| + ia-mi mie hâdo trupul de cenușă | Maria Prochipiuc [30.Aug.06 10:12] |
| cum să mă lupt cu tine moarte cum e să-ți smulg rărunchii să-ți sugrum gâtlejul – Luptă pentru clipa ce urmează, tu luptătorule nu te poți lăsa birui de semnele și însemnele acestei umbre, moartea face parte din viață, trebuie într-un fel să fim pregătiți pentru ea, trebuie s-o privim drept în față. Nașterea e darul vieții, moartea ce-o fi? E greu să-ți răspunzi, e greu să-mi răspund, prețuiesc viața acum când am ajuns la un anumit prag mai mult ca oricând. ai pus un semn pe fruntea mea cu bejul paloarea urii-n loc de o gutuie care să-mbrace-n pal feeric vrejul – Însemnele sunt doar de noi potrivite, văd aici ură amestecată cu duioșie, tu care ai suflet atât de sensibil nu porți ură nici asupra morții, o tratezi ca pe un dat și vrei să-i ceri doar socoteală, de ce acum, de ce așa…moartea ne poate surprinde cu veste sau fără veste, versul tău are atâtea semnificații, încât mă face să gândesc și să-mi zic pe lângă atâtea altele nu merită să ne întunecăm gândurile și cu altele… ai aruncat în jar nebun gătejul ca să-mi înfigi în tălpi arzânde cuie ce ai de-mi râcâi josnic pe la ușă și nu-mi lași soața să se culce lin ci te lipești de ea ca o căpușă și-i sfarmi nădejdea-n necurmat suspin ia-mi mie hâdo trupul de cenușă să nu-ți mai car poveri ca un asin. – pe lângă altele poemul acesta dedicat, delicat, cuprinde în el toată dragostea, adusă obol ca jertfă, e un act de dăruire totală să fii dispus să-ți predai trupul pentru bucuria celuilalt, dar nu te întrebi dacă nu cumva și celălalt face la fel? Aici e frumusețea darului și a iubirii. Poemul acesta e un fel de jertfă adusă vieții, nu vreau să spun mai mult. E poemul poemelor! | |
| + Adrian | lavinia micula [30.Aug.06 10:43] |
| atunci când vorbesc despre viată si "un alt fel de viată", cuvintele nu-mi sunt de trebuință. nu la fel se intâmplă mai sus. sonetul este scris "pe viu", doare, la propriu, orice cuvânt. si tocmai faptul că scriem despre moarte este pentru a o aduce aproape, aici, langă noi, indepătrând-o astfel de locurile preferate. cum altfel am putea s-o stârpim? și tu esti vrednic de asta prin puterea cuvântului. intunericul fuge de lumina. las si eu un semn, un fragment dintr-o inchipuită lumină. thais | |
| + . | Ela Victoria Luca [30.Aug.06 10:42] |
| steluța thaiis | |
| = hâda | Radmila Popovici [30.Aug.06 11:36] |
| Încă o rază frântă de bezna morții "tale", cu prea puțină analiză a ceva atât de clar șoptit... | |
| = "paloarea urii-n loc de o gutuie" | Ela Victoria Luca [30.Aug.06 12:50] |
| demnitate în discurs. la limita dintre rugă, revoltă și acceptare, poezia își păstrează axisul liric prin recurgerea la melos și figurabil, respectiv prin reprezentări investite cu afect și prin metaforizare a pulsiunii morții până la a transforma, sublimabil, în cântec la marginea existenței. să întrebi moartea cum să te lupți cu ea. dialog imposibil și, paradoxal, întâmplat deja. dacă "trup de cenușă" am mai întâlnit, construcția "paloarea urii-n loc de o gutuie" este originală. las pe prima pagină, fiindcă aici este o compoziție remarcabilă. Ela | |
| + sonet de exceptie! | Sorin Teodoriu [30.Aug.06 14:00] |
| Un sonet plin de-o revolta tinuta de mult in frau, in suflet, o revolta spontana ce in sfarsit iese la suprafata precum o lava. Majoritatea cuvintelor dor fizic. Special alese terminatiile 'gâtlejul', 'bejul', 'vrejul', 'gătejul' care grabesc si subliniaza durerea si lupta contra cuiva - ceva imposibil de definit. Adresarea directa cu apelative pline de ura, un strigat scris, mutenia a fost dezrobita, un fel de 'macar asta sa fac, moarte hâdă!' Un text de exceptie, un sonet scris si apoi citit de noi dintr-o suflare. Ritmul alert pare o intampinare inciudata, recunoasterea infrangerii umane in fata ei, a mortii, dar si o inaltare mandra a Omului Adrian Munteanu. Iar inaltarea ta e mult mai mare, mai valoroasa decat simpla si parsiva moarte, chiar daca... doare. Felicitari pentru scrierea ta! | |
| + sisif, un iov de circumstanță | Vasile Munteanu [30.Aug.06 15:40] |
