| = atribui o stea | Virgil Titarenco [20.Apr.04 07:29] |
| Mie nu îmi place chestia aia cu mandolinele căminului cultural. Simt că în fiecare strofă ai introdus intenționat ceva lipsit de romantism, asentimental, "mandolinele", "pagina șaișpe", "zebrele", "roțile", dar chestia cu mandolinele pur și simplu o simt parcă, știi cum zic profesorii de muzică, cu un semiton mai sus. În orice caz e un poem adevărat și e un "Liviu Nanu". Mă mir că nimeni n-a scris încă nici un comm. Cu riscul de a o întrista pe Trandafiraș, eu consider acest poem net superior celui care a cîștigat concursul. Ceea ce mă face, sincer, să mă gîndesc că ceva n-a fost în regulă ori cu concursul ori cu calitatea juriului. Dar astea rămîn opiniile mele proprii și personale. Pînă una alta eu fac ceea ce îmi dictează criteriile mele estetice și conștiința, atribui o stea. | |
| + Uite și steaua | Virgil Titarenco [20.Apr.04 07:33] |
| Cred că am uitat să scot steaua din cutie. Iertare, n-am mai dat una de șapte zile și m-am dezobișnuit. Uite că am scos-o. | |
| = Virgil | Liviu Nanu [20.Apr.04 08:45] |
| Virgil, ce aș putea spune? Da, spun că deși a fost un concurs, nu știu dacă se pot stabili ierarhii în poezie. adică depinde de gustul fiecăruia, iar poeții își au fiecare segmentul lor de cititori. În funcție de mesaj, de formă, de metaforă...de stil. În ce privește lipsa de romantism a cuvintelor și expresiilor folosite de mine, dau aici un citat din "Poezia" lui B. Croce (pe care nu-l mai pun între ghilimele): Opera cu imperfecțiuni nu este tot una cu opera urâtă, operă care nu se naște ca poezie, iar dacă trăiește, trăiește prin alte mijloace; ci este aceea născută ca poezie, creatură cerească ce poartă pe hlamida ei semnele trecerii pe pământ. Poetul (ca și omul moral, a cărui acțiune nu este niciodată lipsită în întregime de impurități) suferă din pricina imperfecțiunilor pe care le observă în opera sa și ar vrea să le înlăture până la ultima; el visează mereu să o trimită în lume (…) „înveșmântată într-o albă mantie”, strălucind de puritate în ochii privitorilor din „fiecare ținut”. (…) În poezie nu se întâlnesc numai imperfecțiuni care, prin definiție, se pot îndrepta, și sunt de cele mai multe ori efectiv îndreptate în cursul travaliului și în reluările momentului creator, ci și elemente nepoetice și de neîndreptat, care nu trezesc în cititor, cum nu treziseră nici în autor, neplăcere și reprobare, ci sunt privite cu un fel de indiferență. Aceste sunt părțile structurale sau convenționale, care există în orice operă poetică, când abia vizibile, când bătătoare la ochi, mai cu seamă în operele de mare întindere și complexitate. Un exemplu foarte cunoscut de asemenea părți convenționale și structurale sunt acele adăugiri și umpluturi pe care francezii le numesc chevilles și italienii zeppe, pe care Galileo le numea intarsiature, iar Gino Capponi „părți aritmetice”, părți care se amestecă între cele poetice. (…) Care este, de fapt, originea lor? Necesitatea de a păstra unitatea ritmică a expresiei, chiar sacrificând pe alocuri sunetului coerența vreunei imagini; sunet care este în fond el însuși imagine adecvată motivului poetic. Se obișnuiește uneori să se arunce vina acestor pretinse defecte asupra „rimei”, marea seducătoare și corupătoare, și pentru a evita expunerea la această tentație și riscul de a-i ceda, se propune versul fără rimă, versul „alb” sau cu rime care să apară după bunul plac, fără vreun loc prestabilit; alteori, vina e pusă pe seama metricii înseși și a strofei închise, și se propune întrebuințarea așa-zisului „vers