agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10300 .



24 iunie o zi de grație - Adrian Munteanu și-a lansat volumul Sonete 1
articol [ Evenimente ]
poezie.ro la sărbătoarea sonetului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2005-06-30  |     | 



Image hosted by Photobucket.com imaginea pentrun titlu


E ziua sânzienelor! E ziua când pentru unii se deschid cerurile și primesc binecuvântările. Nu e mai târziu de ora 14. Ca la un semnal, podul Casei Baiulescu prinde viață - prietenii veniți din țară și din Brașov s-au adunat aici plini de dragoste și de respect pentru omul și poetul Adrian Munteanu. Sală arhiplină. Unii stăteau chiar și în picioare. Nu voi îngădui prea mult să descriu prin cuvintele mele starea de spirit, ci voi porni cursul acestei zile așa cum a decurs ea.



Daniel Drăgan – romancierul și directorul Fundației Culturale Arania



Momentul astral al solstițiului de vară, când se deschid cerurilor pentru cei care știu să le vadă, este și sărbătoarea sânzienilor și este un minunat prilej pentru poetul Adrian Munteanu să treacă ecuatorul existenței sale literare. Îl felicit pentru acest pas pe care îl face. Despre cartea lui vor vorbi doi critici literari. N-am să insist asupra ei. N-ar fi frumos din partea unui editor să laude cartea pe care o editează, dar pot să vă spun că sunt fericit că scot numai cărți care îmi plac, cărți pe care le iubesc, cărți ale unor autori în care cred.

Adrian Munteanu e un autor cu totul deosebit care lasă peste tot pe unde trece o frumoasă amintire, o frumoasă posibilitate de prietenie și de colaborare. Drumurile lui prin existența instituților culturale brașovene s-au intersectat fertil cu tot ce are frumos Brașovul în domeniul cultural, începând de la tinerii optzeciști (și astăzi tot tineri), până la iluștri academicieni și superbi artiști, care reprezintă sarea și pâinea acestui pământ. Îl rog pe domnul Andrei Bodiu să ia cuvântul. Vă mulțumesc!



Andrei Badiu – Conf. Dr. - Decanul Facultății de litere a Universității Transilvania



L-am rugat pe domnul Drăgan să vorbesc primul despre această carte pentru că astăzi studenții noștri susțin lucrările de diplomă, am fugit cât am putut de repede și trebuie să mă întorc la fel de repede la facultate. În primul rând aș vrea să spun, că în această carte aici se întâlnește foarte bine omul deosebit despre care vorbea domnul Drăgan cu poetul care este Adrian Munteanu.

Cred că în peisajul cultural al orașului nostru, Adrian Munteanu este o figură singulară, pentru că eu nu știu ca Adrian Munteanu să aibă dușmani. Este un om care are o asemenea deschidere sufletească și comportamentală și astfel coexistă lucrurile astea în dânsul încât sunt convins că nu are dușmani. Sunt foarte puțini oamenii care nu au dușmani. Și asta înseamnă, cred eu, o mare calitate a omului pentru că el se lasă deschis sau se arată deschis în permanență față de tot ce înseamnă frumos sub o formă sau alta.

Sigur că esteticul își are valențele lui diverse și categoriile critice cu care e măsurat. Adrian Munteanu pare mai puțin interesat de asta cât de faptul că există în domnia sa o prețuire pentru artist care trece dincolo chiar de uzualele criterii critice și probabil și de aceea este atâta lume aici pentru că ne aflăm în fața unui om pentru care arta este un mod de a fi, și pentru care arta rămâne veșnic teritoriul unei inocențe, în sensul cel mai frumos - adică ne aflăm în fața unui om care și-a păstrat o tinerețe absolut remarcabilă. Așa cum l-am cunoscut când aveam șaisprezece ani, așa îl văd și acum, adică mi se pare că este una dintre acele naturi fericite peste care timpul nu trece în afară că i s-a albit părul și i s-a albit și barba, cred că e același chiar sunt convins că e același spirit tânăr care a fost întotdeauna.

Îmi amintesc de exemplu de faptul că într-o întâlnire cu studenții de la litere povestea despre un proiect pe care îl are, proiect pe care trebuia să-l ducă la capăt în Canada. Pentru studenții noștri a fost o absolută revelație pentru că au văzut în fața lor un om nu foarte tânăr, care avea niște proiecte foarte mari. I-am și spus atunci că m-am bucurat foarte mult că a venit printre studenți pentru că le dă acest tonus pe care trebuie să-l aibă tinerețea față de existență în general.

Acum venind către poezie, aceste sonete sunt fără îndoială într-o directă relație cu ceea ce spuneam mai devreme. Ele reprezintă această fragilitate sufletească pe care o descoperim la acest om, care își găsește expresia într-o poezie cu formă fixă. Domnia sa leagă modul petrarchist de sonet modelul 4+4+3+3 cu rimele consacrate în această situație, deci alege o formă fixă pentru a exprima această fragilitate sufletească, această inocență veșnic tânără despre care vorbeam.

Pe de altă parte sonetele sunt poeme care vorbesc despre teme esențiale (în genere sonetele vorbesc despre teme esențiale), sigur într-un spirit mai melancolic, mai nostalgic, mai resemnat și așa sunt și aceste sonete. Pentru că ele exprimă ideea autorului despre existență, despre iubire, despre timp, despre apusul existentei.

Cred că în această carte care se intitulează Sonete 1, deci este un prim volum, ne aflăm în fața unui poet preocupat de temele esențiale eterne ale umanului și pentru care limbajul poetic vine să se subordoneze și să se integreze acestor teme pe care autorul le abordează. Cred că specifică lui Adrian Munteanu este această capacitate de a privi cu extremă naturalețe, cu calm, cu caldură viața și omul. Cred că volumul de astăzi este dacă vreți și inclusiv ceea ce am spus un omagiu adus acestui om, care, repet, pentru mine reprezintă un exemplu de senininătate netulburată într-o lume în care zavistia este la ordinea zilei. Din acest punct de vedere ne aflăm în fața unui om fericit. Vă mulțumesc.



