| = calități și defecte | Cozmescu Valentin [24.Mar.09 11:11] |
| marea trădare a Poeziei este când devine metafizică. iar cea din urmă este absolut irezistibilă. îți pot da doar două exemple pe care le avem amândoi la îndemână: Eminescu și Nichita. și unul, și celălalt, au simțit nevoia să-și încerce zborul prin cerurile negre și dense ale metafizicii. au sperat la credința de dincolo, sau dincoace, de poezie. Copacul Gică avea nevoie de-o sentință divină ca să poată înflori. foarte rar poezia reușește să cuvânteze în preajma metafizicii. însă încearcă vreo două pagini din Heidegger, să zicem, să vezi ce poezie splendidă poate cuvânta metafizica. cât despre tine... te simt suspendat undeva între "nu încă poezie" și "prea puțină metafizică". deși ai dor și de una și de cealaltă. găsesc la tine multe versuri ce-și încordează prea tare "metafizicul" și atunci nu reușesc să se așeze. te curtează niște scenarii metafizice promițătoare, însă cuvintele tale nu-și prea găsesc nici ritmul, nici moliciunea simplă, nici joaca sclipitoare. Agăț un vers, spre mărturie: "Pe podeaua linsă de apa deșertăciunii" - nici chiar împreună cu celelalte versuri care-i stau în preajmă nu pot să povestească ceva; "deșertăciunea" - care este centrul de greutate al versului - ai nimicit-o prin insipida "podea linsă"; ai mai turnat și niște apă chioară pe deasupra. aceeași deșărtăciune ai stors-o de tot neantul la un alt vers aflat "Pe aleea învolburată de zbucium zadarnic"; zădărnicia ta s-a îmbrățișat total neinspirat cu un zbucium care încearcă... zaradnic să învolbureze o alee. Pot reține însă "Absurdul e un verb știrb urlând în fraza logicii". dar din păcate pentru noi, doar cam atât. desigur, în fundal auzim cum țipă ca disperatele niște gânduri. | |