liber”, fără simetrii și corespondențe de măsură și strofă. Dacă versurile albe, strofele deschise, versurile libere vor fi animate de un suflu poetic și își vor afla propria lor necesitate și lege, vor fi totdeauna silite să accepte unele umpluturi, zeppe și intarsiature; dacă însă vor fi, așa cum sunt de obicei și cu precădere compozițiile în vers liber, reci născociri intelectualiste, este de așteptat ca ele să recurgă și în acest caz la umpluturi, cu deosebirea că vor fi umpluturi urâte ale unor lucruri urâte, și nimeni niciodată nu le va adresa surâsul – mai mult decât indulgent, de consimțire – adresat „umpluturilor” practicate de poeți și definite drept „grațioase defecte”. Într-adevăr, la poeți aceste „umpluturi”, cerute de armonia expresiei, nu sunt nici frumoase, nici urâte în sine, deoarece nu sunt altceva decât simple puncte de sprijin pentru efectul poetic. Cu stimă, Anton | |
| = Liviu | Elia David [20.Apr.04 09:20] |
| Nu ma mai joc - ieri cand am vrut sa scriu si eu aici nu am avut voie - adica nu se primeau comentarii. Nu stiu de ce, dar am zis ca stau cu ochii pe poezie, sa vad... Si uite ca Virgil a descoperit pe unde se intra. Poezia aceasta era printre favoritele mele. Asta am venit sa marturisesc. Sa ai un sentiment si sa nu-l exprimi, este un pacat comis fata de poezie. | |
| = The never-ending expedition. | Virgil Titarenco [20.Apr.04 09:45] |
| Liviu, să știi că o să îmi copii undeva tot ce mi-ai scris tu aici. Dacă mai "reacționezi" în felul acesta să știi că îți mai scriu comentarii. ;) Acum, despre ce spui tu, eu totuși cred că lucrurile se pot vedea și în nuanțe, nu numai în alb și negru sau în șapte culori. Îmi place să cred că un poet, asemeni unui arhitect, care are atît revelație cît și relevanță, tinde să aibă "stîlpii", "grinzile" și "structurile de rezistență" aproape integrate perfect în textura creației. E vorba de un proces, o evoluție (deși detest termenul) spre ceea ce e de fapt poezie. Eu o numesc o "journey", o călătorie a poetului în lumea poeziei sale pe care nu face decît să o descopere. Ea fiind întotdeauna acolo. De fapt, bănuiesc ca mi-ai descoperit deja "filosofia poetică". Eu nu cred că poezia se "face", eu cred că poezia se "descoperă". The never-ending expedition. | |
| = o poezie medie spre buna | liviu dascalu [20.Apr.04 10:44] |
| E o poezie de valoare medie, una din cele doua poezii pe care le-am apreciat astfel, la concurs (celorlalte nu le-am dat nota de trecere). Prima strofa: nu-mi spune nimic "zborul pasarii de argint", cred ca e un "sublim reziduu" poetic dintr-o alta perioada de creatie. E o abstractie care nu se poate ridica de la sol. In schimb, "mandolinele caminului cultural" concretizeaza bine un discurs care ameninta sa se dilueze pana la a deveni transparent. Strofa a doua e un fragment din jurnalul de la ora cinci, Virgil nu are de unde sa stie, o percep tot in cheia "prospetimii". Un teribilism de pusti genialoid, care imi place, fiindca e colorat in autoironie (ultimul vers din strofa). Ultima strofa e doar sunet: sunetul reducerii motoarelor dupa ce se turasera excesiv in cea de-a doua strofa. Ceea ce da echilibru stilistic poeziei, sau un aer de firesc in plus. Acum, dupa ce am analizat-o, mi se pare chiar buna, nu doar "medie" :) | |
| = :) | Claudiu Banu [20.Apr.04 10:52] |
| Nici eu nu am reusit ieri sa comentez..deh..Spunea un text mic si suparat ca autorul acestui text nu mai accepta comentarii. Si-asa eu eram mai norocos si vazusem textul acesta in copilaria lui.Da uite ca acum pot sa comentez si nu stiu ce sa zic. Merge "Mi-a placut!" ? | |