Aurel Ion Brumaru – critic literar




O filosofie recentă a vieții cotidiene pune din nou sub întrebare - e bine că interogațiile nu se sfârșesc niciodată - relația literaturii mai precis a genurilor acestuia cu istoria. E vorba firește nu de conceptele și disistemica istoriei, ci de istoria concretă, aceea pusă sub porunca politicului, putem s-o numim istorie recentă. Ce presupune această filosofie? Dacă o istorie prea stăpânită, nemișcată sub presiunea ideologicului – cum s-ar defini ea istoria regimurilor politice totalitare - aprobă de regulă înfățișările duhului epic de expresie invazivă și provocatoare - în fond lumea stagnată a lucrurilor gândite (lume a concepului, una a somnului și liniștii cum o caracterizează recent filosoful vieții cotidiene, contemporanul nostru Ion Militaru), o altă istorie – acum fugoasă, câteodată intrepidă, poate că și descumpănită, zănatică, oricum confortabilă, neîntemeiată numaidecât ideologic – chemă, din contra, fixitatea, destinderea bună în imobilism și reculegere.

Adică literar vorbind cheamă genurile și speciile calme și severe cu liniile necutremurate de revoltă, de jocurile gratuite, oculente, cheamă lucrarea fertilă și riguroasă aceea care amintește de o odihna spornică din interiorul perețiilor unui concept. În acest cadru s-ar așeza după priceperea mea lucrarea lirică a lui Adrian Munteanu, un cadru cum se vede motivat de regula generală. Dar Adrian Munteanu se mai impune astăzi și prin depășirea unei limite mai drastice, una de ordin estetic. E vorba de abordarea în poezie a sonetului – artă geometrică și de finețuri lexicale profunde prin ispita conceptualizării. Meșteșug și gândire severe, pretențioase, nepăsătoare totodată la spusa adesea insolubră a cotidianului și contingentului. Se pare că Adrian Munteanu îndrăzneșzte în această elaborare meticuloasă și delicată premergător și deopotrivă solemnă în năzuință la rostirea lirică de concepte pentru prima dată într-o carte la Brașov.

A apărut, după cum sunt informat, în 1943 un volum semnat de Ștefan Baciu. E însumi, ca să deschid o paranteză, am cunoscut un sonetist brașovean, domnul Cioracu (nu cred să fi tipărit un volum). Dar să revin : fiind în discuție inspirația petrachistă, mărturisită de sonetul autentic, cu aceasta nu intri oare, nu nemijlocit, premeditat, dar pe furiș, în lumea conceptului? Nu e vorba aici, în special la Adrian Munteanu, deși latura erotică nu-i lipsește ( Îneacă-mă-n sărutul ce ucide) numai de cunoscuta petrarchizare (pe arezanul, iubitor de Laura, Giovani Papini îl va numi lăcrămosul sonetist). E vorba de ceva mai mult. În esența sa, altfel spus, în gândirea și construirea sa, sonetul deschide – precum gândul, care mereu caută – spre forme ce adună din pierdere și resemnarea devenirii ființa întreagă; e aidoma ființărilor multiple care-și caută cristalul, cuprinsul.

Chiar dacă mesajul explicit absentează, cu atât mai mult însă atunci când, ca la autorul nostru, acesta e viu, ne vizează și ni se adresează: „ tu cel ce cauți taina într-o filă / cutreierând neistovit izvoade / și năzuiești spre-ascunsele monade / spune-mi cinstit: ascunzi sub pleoape milă? // tu cel ce-ntinzi necercetate nade / pe luciul apei curgere fragilă, / și-ți treci ființa rece și debilă, / prin ochiul gol de veșnice năvoade // tu ce-mblânzești sălbatice feline / cu-n singur fir de iarbă din ogor / și vrei să strângi nădejdile ciorchine // în duhul frunții, vag și temător / răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine / ești de-acum sau ești tot muritor? „

Revenirea la actual, de data aceasta, iată, la Adrian Munteanu, a speciei sonetului are însă și o rațiune mai adâncă. De luat în seamă în special perioada pe care o parcurgem, de ruptură cu dezmățarea de viziune și dezmățarea lexicală aferentă, dar și de reculegere, de tulburare, dar și de speranță și statornicie. Mă refer la faptul că acum se va fi petrecând și prin strădania și izbutirea lui Adrian Munteanu, o întoarcere la firea cea bună a limbii române – nu știu cine a zis (poate Ion Barbu, traducătorul) că acesteia, adică limbii române, nu i se potrivește, ca limbii shakespeariene performantă în acest sens, rostirea albă, necontenit curgătoare, retoricile strunirii în incontinență, ea având, dimpotrivă, de dat socoteală în formele compacte, fără de rest. O formă înaltă în această privință e sonetul; o va demonstra cu această carte, nu am nici o îndoială, Adrian Munteanu.

Fericindu-l așadar pe poet pentru remarcabila sa pornire și realizare beletristică, să-i răspundem cu două versuri ale înaintașului său de peste uitare, Francesco Petrarca: prin colțuri de întuneric adânc, la ceas târziu / (...) simt destinul meu cum mă îmbie.



Daniel Drăgan

Și acum, pentru că este vorba de o carte de poezie e bine și frumos să dăm cuvântul chiar poeziei. Actorul Zoltan Octavian Butuc și minunata noastă artistă Virginia Itta Marcu ne vor prezenta câteva sonete de Adrian Munteanu.



actorul Zoltan Octavian Butuc premiul pentru debut al UNITER



Am pus cândva zăbrele la ferestre
Mă biciuiesc secundele cu ură
Călcam pe iarba de sărut nebună
Sub clopotul zidirilor râmase
În trup bicisnic frica se ascunde
( titlurile sonetelor)



actrita Virginia Itta Marcu premiul de excelenta al UNITER pentru intreaga cariera



Ascunde-mă în tainele amiezii
Oprește-te, îmi spun, aruncă lestul!
Stăpân mă cred pe tainele naturii
M-ați hăituit cu vorba voastră dură
Mă tem de viață, putred ghem de sfoară
S-au dus vrăjmașii mei, sunt doar ruine
( titlurile sonetelor)



Daniel Drăgan

În procesul de transformare a unui manuscris în carte, editorul este obligat (și obligația asta o văd ca pe o mare bucurie) să citească de foarte multe ori textul care trebuie editat. Nu exagerez dacă spun că uneori de zeci de ori. Ei bine, de fiecare dată, lectura mi-a provocat o bucurie în cazul acestor poeme, iar frumoasa recitare a domnului Zoltan Octavian Butuc și a doamnei Virginia Itta Marcu îmi dă prilejul să le mulțumesc pentru această superbă comunicare. Poate că în sală, dintre dumneavoastră ar dori cineva să spună ceva. Să tranformăm această întâlnire a noastră de azi într-un dialog. Poeziile lui Adrian Munteanu se risipesc și rezonează peste tot în Diaspora.



