agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3942 .



Premiile Nobel nu rezolvă problema literaturii române
articol [ Interviuri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Gorban ]

2009-11-20  |     | 



În dialog cu prozatorul Nicolae BREBAN

P.G.: Este o toamnă frumoasă, vreme bună de scris, aici în Câmpina lui 2009. Sunteți înconjurat de mulți scriitori, mulți editori, mulți dintre ei și prieteni. Galele APLER au reușit și anul acesta să îi aducă în inima Prahovei aici, la Casa de Cultură „Geo Bogza”. Pentru că mă bucură prezența multora dintre ei, precum și prezența dumneavoastră, voi profita de ocazie să vă întreb, în deschiderea dialogului nostru despre condiția scriitorul român contemporan. Aș vrea să îmi spuneți, din punctul dumneavoastră de vedere, care este modelul ce se impune în momentul de față în literatura română.

N.B.: Modelul scriitorului român astăzi? Vă spuneam și aseară, dacă ați observat, că suntem în poziția cea mai proastă, cea mai slabă, de cel puțin o sută de ani. Niciodată n-am stat așa de marginal, de prost, în atenția publicului, în atenția forurilor, a executivului, în atenția instituțiilor mari ale țării, cum stăm astăzi. Nu arunc vina asupra nimănui, a fost probabil și o vină, o delăsare a noastră, a scriitorilor. O împărțire în tabere s-a observat mai ales după revoluție, când a intrat moravul politic în lumea noastră, morav ce ne-a împărțit, ne-a fracturat. Așa s-au creat taberele acestea care au început să se macine între ele. Unii scriitori erau anticomuniștii în ghilimele, alții erau procomuniști, în ghilimele, deși nu mai era comunism de mult în România. Duceau o falsă luptă. De fapt, era o luptă pentru a obține poziții de forță în cultură și în politică. Vezi că unii scriitori care astăzi sunt importanți, au intrat și au rămas la CNSAS ani de zile. Mulți dintre ei au influențat și lumea partidelor politice. Scriitorul român și nu numai cel în viață, dar și scriitorii români dintre războaie și de după al Doilea război mondial, și modernitatea, și contemporaneitatea românească – vorbesc de importanții scriitori care mi-au fost colegi în anii ‘70, ‘60, care au lucrat mari opere: Marin Preda, Nichita Stănescu, A. Doinaș, Dimov și atâția alții – au fost marginalizați, uitați. Sunt marginalizați, sunt uitați, sunt dați la o parte. Nu mai vorbește nimeni despre ei și acest lucru se vede în starea asta penibilă, negativă. Se vede în faptul că mass-media nu ne dă nicio importanță decât dacă apare vre-un scandal la Uniunea Scriitorilor. „Pe sticlă” scriitorii români nu apar decât foarte rar. Mai des apar alții, actori, din lumea culturală, dar scriitorii, farte rar. România nu-și mai cunoaște scriitorii care trăiesc, care sunt vii, de parcă ar fi murit cu toții.

P.G.: Care sunt principalele cauze care fac ca între scriitori români să existe tabere, până acolo încât ei să se urască între ei. Există o rivalitate, nejustificată, de cele mai multe ori. Dacă ea ar veni de undeva din partea de ascuns, din EU-ului artistic, am pute-o considera justificată, în timp ce, dacă ea izvorăște din ineterese politice…

