agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5555 .



Ipostazele melancoliei (Carmen Duvalma, Ioana Geacar)
articol [ Carte ]
Colecţia: Starea Poeziei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2009-06-19  |     | 



carmen


CEEA CE atrage atenția, chiar înainte de poezia sa, la CARMEN DUVALMA, autoarea plachetei „Visul care mă va ucide”, apărută la Editura Vinea, este traiectul ei biografic. Născută în 1958 în Iași, poeta de azi se înscrie, după studiile liceale urmate la București, la Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic, pe care o și absolvă, în 1983. N-am idee dacă a și practicat meseria de metalurg (bunăoară, la Combinatul de Oțeluri Speciale din Târgoviște, orașul unde locuiește), dar în 2000 s-a înscris la Facultatea de Litere din București, obținând licența în 2005, un masterat în 2006, și fiind în prezent doctorand, cu o teză consacrată teatrului ionescian. A debutat cu poezie relativ târziu, la 31 de ani, în SLAST, a publicat și proză („Contrapunct”, 1992) și a colaborat la câteva periodice, între care „Luceafărul” și „Cuvântul”. În această din urmă publicație, Radu G. Þeposu îi însoțea, în două rânduri, poemele de generoase aprecieri, sesizându-le solemnitatea romantică și patetismul stilizat, dar detectând și „un frison melancolic, care e al ființei însingurate de propria-i luciditate”.

Volumul de acum, prin care Carmen Duvalma debutează editorial, este însoțit de un scurt dar pătrunzător cuvânt-înainte al regretatului poet Cezar Ivănescu. Se înțelege din textul său că autoarea are în sertar și alte cărți de poezie și proză. În orice caz, având în vedere că Radu G. Þeposu vorbește despre ea în 1996, cea de față este scrisă cu peste doisprezece ani în urmă. Situația n-o defavorizează, deoarece Carmen Duvalma scrie o poezie nedatată, de aspect metafizic, transpus într-o retorică de un patetism bine strunit, solemnă și chiar hieratică. Dar care nu este expresia unei reacții polemice față de ceea ce se scrie la noi în ultima vreme.

Alcătuită din zece texte, cartea este, cum observă și Cezar Ivănescu, un singur poem, alcătuit într-o tehnică muzicală, grație unui principiu concentric, al reluărilor și laitmotivelor. Þinuta livrescă este evidentă, ca și o anume strategie a reduplicării fragmentelor esențiale, de la primul la ultimul text. Mottoul din Novalis justifică romantismul atitudinii și al tonului, dar furnizează și motivul central: „Visul ne arată în chip ciudat ușurința cu care sufletul nostru pătrunde în orice obiect și se transformă în orice obiect. Nu cumva este și dincolo o moarte, al cărei rezultat este nașterea pe pământ?”. Mă despart de opinia prefațatorului, potrivit căreia cartea, care dezvoltă, într-adevăr, printr-o tehnică repetitivă, „aceeași obsesivă încercare de anamneză mântuitoare”, ar fi „onirică și halucinantă”, chiar dacă e, poate, „somptuoasă, gravă și solemnă”. Onirismul este, de fapt, aparent, visul autoarei de azi, spre deosebire de al predecesorului ei romantic, e unul cu ochii deschiși, o reverie livrescă și, nu mai puțin, provocată: „În colțul gurii țigara uitată aprinsă/ în timp ce fumul ei albăstrui/ conturează continuu siluete/ atât de trecătoare, în veșnică schimbare/ ca secundele ca amintirile [...] Stau în cameră așteptând să se întunece/ seara se lasă ca o ceață albastră/ învăluind toate obiectele din jurul meu/ odată cu gândurile/ aștept să renasc în mijlocul nopții/ de parcă nu aș mai fi eu, ci o nouă făptură/ știind poate ceva ce eu demult nu mai știu/ amintindu-mi întâmplări/ locuri pe care nu le-am cunoscut niciodată/ ce se derulează în memorie”. Spațiul în care se consumă această reverie e unul simbolic, de aspect livresc și el: „Sunt doar un trecător pe aceste locuri/ pe care nu le-am cunoscut niciodată/ ce se derulează obsedant în memorie/ străzi înguste și lungi pietruite/ coborând spre mare cu trepte mărunte/ șerpuind perfide spre țărm/ castele medievale/ ziduri reci și cenușii cu ferestrele oarbe/ alunecând în întuneric/ lumini palide scânteind în noapte/ siluete înalte și subțiri/ turnuri cenușii pierzându-se discret/ în ceața care se ridică deasupra apei/ ca un abur ca o amintire pierdută/ în timp ce ascult/ ca un ecou trecând peste secole/ ultima bătaie a ceasului din turn”. Există, în unele momente, impresia că poeta nu face altceva decât să retorizeze (filosofând precar) motivul novalisian (cu involuntare și nepotrivite trimiteri la unele versuri blagiene): „Picături de vis îmi curg acum prin vene/ otrăvindu-mă lent până la dispariție./ Duhuri ale apelor se ridică odată cu ceața/ unduindu-se înțelepte deasupra haosului./ Voi visa până voi ajunge/ doar o formă ieșind din apă,/ uitând ce-am fost în viețile trecute/ voi lua timpul de la început,/ cu fiecare por al pielii aștept/ clipa în care mă voi preface în vis”. Pe de altă parte, prin reduplicare, combină cu obstinație ipostazele și motivele, intensificând sentimentul de singurătate și angoasa înstrăinării și a căutării de sine: „Lumină palidă albăstruie/ în care stau învăluită și visez/ ca o larvă care abia respiră în veșmânt [...] Lumină palidă albăstruie/ în care stau învăluită și visez/ o lume pierdută în care am trăit cândva/ străzi înguste și lungi pietruite/ coborând spre mare cu trepte mărunte/ șerpuind perfide spre țărm/ castele medievale/ ziduri reci cenușii cu ferestrele oarbe/ alunecând treptat în întuneric/ siluete înalte și subțiri/ turnuri cenușii pierzându-se discret în ceață/ lumini palide scânteind în noapte/ ridicându-se deasupra apei ca un abur/ ca o amintire pierdută/ în timp ce ascult/ ca un ecou trecând peste secole/ ultima bătaie din turn”. În felul acesta, ultimul poem este alcătuit din fragmente vehiculate în celelalte, dintr-o intenție evidentă (nu însă și realizată pe deplin) de a le împinge, prin recombinare, până la atingerea treptelor viziunii.
Notabilă prin înclinația spre gravitate, poezia un pic vetustă scrisă de Carmen Duvalma, care suferă de un oarecare abstractism al filosofărilor și al derulării motivelor, ca și de o anume precaritate a expresiei poetice, ar avea, poate, de câștigat prin aplicarea unui duș de existență concretă.