Virginia Itta Marcu



Eu vreau să spun, fără să citesc, că poeziile sunt atât de frumoase încât efectiv nu știam pe care să o aleg. Așa că, s-o citiți cu mare încredere, este o poezie nemaipomenit de frumoasă.



Adrian Munteanu

Image hosted by Photobucket.com

Aici printre noi se află un om deosebit și m-aș bucura să ia cuvântul – este vorba de patronul site-ului poezie.ro – Radu Herinean, unde scriu mii de români din întreaga lume și unde eu am avut bucuria să postez sonetele.



Radu Herinean



Sunt prea emoționat să vă spun ceva despre volum. O să vă spun despre Adrian Munteanu, că l-am cunoscut întâi pe internet, apoi la o lansare în aceeași sală, aici acum aproape un an și cel mai mult îmi pare bine că el a zis că aici se aștepta să fie prietenii lui din București și din țară de pe poezie.ro. Și mă bucur din nou foarte mult că sunt și foarte mulți tineri din Brașov aici. Mai multe despre Adrian Munteanu o să-l invit pe un alt coleg de-al nostru care citește mai mult decât mine în ultimul timp. Eu eram acum într-o delegație și de asta am avut norocul să mă aflu aici; este vorba despre Liviu Nanu care poate să spună mai multe despre poezia lui Adrian Munteanu.



Liviu Nanu



Desigur că plin de emoție țin în mână o superbă carte. Grafica are o culoare optimistă și vreau să spun ca optimismul îl caracterizează pe prietenul meu Adrian Munteanu. E a treia oară când îl văd personal, l-am cunoscut tot la o lansare în această sală a unui alt coleg de pe site-ul poezie. ro unde toți suntem colegi și ne citim creațiile. Așteptam acest eveniment de mult, eu dialoghez prin telefon și prin internet cu Adrian și știam toate suferințele legate de această carte și toate frământările și chinurile facerii unei bucăți de carne până la urmă sufletească și mă bucur că am ajuns să o țin în mână, așa frumoasă cum este. Sper să apară și volumul doi și trei... așa cum a promis. Acum am avansat această idee și aștept de la Adrian să ne confirme. I-am urmărit evoluția cu toate sonetele postate pe site și le aștept cu curiozitatea și cu plăcerea pe care și autorul a mărturisit mai devreme că a avut-o. Într-adevăr poezia vibreză de emoție, sonetul în general este o poezie la care nu se încumetă oricine, nu e o poezie ușoară, trebuie să ai curaj, să ai multă suferință, ca să poți scrie poezie și în special sonet.

Adrian are dreptate, având un talent nemărginit, iată că o parte din prietenii lui pe care îi amintește aici în carte l-au ajutat și au fost alături de el în acest demers. Îi mulțumesc că mi-a dat prilejul să particip la această lansare de carte și totdeauna voi veni cu mare plăcere la acțiunile brașovenilor. Văd foarte multă lume doritoare de frumos și de poezie și de artă. Vă mulțumesc.



Florin Þupu – Revista Timpul



Vreau să vă spun și eu câteva vorbe. L-am cunoscut pe Adrian prin intermediul site-ului timpul.ro – site-ul revistei Timpul (vechea revistă). La un moment dat i-am trimis lui Adrian un mesaj care conținea un citat de undeva și atunci l-am întrebat pe când prima carte și mi-a răspuns că acel mesaj a fost cu efect, fiindcă chiar s-a gandit să publice. Exemplarul de față – o carte pe care în momentul când o țin în mână simt o imensă emoție - cred că Cehov sau Dostoievski avea o vorbă care spunea că arta de a scrie presupune arta de a asculta, și prin urmare poezia nu este altceva decât o ascultare a universului sau altfel spus o transpunere a imensității infinite într-o fracțiune de vers. Am scris și eu poezie, dar niciodată nu am îndrăznit să scriu un sonet, cu alte cuvinte este pentru mine o mare taină și tocmai de asta îl felicit pe Adrian că s-a gândit, nu să scrie o poezie cu vers alb, ci să se apropie de sonet. Cred că dacă risc cumva o comparație, cum în fizică – fizica cuantică ne-a schimbat nouă mentalitatea asupra gândirii raportată la fizică tot așa și într-o lume postmodernă cartea de sonete a lui Adrian nu este altceva decât un efort transdisciplinar de a urmări poezia. Vă mulțumesc.



Jorj Jipa ( un fan )



Onorată asistență, o parte dintre noi și mai ales domnul Adrian Munteanu își amintește de vremurile acelea când dânsul stăpânea cu mare har și desăvârșire scena brașoveană teatrală. Personal consider că este o legătură geamănă între activitatea dânsului teatrală și harul, dăruirea sa pentru sonet. Ceea ce mă face pe mine personal să cred că este o frumoasă adiere nostalgică de demult uitată, adusă în poeziile sale. Felicitări din toată inima!



Mădălina Maroga

Image hosted by Photobucket.com

Bună ziua. Am venit din Craiova special pentru Adrian. Sunt membră a site-ului poezie.ro. Îmi face o plăcere deosebită să mă aflu aici și mă pot mândri cu un singur lucru : nu știu dacă sunt prima cititoare a lui Adrian, în schimb sunt prima care i-a spus bun venit pe acest site. Bun venit, Adrian! Bun venit spre inima cititorilor, felicitări.