| convulsia interioară și adresativul direct, gravitatea sumbră și expresivitatea univocă, la limita (auto)ironiei fine sunt recognoscibile deja în scrierea lui Adrian Munteanu; temele sale, printre care și cea a sonetului de față, par smulse dintr-o monotonie primordială căpătând dimensiuni obsesiv-liturgice, ca într-o rugăciune sau o mantră; imaginile sunt proiecții metaforice surprinse, redate în "micile crize" ale ființei, însă esențial racordată la "marile raporturi" existențiale. Glasul lui Adrian Munteanu: o voce care nu s-a deprins cu "îngrozitorul râs al aurului". Cu prețuire, | |
| = Răspunsuri | Adrian Munteanu [30.Aug.06 20:11] |
| Cum să răspund celor care au avut răbdarea și bunăvoința de a-și arunca ochii pe acest sonet, cu nuanțele sale particulare? Doar că atât de bine îmi fac cuvintele voastre. Observați, spre deosebire de aproape tot ce am postat până acum, că acest text e trimis aproape imediat după conceperea lui : a fost scris ieri, dintr-o suflare, dintr-o revoltă spontană, reală. Cam tot ce fac eu - dacă fac vreodată ceva bun - se raportează la starea de spirit a momentului în care mă apuc de scris. Considerați totul ca un gest de prietenie și sinceritate, de a împărtăși cu voi tot ce trăiesc cu adevărat. | |
| = deosebita | Florina Daniela Bordieanu [30.Aug.06 20:53] |
| poezie. din pacate, inca o confirmare a unei constatari, amintindu-mi de o discutie avuta cu Liviu Nanu: poezia profunda se scrie din suferinta, din adancul acela zbuciumat si valurit in durere, din ceea ce cu totii spunem "suflet", fara a sti niciodata ce e cu adevarat. un vers deosebit, (ma repet, stiu) ca un strigat. | |
| = Dana | Adrian Munteanu [31.Aug.06 19:52] |
| L-ai sesizat, pentru că îl cunoști. E și un remediu.Ca să-l poți depăși prin propriile-ți puteri(sau neputințe). Poezia poate face și astfel de minuni. | |
| = Unde vă sunt adevărații prieteni ? | George Tei [01.Sep.06 19:29] |
| Adevărații prieteni ar trebui să vă atenționeze că nu rimează "cum e" cu "gutuie". Sunt sigur că veți reveni și veți îndrepta toate neîmplinirile poeziei. Dar, nu înțeleg de ce, la sonet, nu ați pus semnele de punctuație. Unde se termină o idee și unde începe cealaltă idee ? Ideea este frumoasă, dar din dorința de a le fi pe plac "prietenilor"... Păcat! Cu respect, George Tei | |
| = Revin! | George Tei [01.Sep.06 19:44] |
| După cum observ, ați uitat să scrieți versul 6. Cu treisprezece versuri..., nu se poate numi sonet. Poate ați vrut să ne încercați spiritul de observație. | |
| = George, îmi cunosc adevărații prieteni. Sunt buni și pricepuți | Adrian Munteanu [02.Sep.06 19:27] |
| Cred că adevărații prieteni sunt cunoscători ai limbii române vorbite. În cazul de față, este un exemplu simplu al diferenței între rostire și scriere în limba aceasta în care ne exprimăm. Nimeni, decât în clasa I primară, când învățătoarea buchisește cu țâncii alfabetul, nu rostește "e" simplu, ci ca pe un diftong înmuiat, adică "ie". Se observă asfel că rima este corectă. Sună așa cum trebuie la rostire și nu numai la o simplă privire superficială pe hârtie.Pe mine e greu să mă prindă cineva cu școlărisme din astea. Am mai spus cuiva că am auz muzical absolut.Altfel nici n-aș îndrăzni să scriu sonete. Cu simțul ăsta trebuie să te naști. Dacă nu-l ai, nu-l vei avea, indiferent ce școală din lume vei termina. În privința spiritului de observație, nu-mi stă în caracter să întind astfel de capcane. L-am omis, pur și simplu, din grabă, dar,iată, am făcut împlinirea necesară. Problema semnelor de punctuație este atât de fumată în stilistica actuală, încât nici n-ar mai trebui comentată. Sonetul nu este o specie literară învechită, bună de trecut numai la capitolul "modă veche". Dispariția semnelor de punctuație încearcă să demonstreze că sonetul poate sta, foarte bine, alături de noi, la acest început de secol, că el poate împrumuta, atât tematic cât și stilistic, forme care pot să meargă de la postmodernism mai departe. O mai mare libertate de mișcare, de înțelegere și de lărgire a orizontului de perceție cred că ar fi necesară, indiferent de vârsta pe care o aveți. Cu atât mai mult cu cât, lipsa semnelor de punctuație, cel puțin aici, nu crează dificultăți de înțelegere decât celui care nu vrea să aibă și un pic de spirit creator, să fie el însuși cel care își pune semne unde vrea, pauze unde crede de cuviință. Iată ceea ce încerc și eu, ca atâția alții : să fac din cititor un participant activ la procesul de creație și de trăire poetică. | |