| = Loc de dat cu parerea | Andu Moldovean [24.Jun.04 14:24] |
| Mie mi se pare ca primele doua strofe nu sunt decat pista de decolare pentru ultima... care mi se pare cea mai buna. Liviu simte nevoia sa se aseze pe sine cu o tristete mai mare chiar decat el ca o pista pentru superbul accident meditativ care isi ia zborul din ultima strofa. Simtind inca nevoia de a-si motiva o concluzie, Liviu ne-a daruit o poezie. Numai bine! Arcturus. | |
| = Liviu, Virgil, Elia, Claudiu, Andrei | Liviu Nanu [20.Apr.04 12:06] |
| Domnule Liviu Dascălu, mă bucur că lu’ matale ți-a plăcut poezia mea și ai socotit-o medie că mie media îmi place dar nu aia de la aritmetică, mai mult aia de zice latinu’ că aurea mediocritas. Eu la latină nu prea învățam, doar mai țin minte unele proverbe și zicători cum ar fi aia cu asinus asinum fricat care nu e nici o aluzie la comentariul matale. Dar matale ești citit și înțelegi, nu-mi fac probleme metafizice că nici fizica nu prea mi-a plăcut, darămite meta, prima notă din liceu a fost un 4, pe urmă am mai învățat eu dar cu vectorii nu m-am înțeles niciodată. Acum eu am înțeles că e de bine că și mie îmi place când îmi pune cineva mâna pe creștet și mă mângâie a consolare, mai ales domnișoarele când le spun că trebuie să plec de urgență la un prieten dar eu mă duc la bere cu prietenul meu Costel care deși nu îmi pune mâna pe creștet mă cinstește din când în când cu o halbă. Și păsărica mea de argint din prima strofă zic unii că e o metaforă dar eu cred că mai degrabă matale ai dreptate, nici nu zboară, nici nu cântă, mai mult cotcodăcește, dar tot nu face ouă. Dar chestia cu mandolinele m-a supărat rău, da’ pe urmă mi-a trecut că eu înțeleg că matale nu ai cântat niciodată în orchestra de copii, cum aveam eu o colegă care cânta la două fluiere deodată, performanță pe care eu niciodată nu am realizat-o, dar nici nu am încercat că mă depășea, așa că am rămas doar un fidel ascultător al orchestrei de mandoline primăvăratice care, acum la vârsta mea nu mă mai impresionează prea tare. Domnule Virgil, eu nu am încercat niciodată să construiesc poezii din grinzi și alte materiale de construcție, dar nici nu pot să le las așa ca pe niște gânduri deșirate, puțin mortar tot trebuie acolo, chiar dacă se mai vede printre cărămizi, care nici alea nu-mi plac vorba latinului, alea au fost aruncate. Iar cu journey-ul aș fi de acord, deși mie nu prea mai îmi place să călătoresc, ultima dată am călătorit cu trenul 16 ore și am fost foarte obosit, poate călătoria în lumea poeziei să fie mai confortabilă deși un prieten îmi spunea că mai a dracului, te rătăcești ca într-un labirint de foneme, rime, metafore și alte alea care nici eu nu prea știu cu ce se mănâncă, că dacă aș ști aș fi și eu acum în Uniunea Scriitorilor, care am auzit de la un scriitor că este o uniune foarte interesantă, îți dă și bilete la mare și te mai și publică în România literară și alte reviste de care am auzit că dacă nu te publică degeaba mai scrii, poate doar pentru nepoți. Eu în general plec de la fapte reale, imagini de viață, atunci când mă chinuie talentul și scriu câte o poezioară, fata de șaișpe ani chiar există, adică mai precis chiar a existat, știu asta pentru că personal am pus umărul la sicriul ei, experiență care m-a marcat deși a trecut atâta timp de la primăvara aia. Eu am văzut (din păcate) câteva persoane murind în preajma mea, din păcate și copii, cum a fost de exemplu copilul de la cutremurul din 77 despre care însă nu mi-am propus să scriu, adică am trecut prin câteva experiențe pe care nu le doresc