Daniel Drăgan

Pe site-ul acesta, poezie.ro, probabil se va discuta despre Adrian Munteanu și sunt convins că acest site câștigă astăzi noi cititori. Se întâlnește iată poezia în formula gutenberg cu poezia electronică și este un fenomen care mă bucură și sper să vă bucure pe toți. Este un fenomen care trebuia și trebuie să se producă pentru că sunt două forme de existență în fiecare, legitime în felul lor, complementare.

A fost o întâlnire foarte plăcută și sper să simțim reverberația în presă și pe site-ul respectiv. Pentru cei care aveți posibilitatea, sunteți îndemnați să accesați aceste site-uri. Acest mesaj de suflet și de înțelepciune este pentru noi poezia înțelepciunii.




Adrian Munteanu

Image hosted by Photobucket.com

Cum ar trebui să arate un autor de sonete în ziua în care își lansează o carte? Să aibă o lacrimă în colțul ochilor? Să pară plin de sine? Să aibă speranțe? Să fie îngândurat? Să fie încrezător? Nu știu, pentru că asist pentru prima oară la lansarea unei cărți de sonete. Nici nu am avut când. Domnul Daniel Drăgan preciza că primul volum de sonete al unui autor brașovean a apărut acum 63 de ani. Era tipărit la București la editura Prometeu se numea Muzica sferelor și aparținea lui Ștefan Baciu. Se întâmplă să fi aflat de curând că a mai existat o încercare în urmă cu doi ani la editura Aula din Brașov. Nu putea să fie altcineva decât patronul editurii respective, domnul Alexandru Mușina. Era o plachetă de 48 de pagini.

Nu am fost prezent la nici unul din aceste evenimente; la primul pentru că nu mă născusem încă și la al doilea pentru că nu am știut. Aș putea să vă spun cum mă simt eu acum, dar nu știu dacă are prea mare importanță. Cert este că și în situația în care mi-aș fi pregătit ceva, câteva ideei pe o foaie de hârtie, cu siguranță că acum fugeau rândurile din față, de aceea nici nu am mai scris nimic. Ar trebui doar un singur lucru să explic. Chiar dimineață într-un reportaj pe România România Actualități și altul pe România Cultural am fost întrebat același lucru: la urma urmei de ce sonet? Și o prelungire a acestei întrebări : și de ce acum?

Se poate răspunde în două feluri: dacă aș vrea să țin tot auditoriul aici nu știu cât timp, s-ar putea să încep explicații exhaustive, dar din respect pentru cei prezenți am să vin cu explicația cea mai simplă cuprinsă într-o singură frază : am decis să scriu sonet, pentru că am descoperit - dupa lupte seculare care au durat peste treizeci de ani - că această formă de poezie fixă este aceea care se potrivește cu structura mea interioară.

Mi-au trebuit pentru aceasta aproape 40 de ani de căutare. Am scris și eu, ca orice om normal, din adolescență și nu s-a legat nimic. Am scris ceea ce era comanda socială a momentului, am scris în vers alb și am fost primul nemulțumit de ceea ce ieșea pe hârtie. Foarte târziu am încercat să-mi explic de ce se întâmplă acest lucru. La mine funcționează un paradox : în momentul în care am libertate de mișcare și pot alege orice formă de vers sau orice strunctură de poezie, în acel moment totul devine prolix; nu mai reușesc să-mi păstrez tensiunea interioară și totul devine o apă sălcie si inexpresiva. Nu reușesc să-mi creez concentrarea necesară. A trebuit să am curajul să scriu, în urmă cu un an patru luni și șase zile, primul sonet și să-mi placă de prima dată ceea ce a ieșit de sub mâna mea, bine, atât cât am reușit eu să înțeleg valoarea unei poezii. A fost mulțumirea mea personală de creator și imboldul pe care mi l-a dat de a continua și am sesizat eu că ceva se întâmplă. Aici s-a petrecut o unire a unor disponibilități pe care eu le-am simțit dintotdeauna. Mai întâi în viața mea am vrut să fiu actor și am dat la Institututul de teatru, singurul din țară pe vremea aceeas. Vă spun acum un lucru pe care nu l-am spus niciodată nimănui: am trecut de proba eliminatorie, am luat 9 la scris la română și la proba de recitare a unor pozii, proba propriu-zisă a concursului, am primit nota 3, după ce rămăsesem 20 din 180 de candidați. N-am înțeles ce s-a întâmplat.

Ulterior am dat la filologie. Am devenit student și acolo s-a organizat o întâlnire cu un actor – Octavian Cotescu (care fusese membru al juriului). I-am pus niște întrebări, m-a observat și după terminarea întâlnirii m-a tras într-un colț și mi-a spus: să nu crezi că nu știu cine ești, dar vreau să-ți spun că puteai să dai de 50 de mii de ori la teatru și n-ai fi intrat niciodată. De ce? Pentru că s-a primit o adresă de la securitate prin care se spunea că tatăl tău era deținut politic și nu este recomandat ca un fiu de deținut politic să îmbrățișeze o meserie prin care urmează să educe în spirit comunist masele largi.

Am vrut apoi să îmbrățișez cariera muzicală. Părinții mei nu au avut bani să-mi cumpere nici vioară, nici pian. Am încercat să fac din toate acestea câte ceva, ca un amator ce am rămas toată viața. Numai atunci când am început să scriu sonete mi-am dat seama că toate aceste lucruri, aceste disponibilitati, încep să mă ajute.

Pentru că în sonet este obligatoriu să recunoști modalitatea optimă de frazare și chiar să intuiești pauzele necesare, ca un actor, este necesar să ai auz muzical și dacă se poate unul absolut și, sigur, niște cunoștințe minime de literatură pe care mi le-a dat profesia mea, mai întâi de dascăl și apoi de radiofonist. Probabil este vorba si de o experienta de viata. De aceea atat de putini creatori tineri abordeaza sonetul. Toate aceastea s-au adunat cumva în sonetele mele și mă îndeamnă să scriu acum chiar furibund, în încercarea de a recupera timpul pierdut. În ultimul an și 4 luni s-a petrecut următorul lucru: am scris peste 400 de sonete. Numai pe site-ul poezie.ro au apărut 300. Au apărut în câteva reviste literare câteva sonete de ale mele, iată, am scos o carte și sunt în pregătire două antologii, ceea mai importantă dintre ele, de care sunt mândru, Antologia sonetului românesc, scoasă de poetul Radu Cârneci. Foarte mult pentru un an și patru luni. Eu însă nu mă opresc aici. Sunt leu și nu reușesc să mă înregimentez, așa că, trebuie să ies în evidență într-un fel, trebuie să dovedesc ceea ce pot sau nu pot să fac.