*

aparte


O SENSIBILILTATE oarecum asemănătoare, însă diferit exprimată, prin refuzul oricărui hieratism filosofic, vădește IOANA GEACÃR, autoarea volumului „Aparté”, apărut de asemenea la Editura Vinea, în 2006. Născută în 1959, în comuna I. L. Caragiale, profesoară de limba și literatura română, iar din septembrie 2005, profesoară de creație literară la Palatul Copiilor din Târgoviște, autoarea a publicat, sub pseudonimul Ioana Dana Nicolae, cărți pentru copii („Scrisoare pentru cei dragi”, versuri, Ed. Ion Creangă, 1988, „Povești cu vrăbii și zgribulici”, Ed. Lucman, București, 1999 și „Joacă-te cu mine, bunică Iolanda!”, versuri, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2000) și două volume de versuri – „Lumină de sare”, Ed. Macarie, Târgoviște, 1997, și „Contre-jour”, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2000. Revine, după șase ani, cu un nou volum, al cărui titlu, așa cum apare pe copertă și în interior („Aparte”), creează o anume confuzie (așa că l-am transcris, având în vedere și un alt titlu franțuzesc al autoarei, „Aparté” – forma corectă a cuvântului românesc fiind „aparteu”).

Și cartea Ioanei Geacăr are o prefață și un motto. Prefața este semnată de Eugen Negrici, care consideră (ceea ce este, totuși, de discutat) că, la ea, referirile la „facerea poemului” ar fi destul de rare și că, prin urmare, poeta nu ține în chip obstinat să se încadreze în stilul (și în plutonul) generației sale de creație. Ea ar resuscita „atitudini poetice pe care le credeai abandonate, uitate: râvna luminoasă a desăvârșirii (mai întâi de toate existențiale, dar nu numai), privirea spre un dincolo, pasiunea pentru transcendență și credința că, supuse unei minime prelucrări, unei transformări lăsate să se fractureze, lucrurile pot permite esenței, totdeauna bune să se reveleze, să se elibereze de realitatea limitatoare și impură”. Ioana Geacăr s-ar întoarce la un tip de poezie bazat „pe «lectura» lumii și intuirea idealității ei”. Că poeta o face în chip programatic, crezul ei poetic fiind acela că lumea comună ascunde în orice obiect al său amintirea divinității (disimulează, cum zice Mircea Eliade, sacrul în profan) și că rostul poeziei e de a o revela rezultă și din mottoul extras din „Sublimul cotidianului” de Herman Parret: „Fractura cotidianului, ruptura isotopiei stării de cotidian prin erupția sublimului, iată ce va constitui cotidianul și sublimul în polii unei delmitări reciproce”. În fond, Ioana Geacăr continuă cu un fel de orgolioasă umilință, încercând să evite cuvintele și temele mari, demersul din volumele anterioare, unde eu însumi distingeam postura unui caligraf aplicat, care își asumă toate riscurile simplității, adăugând mici pete de culoare unui cotidian dizolvant, în care totuși miracolul mai este posibil. Iar unul dintre miracolele cotidianului (și nu doar mijlocul prin care un aburul unui deus absconditus poate fi întrezărit) este chiar poezia, care se apleacă în chip obstinat asupra ei înseși și devine mod de-a exista, de a te înălța și de-a pieri: „Poezia e un contre-jour,/ o stare de duh,/ o fractură-n prezentul cotidian,/ atunci amintirea lui Dumnezeu/ răbufnește în toate obiectele/ tinere,/ sau îmbătrânite/ ca mine,/ sublimează./ Eu nu mi-o mai amintesc/ pe sora mea/ decât în amurg,/ în fața unui zid liliachiu,/ pe care foșneau lumini și umbre uriașe/ strecurate prin zarzări cu aure de zei./ M-am chinuit îndelung s-o fac/ să vadă la fel!/ Tu mă înțelegi, nu-i așa?/ De mă acuzi că văd așa doar/ să mă obișnuiesc de pe acum/ cu moartea?/ Că mi-e atât de frică să trăiesc?/ Sufletul meu mă acoperă,/ placentă luminoasă/ ca înainte de mine,/ sau ca după mine,/ oricum în licărul luminii/ abia pornite,/ al luminii Dintâi./ Te simți purtat? Am mai fost vreodată/ atât de puri?”.