nimănui. Mai bine beau o bere sau mai multe, mă îmbăt și uit de toate astea, dar până la urmă tot mi-amintesc de ele și uneori mai scap frâiele condeiului, adică a tastelor și iese ceva mai bun sau mai prost. Sau mai mediu, cum e poezia asta de pildă, așa cum zicea prietenul Liviu, dar lui i-am răspuns mai devreme așa că nu mai reiau. Elia, de ce să nu te mai joci? Uite, eu mă joc și acum la vârsta mea, care unii îmi zic să stau mai blând că mă afectează. Așa este, inițial nu am permis comentarii, credeam că textul va ieși destul de repede din prima pagină, l-am postat doar așa, pentru arhivă. Numai că, ajuns la recomandate mi-am dat seama că poate unii ar fi dorit să lase totuși un semn, gestul meu nu prea se justifica. Onorat de comentariu. Domnule Claudiu, eu nu am înțeles din comentariul matale un lucru și anume finalul. Adică semnul întrebării care mă bagă în ceață. Adică „mi-a plăcut” ? în rest, prezența unui autentic poet în subsolul textului meu, nu poate decât să mă flateze. Îmi cer scuze că răspund așa, deodată celor trei colegi, dar nu vreau să fiu acuzat că urmăresc să am vizionări forțate prin patru comentarii succesive. Andrei, comentariul tău l-am văzut prea tîrziu ca să mai pot compune un răspuns pe măsură. Onorat de trecere și apreciere. | |
| = am trecut si eu pe verde | Florina - Daniela Bordieanu [20.Apr.04 12:50] |
| Inteleptule, plecaciune. si mai voiam sa-ti spun ca si mie vectorii m-au sucit mintile de pustoaica proaspat intrata la liceu, doar ca prima nota fu 5 la fizica, probabil proful meu era ceva mai indulgent decat al matale :) dincolo de introducerea asta semi-stufoasa :), tre' sa precizez ca tare mi-au placut interferentele de la caminul cultural, fanfarele si semaforul mereu pe verde. nu stiu cum se face de-mi simt tristetile astazi ca pe niste batrane oase zdrobite sub rotile vreunui sofer neatent ... cu tot binele si dincolo de zambetul aparent al comentariului, Dana | |
| = "... parcă ne-am decis să-ngropăm amintirile" | Farcău Pavel [20.Apr.04 16:16] |
| nu se putea să ocolesc asemenea versuri, triste, mult prea triste, acum încerc să desprind măcar dintr-unul o frîntură de speranță..poate doar versul "Eu simt otrăvuri suave cățărându-se-n mine. O sevă... o boare ușoară.", dar se simte și aici o încărcătură negativă, o apăsare... triste aceste versuri, D-le Liviu...sentimentul ce mă-ncearcă acum, e unul de risipire... | |
| = Florina, Pavel | Liviu Nanu [20.Apr.04 18:57] |
| Florina, uite cum stă treaba: ai un avantaj, 5 e mai mare decât 4, probabil din cauză de profesor, că profesorii sunt mai indulgenți cu elevele. Eu am avut un profesor cam bețivan, dormea în clasă cu capul pe catalog și când se trezea deschidea catalogul la întâmplare, punea degetul pe un nume și striga : - Nanule, ia spune matale lecția. Eu știam lecția așa și așa, mai mult așa, dar 4 l-am luat în lucrarea de control și nota aia mi-a schimbat destinul că eu voiam să mă fac marinar dar părinții nu m-au lăsat la liceul de marină și eu mă gândeam să dau la Institut (de marină) după ce termin liceul, dar m-am răzgândit din cauză de notă mică la fizică. Aș fi vrut să dau la Drept, și învățam filozofie pe pâine că mi-a folosit și în facultate în primul an când am dat și examen. Mi-a plăcut și istoria din cauză de profesoară, dar cu fizica m-am împăcat abia în clasa a XII-a când oricum nu-mi mai folosea că făceam optică și optica se cerea doar la medicină. Eu la căminul cultural nu am fost decât la câteva nunți, dar și nunta e un eveniment oarecum cultural, mai mult legat de folclor că acolo am auzit și