Faptul că această carte are titlul Sonete I este o promisiune și un angajament public pe care îl fac, un canon (cuvânt folosit chiar în primul sonet) pe care mi-l impun: să scot un volum în fiecare an, până când Dumnezeu mă mai ține în această viață. Asta este ceea ce vreau să fac de acum înainte cu prioritate, pe lângă celelalte lucruri pe care sunt obligat sau pe care trebuie să le fac.

Aici s-au adunat, în această zi, cei mai dragi oameni din întreaga mea viață. De la cei care au vorbit, până la ultimul om care stă acum în picioare, acolo în spate. Nimeni, nici domnul Drăgan nu știe că eu am deschis ochii pe literatură când dânsul era redactor șef la revista Astra. Nici domnul Aurel Brumaru nu cred că-și mai aduce aminte că la cenaclul Astra am venit și am citit și eu o proză – tânăr profesor de 25 de ani. M-au făcut cum m-au făcut, praf-nepraf, n-am mai continuat de atunci înainte, dar este un moment pe care îl rețin.

Puțini știu, Andrei Bodiu a și spus, era elev când ne-am întâlnit prima oară. Eu eram instructor la Casa de cultură și am avut initiativa de a deschide un cenaclu sub egida acestei instituții. Atunci m-am adresat celor mai tineri de pe vremea aceea. L-am invitat pe Alexandru Mușina, care i-a chemat pe toți ceilalți și s-a instituit Cenaclul Literar 19. Erau 19 oameni la prima întâlnire. Dintre aceștia o parte au rămas în literatură. În afară de Andrei Bodiu se afla Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu - toți elevi de liceu. Alături de ei Gheorghe Crăciun, poetul Barasovia, Angela Nache care este în Franța, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Alexandru Þion. Iată un alt moment legat de întreaga mea existență.

Pe doamna Virginia Itta Marcu am prețuit-o toată viața mea. De la primul spectacol de teatru pe care l-am văzut în existența mea și până acum. Este unul dintre modelele mele de ținută intelectuală și teatrală, este una dintre marele doamne ale teatrului românesc contemporan. Mai mult decât onorat sunt de această prezență și de prezența tuturor celor de aici pe care i-am legat de acest eveniment și, nu în ultimă instanță, dar vreau eu să rămână ultimul – Zoltan Octavian Butuc, acest actor din București – este cel mai bun prieten al meu – deși este o mare distanță de vârstă între noi. Dar ce contează, noi am jucat împreună.

Mi-aduc aminte că eu eram directorul clubului cultural de la Steagul Roșu. La un moment dat se deschide ușa biroului și intră un tip înalt de 2 metri în salopetă. Era pauză de masă. Intră și zice că vrea să joace teatru. L-am ascultat și de prima dată mi-am dat seama ce calități rare are. Am jucat împreună mai multe spectacole, l-am adus în club. Atunci, după prima întâlnire, când a ieșit, au rămas urmele pantofilor plini de zgura din secția în care lucra. Am făcut câteva spectacole împreună – cu premiul întâi pe țară și acum este actorul Zoltan Octavian Butuc care nu mă uită și vine la momentele mele esențiale (deja emoțiile au depășit un anumit prag și vocea poetului... vibrează).

Un singur lucru, că deja e prea mult: în tot acest parcurs de un an și patru luni am avut inspirația să scriu în primul rând pe site-ul poezie.ro și acolo s-a întâmplat ceva neașteptat. A existat o confirmare imediată că drumul meu nu era greșit. Mădălina Maroga din Craiova, cea care s-a ridicat în picioare, este prima care m-a comentat și mi-a urat succes și bun venit pe acest site. Îi mulțumesc mult, pentru că ea este astăzi prezentă aici, ceea ce înseamnă că prieteniile nu sunt numai între oameni care se văd (o voce din sală : sunt și electronice !).

Sunt aici, din acest punct de vedere, oameni foarte importanți pentru mine. Este aici cineva care stă cu această cameră de luat vederi în mână și care este Maria Prochipiuc din Iași, foarte bună prietenă și colaboratoare și comentatoare. Nu mai vorbesc de onoarea pe care o am pentru că Radu Herinean de la București, cel care a avut extraordinara inspirație de a iniția acest site, unde sunt mulți scriitori români care scriu din toată lumea, se afla la Brasov. Ce s-a întâmplat datorită acestui site e faptul că suntem acum prieteni și suntem împreună aici.

O altă dovadă este faptul că această carte, în proporție de 50%, este datorată prietenilor mei din străinătate care m-au citit pe acest site și au trimis bani ca să iasă această carte și nu pot să nu-i amintesc: Luminița Suse și Angela Daniela Þapu (Canada), Vic Albușel, Adrian Erbiceanu, Viorel Marinescu, Nik Sava, Sebastian Stoica (Canada), de asemeni Geta Adam (Timișoara). Este aici vorba și de autoarea coperții pe care toți o laudă. Este tot colegă și prietenă a mea de pe site-ul poezie.ro, Dana Ștefan, de care tare îmi pare rău că nu a putut fi prezentă la Brașov, ca să ne bucurăm împreună și să-i mai mulțumesc o dată, pentru generozitate și intuiție artistică.

Sunt aici, din fericire, și oameni în Brașov care încă se mai îndreaptă spre un proiect, unii care au sesizat faptul că nu este vorba numai de o carte ci de un proiect literar... Vă mulțumesc cu plecăciune celor care s-au ostenit să vină și să vorbească despre cartea mea și domnului Daniel Drăgan care este un model de editor. Vă mulțumesc dumneavoastră tuturor, începând cu soția mea Viorica căreia i-am dedicat această carte și care este dragostea, modestia, blândețea și echilibrul meu. Vă mulțumesc că îmi dați curajul de a continua și vă invit, așadar, la anul, odată cu lansarea volumului SONETE 2.

