aici, acum, nu mai are sens decât că am o materie anume, într-un contur nedefinit. fiecare lucru ce îmi pătrunde în aer poate însemna o vibrație prea înaltă sau prea joasă, dezacordându-mă sau acordându-mă ca pe o harpă veche. | |
| = !! | Maria Prochipiuc [13.Oct.05 12:39] |
| ... și nu uita cîntecul inimii e nemuritor! | |
| = Maria | Ela Victoria Luca [13.Oct.05 14:59] |
| Îmi ești în dialog de gânduri, de parcă am fi așa pe aleile cele des de tine bătute și ne-am redefini trecerile, oamenii, întâmplările. Ai prins esența gândurilor mele, pe fragmente, și a trăirilor. Iar cu fals or true friends, e mereu câte o lecție de învățat. Îmi amintesc doar că un om înțelept mi-a spus cândva: "alege-ți prietenii așa cum alegi apa de izvor pe care o bei, sau aerul pur respirabil, să poți fi împăcată că trăiești cu ei în sufletul tău, cu tine în sufletul lor." Mulțumesc, Maria, câte am învățat curând într-o cămăruță acolo, vei știi în tine. Ela | |
| = o lampa un ceai un cantec | Iulia Spanu [13.Oct.05 15:18] |
| adesea doresc doar o lampă un ceai și un cântec, fără disonanțe alfa-imprimabile sau gama-sensibile. nu vreau decât culori în nopțile aproape terminate, nici reîncarnare, nici măcar descompunere în silabe. umbrele acelea încă dansează passo doble. sunt sala de bal pe care își mișcă tălpile ca pe un cer răsturnat sau doar clopot alb. Una dintre cele mai simple si delicate definiri a unei stari de unde cale de intoarcere nu mai este, solutia nu poate fi decat una singura, si ea a dat titlul personalei tale... Si te aseaza, Ela, si asculta si priveste si soarbe-ti in liniste muzica, ceaiul, lumina, defineste-ti de-aici inainte drumul asa cum ti-l vezi tu, stii prea bine... Nu avem voie sa spuneam doar "atat de frumos". eu, da. Drag, Ela. | |
| = Dalba | Ela Victoria Luca [13.Oct.05 15:46] |
| Dalba, calea mea uneori are dusuri, întoarceri, reveniri, reîntâlniri, rămâneri, popasuri, intersecții, oameni, făpturi, lucruri, muzică, ceaiul, totu ce întâlnesc aici. Și mai ales are un fel de dar pe care numai cine pășește alături de mine o vreme cu adevărat îl primește simplu, atât de frumos. Mulțumesc, uneori ai prieteni mai mult timp decât ai o familie. Și asta înseamnă că ai fost binecuvântat. Ela | |
| = acordandu-ma.. | Dana Stefan [13.Oct.05 18:48] |
| nebunia nu inseamna cat de inalta sau joasa e vibratia, nebunia la tine e cum, prin ce mijloace, cat, de ce si CARE e TOCMAI nuanta pe care ti-o vei alege maine.:) stau si ma minunez, de unde atata... Linea | |
| = Linea | Ela Victoria Luca [13.Oct.05 18:54] |
| Nebunia asta e viața, intensă, nuanțată, acorduri sau tonuri, oameni, îndeosebi oamenii, pietrele, apele, totul. Nebunia asta este cea care te face să te redescoperi mereu, chiar și ascultând cum picură lacrima din iepurele alb. Cum al cui? Al Lunii octombrie. Nu ști că de fapt și luna are nuanțe infinite? Tu știi, mai ales tu știi, tu acre nu poți rămâne nici o secundă fără nebunia cântecului și dansului culorilor. Mai ales tu, mai ales ea. Care din ele, care din noi? Noi. Ela | |