| = prin albia amurgului | Ecaterina Bargan [06.Jan.08 22:52] |
| atît această poezie cît și "absența" îmi amintește de circuitul constant - soarele apune - soarele răsare - și totul se ia de la început. așa în fiecare zi. aici mai remarc și ideea de a ne sculpta drumul/muntele/poteca, de a o/a-l șlefui zilnic cu muncă, amurgul fiind poate un imposibil spre care tindem sau vrem să devenim martori fără ca să apară vreun paradox sau un alt început. place gradația inversă înspre final și cum faci trecerea atribuindu-i cuvîntului de la extremitatea finală a versului un alt sens în următorul. pentru unii ar părea poate stranie trecerea bruscă de la albastru la stea sau viceversa dar cred că în asta și constă sensul/esența/contrastul necesar. de unde dispare, apare altul și tot așa ne continuăm drumul oblic spre un sau o ceva anume viața întreagă. dar nu se pune accentul atît pe transcederea din noapte în zi, cum am făcut-o eu, cît pe transfigurarea drumului cu pașii care nu se tem de curgerea timpului și rîvna de a da însăși căutării un aspect imediatmente imprimat în geneza trecerilor, anume coagularea (de altfel f original și ingenios formulată). mi se pare incredibilă capacitatea de a închega în cuvinte atît de puține așa vaste idei. | |