Voi încheia cu un sonet pe care l-am scris venind dinspre Cluj spre Brașov pe marginea albă a ziarului. Nu apare in volum. Poate va fi in volumul doi. El reprezinta o usoara schimbare de registru, pentru ca nu poti ramane in fixitatea aceleiasi formule:

SUB OSII RUGINITE PLÂNGE ȘINA

Sub osii ruginite plânge șina
Înșerpuind zădărnicită seara.
Mai lăcrimează din neoane gara
Tânjind să dea pe-nsingurare vina.

Mi s-a lipit de tălpi încinse vara.
Visez răcoarea grotelor din mina
În care-ascund înverșunat hodina
Zvârlind pe trenul obosit ocara.

Pare frumos ! Imagini, poezie,
Stol de cuvinte rătăcit pe ram.
Măi Adrian, ce tristă nebunie

Într-un vagon slinos târziu mai am.
Închid un gând zăbavnic pe hârtie
Și mi-a fugit sonetul sterp pe geam.

25 mai 2005



EPILOG

( discuție liberă )

Sunt născut în Șcheii Brașovului. Asta pentru brașoveni e un lucru interesant, pentru că Șcheii reprezintă cartierul tradițional în care locuiau românii separat de sași și de maghiari. Un cartier în care locuitorii au încercat să-și păstreze identitatea națională de secole, având tradițiile lor proprii. Aceasta chiar este o mândrie pentru mine, faptul că sunt născut acolo unde a scris și a fost profesor Anton Pann. În acest cartier există colegiul Andrei Șaguna, acolo unde au fost profesori Lucian Blaga și Titus Maiorescu. Deasemeni în Șchei a avut loc premiera operetei românești Crai Nou a lui Ciprian Porumbescu și el un profesor al liceului respectiv.

Mormântul lui Andrei Mureșan se află undeva lângă casa mea. Există o tradiție, ai văzut că există la mormânt un steag tricolor. În această parte a Brașovului sunt Junii Brasovului. Se simt în atmosfera orașului și n-aș putea spune că nu m-au influențat într-un fel. Totul mi-a dat o anume disponibilitate pentru spațiul cultural, pentru manifestările culturale în orice domeniu puteai să-ți găsești o anumită identitate culturală.

Ei, cum precizam, am făcut liceul în Brașov și după liceu m-am îndreptat fortuit, după ce am trecut prin examenele Facultății de teatru neizbutite din motive pe care le-am precizat, la Facultatea de filologie din Constanța. Am fost o familie săracă, tata era pușcăriaș, deținut politic, mama era femeie de serviciu și nu aveau cum să mă întrețină la o facultate și de aceea am plecat la Constanța. Mama avea un unchi ceva mai bine situat și care m-a ajutat. Profesorii mei au fost doi oameni importanți în literele românești, foști și actuali importanți fiindcă profesorul meu era criticul literar Cornel Regman, iar asistentul universitar cu care am făcut efectiv seminariile era Marin Mincu unul dintre vârfurile criticii literare din zilele de astăzi. Eu am avut ocazia să fac seminariile cu el și spuneam asta chiar pe site, pentru că cineva a publicat un articol legat de faptul că Marin Mincu e aproape de generația optzeciștilor. Eu am explicat acolo că am niște impresii / memorii extraordinare despre acest profesor.

Am făcut o mulțime de lucrări cu el. Una era: Iovan Iorgovan - mit al adevărului și al vieții, apoi un eseu care se numea Luceafărul -entității antinomice, mult comentat de el și publicat în revista Ex Ponto coordonată de Marin Micu și în care eu am publicat eseuri si cronici de teatru. Asta era o preocupare a mea, o pasiune a mea. În facultate am jucat în continuare teatru, am pus în scenă Lecția lui Eugen Ionescu, am jucat rolul profesorului și am luat premiul întâi pe țară pentru interpretare la Festivalul Național al Artei Studențești.

Era primul premiu obținut de Constanța. După terminarea facultății am fost repartizat ( așa era în vremea respectivă ). Singurul post existent în tot județul Brașov a fost într-o comună, Poiana Mărului. Am rezistat acolo trei ani până m-au chemat în cultura Brașovului, fiindcă continuam să joc reprezentând județul în diferite competiții, ca recitator mai mult. Am ajuns la Casa de cultura a municipiul Brașov acolo unde am stat 13 ani, am condus sectorul teatru, am avut fomații de teatru în limba română, maghiară, germană, am jucat în multe spectacole, am regizat destule spectacole, am scris destule spectacole și acelea premiate.

Îmi amintesc dintre ele mai ales spectacolele de teatru poetic. Spre exemplu a fost un text pe care l-am scris preluând diferite variante din Transilvania ale baladei Miorița. Am intitulat textul: .Baladă pentru nașterea lui Pătruț - a jucat Zoltan Butuc și cu mine și cu o fată care este și ea actriță pofesionistă la Constanța. Un spectacol de care îmi aduc aminte cu mare bucurie și care a luat cele mai mari premii la concursurile de amatori. Þi-am zis că am descoperit, citind prin revista Manuscriptum o piesă scrisă de George Barițiu (mai puțini știu că George Barițiu a scris și teatru) A scris la momentul respectiv, influentat de maniera epocii, o piesă de salon așa, care se numea Inimile mulțămitoare. Am descoperit piesa aceasta, avea lipsurile pe care le avea, dar mi-am dat seama că era o chestie de restituire dramatică și literară. Am rugat pe un foarte bun prieten, proaspăt absolvent de regie de la Institutul de teatru, Florin Fătulescu, să pună în scenă piesa aceasta. Și am pus-o la Casa de cultură, am jucat și eu, un spectacol premiat. Trebuie să precizez că acest regizor, Florin Fătulescu, la puțin timp după aceia a plecat din țară și acum este la Los Angeles, unul dintre marii regizori români care se manifestă în străinătate.