N.B.: Am să vă spun direct. Am spus-o și într-o carte pe care am publicat-o de curând, „Trădarea criticii” vinovatul principal în lumea noastră este GDS –ul care, în loc să reprezinte societatea civilă și o altă voce într-o lume a democrației care renăștea cu greu, cu convulsii, pentru că, comunismul românesc a fost foarte barbar, a fost cel mai barbar comunism din est, s-a promovat ca o sectă. Deci, în loc să se posteze ca o voce a culturii și a societății civile, GDS-ul s-a promovat foarte rapid, aproape ca o sectă politică, a intrat direct în politică, l-a împins pe Emil Constantinescu la putere. Eu nu vorbesc acum, nu discut de Constantinescu și dreapta politică, dar vreau să spun că intrând în politică, părăsind criteriile societății civile și ale culturii generale românești, s-a creat această fractură între lideri, între domnii de la 22, să zicem. Deși, 22 a fost condus, la început, de Stelian Tănase, un prieten de-al meu, apoi de Gabriela Adameșteanu, excelentă prozatoare. Dar spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare și de luptă contra comuniștilor deși comuniștii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s-a afirmat. Ei se reprezintă ca elită și eu contest acest lucru. Elita culturală nu poate fi formată, în primul rând, decât de către creatori, de către poeții, prozatori și critici. Nu de comentatori sau eseiști. Desigur, și ei pot contribui la dezvoltarea elitei, dar ei nu pot să ocupe primul loc și, mai ales, nu în formele grosolane. Putem spune că fracturarea a venit de la aceste false lupte politice care, de fapt, ascundeau doar o luptă pentru putere. Noi, scriitorii români am căzut foarte mult și pentru faptul că în presă, unde lucrează foarte mulți scriitori, s-a creat un sentiment de vânătoare de spoectacol. Aici aș spune cu tărie că Uniunea Scriitorilor a fost slabă că nu a păstrat contactul cu ei. Eu cred că ar trebui ca Uniunea Scriitorilor să încerce, prin diferite programe să facă în așa fel încât ca o parte din colegii noștri care lucrează în mass-media românească, să-și aducă aminte, să se reîntoarcă la criteriile literaturii române, mai ales de marea modernitate românească dintre războaie și de marii scriitori care au fost creați sub comunism.

P.G.: Văd o nostalgie față de marea modernitate. Totuși, după ‘89, au apărut în librăriile noastre foarte multe cărți. In ciuda acestui fapt, am observat că nu se cumpără. Am întrebat librarii și m-au spus că autorii sunt nevoiți de multe ori să își cumpere propriile cărți. Editurile nu își mai permit să scoată tiraje mari și în același timp să asigure scriitorului român un venit din dreptul de autor. Cu toate acestea se scrie mult. Drept dovadă, avalanșa noilor edituri. Totuși, cred că mai mult se scrie decât se citește.

N.B.: Nu. Aici e o altă problemă, mai complicată. În primul rând e foarte bine că lumea scrie și publică. Acum, o mare parte din ce apare este o falsă publicație, pentru că a dispărut, o dată cu cenzura politică, și cenzura profesorilor. În occident marile edituri nu publică pe bani. O editură din Germania sau din Franța care publică pe bani, nu mai are prestigiu, nu o bagă nimeni în seamă. Ori, la noi editurile iau bani. În aldoilea rând, toată lumea poate să publice cărțile la colț, la o imprimantă. În poezie se vede o aluviune enormă, de multe ori proastă, făcută de oameni care vor să fie scriitori, dar care nu au o cultură poetică, etc. Asta se întâmplă și pentru că analiza literară, critica a slăbit foarte mult. În ultimii ani 20 de ani critici importanți au părăsit critica și s-au orientat spre alte domenii. Acum vedeți, marii critici români, în loc să se ocupe de literatura română contemporană, scriu cărți despre Eliade, Cioran, Ionescu…

P.G.: Este acesta un refuz față de literatura contemporană, virusată pe multe paliere de comercialism și fanfară, de slaba pregătire a autorilor, precum și de lipsa modelelor culturale?

