| = gură-cască prin târg | Vasile Munteanu [20.Mar.04 10:22] |
| Dragă Bogdan, rătăcind și eu pe „coșcogeamitea” (vorba lui Creangă) site-ul, m-am întâmplat și pe aici unde (vorba altui povestitor) am băut un pahar cu apă că-mi era o foame de nu aveam unde să dorm la noapte... Și, neavând ceva mai bun de făcut (ca tot românul), am zis să-mi dau și eu cu părerea: Femeia (mamă, soră, prietenă, iubită, amantă...)chiar murind, continuă să fie „vie” în sufeltul Artistului (în cazul de față al Poetului). Iubirea este creatoare de frumusețe: muzică, artă (plastică) și poezie într-o perenă revoltă împotriva legilor naturale și sociale („Să ne trezim din angoasele noastre turtite”), pe care le neagă sau le depășește („O să-mi trag un rând de piele peste cap”), supraordondu-se, aproape, Bineluui și Răului („mugurii din țâțe/din care beau eu/și alți vreo doi copaci din grădină”). Poetul este un zeu care se hrănește prin cuvinte și care înțelege carnea prin vis („Scoală-te, femeie lăuză!”). Însă trezirea, anularea viuslui este însăși „moartea” ca obiect al visului și „învierea” în mod real, natural („să țâșnim porumbei,/frunzuliță,/frunză verde,/frunză-frunză.”). În speranța că „sensul” spuselor mele nu a fost unul „exagerat” de subiectiv, semnează un gură-csacă prin târg. | |