strigături cum ar fi: „nu te uita-n ochii fetii/că-ți…dumnezeii mă-tii” și altele pe care nu le mai reproduc din cauză de rușine și spațiu. Iar cu semafoarele e altă poveste pe care am s-o spun cu prilejul altei ocazii, că la noi în oraș nu sunt decât 3 și alea se defectează mereu, dar am auzit că în București sunt multe că mi-a spus mie un prieten că a furat unul să-l ducă în dar de ziua cuiva. Florina, eu regret că poezia mea te-a întristat, pe de altă parte mă bucur fiindcă asta înseamnă că ai rezonat cu autorul pentru care am o deosebită stimă până la proba contrarie. Domnule Pavel, e bine să ai din când în când și o speranță. Eu am avut o prietenă care se numea Speranța dar nu prea mi-a folosit că s-a îndrăgostit de altul mai frumos și mai deștept. Așa că am rămas doar cu frânturi, cum bine ai sesizat. Iar cu otrăvurile e altceva. O dată când am ajuns acasă supărat am vrut să beau ceva de necaz și am nimerit sticla de gaz că și gazul e tot un fel de otravă, mi-am dat seama după ce am băut o gură. Pe urmă m-a luat așa…ca o boare și nu mi-am mai revenit până azi când am scris poezia asta. Și ciupercile sunt tot un fel de otravă, am mai scris parcă despre asta. Eu cunosc o familie de oameni onorabili (medici) din București care au gătit într-o zi ciuperci, dar înainte de a mânca au dat și pisicii, că aveau și pisică siameză. Eu când gătesc ciuperci dau întâi copilului că așa am văzut într-un serial, Bundy, parcă. După un sfert de oră, pisica a început să se zvârcolească și oamenii au sunat la salvare care a venit de urgență și i-a dus la spital unde le-au făcut spălături gastrice (sau stomacale?, bleah…) toată noaptea și au scăpat cu viață. Când au ajuns acasă dimineața au avut o mare surpriză: pisica fătase. Așa că eu îți mulțumesc pentru comentariu ai fost foarte amabil că te-ai oprit un minut și la poezioara mea care nu e nici rea nici bună, mai degrabă medie spre bună, cum spunea și prietenul meu Liviu trei etaje mai sus, dar care a reușit să exprime o stare de lehamite spre tristețe că așa și trebuie, să fii trist primăvara. | |
| = Liviu... | Virgil Titarenco [20.Apr.04 19:17] |
| Liviule se vede că stilul dodulescian te-a năpădit de tot. Ai unele accente personale dar se vede că îi citești cartea cu ardoare și ești sub influența ei... La bună citire. | |
| = mai mult decît...media | Farcău Pavel [20.Apr.04 19:24] |
| D-le Liviu, nu-mi mai spuneți "Domnule Pavel", ră rog eu mult de tot, totuși am doar 24 de ani, dacă mi-ați spune simplu Paul, aș fi mai mult decît fericit...nu știu cum de rezistați să răspundeți atît de consistent tuturor...e nevoie de mult timp liber și răbdare... vă salut, și toată stima pentru aceste versuri (dar nu numai)....să știți că dacă nu am postat prea multe comentarii la poeziile d-vostră, asta nu înseamnă că nu am citit cîteva dintre ele...mă voi strădui pe viitor să citesc cît mai mult...merită... | |
| = Ghicitorul in litere zice ca ar fi chiar Dodu | Laurențiu Orășanu [20.Apr.04 19:31] |
| Imi asum riscul de a-l saluta pe Dodu aici. Stiu ca bantuie pe acolo si nu m-as mira de ar fi suguit aici sub numele lui Liviu Nanu. Il asteptam, pe rand ca Motzoaca, Silisteanu, Victoria Nichita, Vitoria Lipan, Fratii Jderi, Stefan cel Mare , Mihail Sadoveanu, C. I. Parhon si Proclamarea R.P.R. Daca n-o fi asa, sa ma scuze Anton. | |
| = Virgil, Laurențiu, Pavel | Liviu Nanu [21.Apr.04 00:06] |
| Virgil, Laurențiu - cineva trebuia să-i țină locul lui DoDu în lipsă. E drept că îmi lipsește talentul și umorul lui, dar fac și eu ce pot. Măcar las semne. Pavel, rămâne cum ai stabilit :) | |