Aici, la Casa de cultură, după cum spuneam și la lansarea de carte, am avut intenția de a înființa un cenaclu literar. Acolo am avut de ales între a chema generația veche care se afirmase și aveau cărți scrise și erau bine văzuți și apreciați sau să apelez la unii mai tineri care abia se afirmau. Era deja constituit un grup și era suspectat de către securitate pentru anumite vederi nonconformiste. Era prima generație optzeci. Am optat fericit pentru cei mai tineri și l-am solicitat pe unul dintre ei, Alexandru Mușina - tânăr profesor. El i-a convocat pe toți cunoscuții lui și la întâlnirea respectivă au participat nouăsprezece persoane. In felul acesta s-a constituit Cenaclul 19 care a ținut 2-3 ani cu întâlniri lunare. Interesant este că din grupul respectiv au făcut parte nume care sunt astăzi în galeria de importanță a generației optzeci: Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Gheorghe Craciun, Ovidiu Moceanu. Port o frumoasă amintire acestui moment și a oamenilor de literatură care s-au perindat în acel moment pe acolo. Printre invitati au fost Mircea Cartarescu, Augustin Buzura si Mihai Sin.

Image hosted by Photobucket.com

În biografia mea stau cele trei volume de basme pentru copii care au pornit tot de la căutarea mea permanentă. Eu nu am fost un om care să mă pot înregimenta într-o categorie de oameni care scriu în același fel. De asta nu am putut scrie multă vreme poezie cu vers liber, fiindcă am constatat că scriu mii de oameni în același fel. M-am oprit mai întâi în căutările mele la basmul în versuri descoperind că foarte rar s-a scris așa ceva. A mai existat o carte a lui Petre Dulfu – Întâmplările lui Păcalăscrisă în versuri, și, parțial, Dimitrie Bolintineanu a avut o carte de legende și basme în versuri.

Am început să le scriu în 1988 și știi, eu când pornesc pe o anumită idee mă duc întins așa, fără pauză. Basmele acelea, când m-am decis să le scriu, am scris unul pe zi. Un an întreg am scris câte o poveste pe zi, așa că după un an întreg am fost în stare să scot trei cărți. Nu m-am putut dezlipi când mi-am dat seama că proiectul acesta are ineditul lui, că prezintă interes pentru o anumită categorie de potențiali cititori. Aceasta a fost o etapă în viața mea, care acum nu mă mai reprezintă cu adevărat, dar a fost necesară.

La povești au existat unele teme pe care le-am avut inițial si mi-au venit repede. Le-aș fi epuizat dacă nu procedam în paralel cu scrisul și la o citire a literaturii pentru copii. Am epuizat jumătate din biblioteca din Brașov, referitor la literatura pentru copii. Nu înseamnă că am preluat anumite teme, ci cred că mi-au dat câte o sugestie. Am văzut spre ce teme se îndreaptă unii și de acolo a fost suficient să-mi vină mie o scânteie. Din start am vrut ca poveștile să aibă aceiași întindere, zece strofe fiecare, gândindu-mă că în afară de carte ele s-ar putea să se constiuie și într-o rubrică radiofonică pentru copii. Pe mine, lucrând în radio, mă interesa și acest aspect, știind mai ales că a dispărut celebra rubrică Noapte bună copii!. Atunci m-am gândt că pot să o refac eu, dar cu texte proprii de această dată și atunci trebuia să aibă o formă fixă, ca rubrică, un număr precis de minute.

S-a desfășurat această rubrică pe aproximativ trei minute. Textele au fost citite de mine timp de un an întreg la radio Tărgu Mureș. Rubrica se numea: Basmele anului. Însă din acel moment încolo nu puteam să nu am pretenția să mai scriu și pentru alte categorii să nu mă apropii și de maturi. N-am acceptat să rămîn numai spre un anumit auditoriu. Atunci m-am apucat de sonet. Am căutat o formulă mai puțin obișnuită, o formulă mai puțin folosită, pe care o adoptă mai puțini în perioada actuală. Am început să scriu sonet și atunci am descoperit că datorită lui adun câteva dintre preocupările mele de o viață și câteva dintre disponibilitățile mele de o viață. Nu cred că sonetul este departe de noțiunea de teatru. Tot timpul trebuie să ai în vizor gestica, relația dintre cuvinte, urcușurile și coborâșurile unor fraze și chiar pauzele posibile dintre cuvinte sau dintre versuri sau dintre ideile conținute de sonetul respectiv ( ... )

Sonetul desfășoară o frază muzicală, fără de care nu cred că poate exista o asemenea formă de poezie (desigur că aici Adrian descrie toate aspectele referitoare la sonet, poate voi concentra toate cele spuse într-un eseu de sine stătător referitor la tehnicile folosite în sonet). Pentru mine acest lucru a fost un fel de laborator în care eu să cizelez anumite elemente, să cântăresc să elimin să adaug. Era pasionant... desigur că scrierea unui sonet pe zi e ca o rugăciune.

E o rugăciune față de cei ce m-au adus în starea asta, de propria mea existență față de Dumnezeu care mi-a dat un drum, mi-a impus sau mi-a clarificat un drum. E o rugăciune prin faptul că rugăciunea în sine este poate momentul de maximă trăire a unui individ, și eu cred că maxima mea trăirea a unei zile este aceea de a scrie un sonet și nu văd înafara lui putința de a avea concentrarea și tensiunea necesară de a trăi la maximul posibilităților. În rest absolut totul mi se pare pierdere de vreme. Tot ce se întâmplă în restul zilei. Mă duc la serviciu si-mi spun de ce fac eu aceasta, ce rost au toate lucrurile pe care le fac? Foarte slab rost fiindcă după ce s-a difuzat materialul pe radio, acela moare dispare, e o muncă perisabilă. Eu lucrez cu satisfacții mărunte, doar pentru cele materiale obligatorii ale vieții ( ... ).