Dincolo de aparenta modestie și de miza mică pe care s-ar părea că și-o asumă versurile sale, Ioana Geacăr manifestă o atitudine subtil-polemică. Debutând târziu, într-un moment în care generația ei biografică își împlinise demersul, ea pare a-și căuta un loc și un stil nou, fără a se despărți în chip decis de cel vechi. De la optzeciști îi vine permanenta (iar nu incidentala, cum i se pare lui E. Negrici) obsesie a raportării la poem și la „facerea” lui (ceea ce reprezintă, în unele momente, partea artificioasă a creației sale). De la post-optzeciștii pe care nu-i ignoră (și care pot fi, pentru ea, generația electivă) provine preocuparea obsesivă pentru real. Nu însă și pentru depoetizarea crâncenă ori pentru pretinsa autenticitate a spunerii care ar fi să reprezinte timbrul definitoriu al creației ultimelor reprezentante ale poeziei noastre. Lumea ei e polarizată, iar poezia (ori modul poetic de a privi) fracturează cotidianul sordid și face posibilă adierea fulgurantă a transcendenței: „Pe platoul dintre blocuri/ trec oameni/ aparent inofensivi, dar cu veninul/ pe limbă.// Ei au plecat deja la vânătoare.// E dimineață./ Printre jaluzelele noastre/ trec ațe scârboase de lumină./ Ne zbatem ca-ntr-o placentă,/ cu extaz,/ că nu ne va expluza decât/ în moarte.// Fetița ni se ivește în canatul ușii,/ roză/ ca o fulgurare de Paradis”. Textele Ioanei Geacăr fac parte dintr-un catalog al mișcărilor sale zilnice de ordin sufletesc, un jurnal al micilor întâmplări cotidiene, lucid și iluzionat totodată, oscilând între disperarea mută și iluminarea blândă, între revoltă și resemnare, între dezamăgire și speranță; un jurnal al asprimii și al duioșiei, al căderii și al înălțării, al eșecului și al salvării; o ogolindă aburită în care își descifrează cu tristă împăcare condiția: „De dimineață,/ o pană cenușie de porumbel/ rotindu-se în cădere/ prin fața ferestrei mele/ dezvelește/ în cea mai îndepărtată amintire/ rotirea unui cocean de porumb/ ca o pană/ în miez.// Când ajung la școală,/ zăresc în pietriș o pasăre moartă/ înfiptă cu ciocul în jos,/ în alt zbor./ Tot mai mult în mine/ mă strâng/ să rezist/ palelor de tristețe/ care mă izbesc sacadat.// Mă retrag în trupul meu înghețat/ în care scrijelesc acest ultim poem”. Deși, de la un punct încolo, procedeul fracturării cotidianului devine previzibil, poezia Ioanei Geacăr impune prin delicatețea simțirii, prin rafinamentul caligrafiei și mai ales prin obsesia calmă a salvării eului și a lumii prin poezie: „Mă salvez cât pot din lumea asta./ Dacă prind o clipă luminoasă/ o strâng cu disperare, cum strângeam, copil, în vis/ o păpușă,/ s-o trec pe tărâmul acesta./ În leagăn plin de duh/ să stau cât mai mult,/ înălțată de cuvinte pe care/ le-a folosit mai întâi Dumnezeu”. Autoare cultivată și sensibilă la nuanțe, ea armonizează atent contingentul și transcendența, dozând cu pricepere și migală ingredientele unei poezii alimentate de un discret, dar lesne perceptibil, romantism subteran.
_______________________________
*Carmen Duvalma, "Visul care mă va ucide", Prefață de Cezar Ivănescu, Editura Vinea, București, 2008, 76 pag.
**Ioana Geacăr, "Aparté", Prefață: Eugen Negrici, Editura Vinea, București, 2006, 80 pag.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!