Am vrut să întreb dacă m-a văzut cineva cum merg eu pe stradă. Eu nu merg, eu alerg, depășesc tinerii, depășesc maturii, depășesc cuplurile, depășesc oamenii care se zgâiesc în vitrine și alerg spre ceva, fiindcă, efectiv drumul până unde trebuie să-mi desfășor activitatea mi se pare pierdere de timp și vreau să-l scurtez. Știi de ce ? Pentru că nu mai am timp prea mult.

Pentru a trece la momentul următor, trebuie să-ți spun că eu am făcut și regie, am scris un spectacol de teatru după două romane ale brașoveanului Gheorghe Crăciun (cel care a scris Pupa rusa foarte mult discutat în presă ) și anume : Acte originale copii legalizate și Compunere cu paralele inegale. Din aceste două romane am făcut un scenariu dramatic pe care l-am intitulat: Orbul meu păinjeniș de vorbe, un specatacol care ducea mai mult spre experiment... se putea desfășura oriunde, nu neapărat trebuia o scenă de teatru, avea patru personaje, unul dintre ele îl jucam eu – un specatacol memorabil. Zoltan Butuc spune că ar trebui să-l mai jucăm o dată.

Toate aceste date ale mele, din calitatile pentru muzică, pentru regie, după ce au apărut volumele de povești în versuri... am făcut atunci un scenariu preluând anumite basme din cele trei volume după un anumit criteriu. Acest scenariu, imediat m-am gândit cum ar trebui să fie fructifica, si m-am intrebat cui ar trebui să se adreseze. Fiindcă eu scriam la o revistă din Canada, inițiativa mea a fost de a merge în comunitățile românești din stăinătate unde spectacolele pentru copii merg foarte rar. Ele cu siguranță sunt apreciate, chiar mai mult decât în țară. Am făcut, după scenariu, și regia spectcolului am gândit scenografia, mi-am pregătit ilustrația muzicală la radio și am învățat textul, ca singur interpret al spectacolului.

M-am gândit să las impresia, așa, de un om care face un schow pentru copii, un povestitor care deschide în fața copiilor un geamantan cu povești, fiecare cu subiectul lor, cu modalitatea lor de mișcare, de interpretare, de dialog imaginar cu personajele din poveste, cu păpuși cu care erau în dialog, cu omul care interpreta efectiv pe scenă, un specatacol de o oră și un sfert. Când a fost gata am luat legătura cu toate comunitățile românești de peste tot, am perfectat acest turneu în Canada, nimeni nu a refuzat acest gen de spectacol.

Turneul a durat două luni și a pornit de la Pacific și a ajuns la Atlantic de la Vancouver până la Montreal. Uite, iarăși un moment foarte interesant în viața mea și de care îmi aduc aminte cu drag și cu multă plăcere. Cam asta am făcut eu până acum. Și de acum înainte, cum ziceam și la lansare, îmi impun niște canoane. Totdeauna mi-am impus canoane în viața mea. Mi-am impus să scriu 365 de basme și le-am scris, Le-am scos în 4000 de exemplare fiecare pe care le-am vândut singur prin școli. A fost o muncă, dar mi-am impus această muncă... Canonul meu de acum e de a scrie câte un volum de sonete în fiecare an...


Notă - Desigur că la baza acestui Epilog stau mai multe întrebări pe care i le-am pus omului Adrian Munteanu, dar am considerat că e mai bine ca să las totul fără dialog așa ca o confesiune de suflet mai ales că era la un ceas târziu din noapte...

Să ne vedem din nou la o altă lansare!




Aspecte din timpul si de după lansare


Image hosted by Photobucket.com
Radu Herinean


Image hosted by Photobucket.com
Anca Pepelea


Image hosted by Photobucket.com
Adrian Munteanu și criticul literar Aurel Ion Brumaru


Image hosted by Photobucket.com
Volumul Sonete 1 cu autograful autorului


Image hosted by Photobucket.com
Gestul prieteniei adevărate


Image hosted by Photobucket.com


Image hosted by Photobucket.com
Radu Herinean și Adrian Munteanu


Image hosted by Photobucket.com
Liviu Nanu cu gândul la pantera roz


Image hosted by Photobucket.com
Radu Herinean în prim plan


Image hosted by Photobucket.com
Florin Þupu și Daniel Dinescu


Image hosted by Photobucket.com
În prim plan presa în serviciul funcțiunii


Image hosted by Photobucket.com
Noi și Brașovul în spatele nostru


Image hosted by Photobucket.com
Mădălina Maroga oferă o steluță adevărată cu aprobarea lui Radu Herinean (comentariul a fost trecut la OffTOPIC! )


Image hosted by Photobucket.com
Mădălina Maroga și Ion Peia


Image hosted by Photobucket.com


Image hosted by Photobucket.com
Ion Peia, Andrei și Mihaela Maxim


Image hosted by Photobucket.com
Grupul de poeziști în așteptarea lui Adrian Munteanu


Image hosted by Photobucket.com
Sonete 1 și steluța pentru toată activitatea depusă


Image hosted by Photobucket.com
În jurul steluței


Image hosted by Photobucket.com
Mădălina Maroga, Radu Herinean și colega lui Radu


Image hosted by Photobucket.com
Daniel Dinescu și Mihaela Maxim


Image hosted by Photobucket.com
Adrian în culmea fericirii


Image hosted by Photobucket.com
Grupul de poeziști în Poiana Brașov în așteptarea lui Adrian


Image hosted by Photobucket.com
Grupul de poeziști în Poiana Brașov


Image hosted by Photobucket.com


Image hosted by Photobucket.com
Mihaela Maxim


Image hosted by Photobucket.com


Image hosted by Photobucket.com
Fără cuvinte


Image hosted by Photobucket.com
Anca Pepelea, Robert Mândroiu, Ion Peia, Florin Þupu și Bună ziua Brașov!


Image hosted by Photobucket.com
Brașovul văzut de sus


Image hosted by Photobucket.com
Bașovul văzut de sus de aproape de Poiana Brașov


Image hosted by Photobucket.com


Image hosted by Photobucket.com
Medeea Munteanu


Image hosted by Photobucket.com


Image hosted by Photobucket.com


Image hosted by Photobucket.com


Image hosted by Photobucket.com
Adrian Munteanu văzut de Aurelia Stoie Mărginean – artist plastic




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!