N.B.: Nu, cred că e vorba de o lipsă de încredere în literatura națională. Tămâiem acuma pe românii ăștia care au avut succes la Paris, scriitori importanți, dar neglijăm ce se întâmplă acum. Revistele literare n-au reușit să creeze critici importanți sau sunt câțiva care nu sunt băgați în seamă. România a avut mulți critici. Sunt și acum câțiva tineri valoroși, printre care amintesc pe Daniel Cristea Enache, pe Nicolae Bârna, etc. Unii dintre ei lucrează pe la diverse instituții. România Literară, revistă făcută de universitari, nu a susținut un nou val de critică. Dacă avem critica românească literară foarte slabă, atunci avem și maculatură literară. Publicul este astfel, zăpăcit. Nu mai știe ce e bine, ce e rău. La televizor, care a ajuns regele interioarelor noastre, scriitorii, așa cum am mai spus, nu mai apar, nu-și pot exprima un punct de vedere. Argumentul este foarte fals și ticălos, că un scriitor plictisește, că o emisiune literară plictisește. Pe cine plictisește? Plictisește pe un om nepregătit poate. Dar sunt atâtea sute de mii de oameni care ar fi interesați să cunoască un prozator, un poet. De aceea, vreau să spun că timp de 20 de ani noi, scriitorii am fost mințiți, că publicul românesc este pierdut. Cele două ziare, Adevărul și Jurnalul Național au demonstrat că sunt cărți săptămânale, că vine lumea și cumpără, că românul încă citește, citește romane de Marin Preda, de Petru Popescu, cărți apărute în contemporaneitate.

P.G.: Am putea spune că publicul român este readus în fața scriitorilor, iar scriitorii sunt readuși în atenția publicului prin aceste forme de marketing. Pe de altă parte un public nou se formează, el crește cu aceste cărți.

N.B.: Nu. Publicul este foarte bine informat. Nu trebuie reformat. Este un sondaj care arată că este falsă ideea. Sigur că, după revoluție, publicul românesc a fost interesat de două lucruri. Unu: de jurnale; toți au crezut că oamenii vor fi onești și vor spune ce să nu luați. Majoritatea jurnalelor au fost false cu excepția lui Ion Ioanid, a lui Steinhardt, episcopul Ploscaru, și alte câteva. Restul aduceu niște falsuri. Și doi: cu interes pentru titlurile străine care n-au apărut timp de 50 de ani, când din cauza cenzurii nu ajungeau în bibliotecile cercetătorilor și lectorilor. Totuși, după 10 ani de postcomunism au apărut edituri puternice la noi care au scos numai titluri străine. Foarte puține edituri au publicat și colecții românești. Pe urmă au apărut și edituri care au început să publice autori români, edituri pe care le apreciez. Românii au fost mereu interesați, și înainte de război, de cartea străină. Dar, în timp ce citeau pe englezi sau francezi, pe Andre Gide, ei îl citeau și pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, pe Liviu Rebreanu. Sunt și acum edituri puternice care cred că doar autorii străin au valoare și au ceva de spus, că scriitorii români de astăzi nu-s interesanți, o falsă premiză. Repet, grav este că au fost puși în marginalitate scriitori mari care au publicat și au trăit sub comunism. Scriitori a căror operă și personalitate nu a mai fost egalată în acești 20 de ani. Nu mai există un Doinaș, un Preda, un Nichita Stănescu, un Dimov sau Mazilescu. Pentru editorii noi, liberi de altfel, autorii menționați nu mai apar un lucru atractiv, foarte interesant. Înainte luptam cu cenzura, cu partidul, cu securitatea, acum luptăm cu falsele programe de editare, programe care aduc în dicuție valori false.

P.G.: Ce trebuie făcut în acest sens, pentru a redescoperi acest tip de scriitori, chiar și în rândul tinerilor? Vedem că în străinătate literatura română începe să prindă contur. Noul val de autori propune teme sociale, teme legate de istorie. Pentru mulți dintre ei „comunismul” a devenit o temă „ce se vinde”. Publicul european a fost întotdeauna interesat de scriitorul român, scriitor care vine dintr-un regim totalitar, scriitor pus de multe ori în situația să aleagă ce și cum să divulge publicului din propriile credințe. Aș vrea să știu care este părerea dumneavoastră ca prozator, ca om care cunoașteți bine mediul european, cu privire la așa-zisul „succes literar peste hotare”.

N.B.: Este o altă problemă cu succesul în Europa. E o problemă veche, nevroza noastră a premiului Nobel, etc.

P.G.: Vom atinge și acest subiect, vom vorbi despre această nevroză...

N.B.: Problema tinerilor e cea mai grea problemă, asta pentru că, după revoluție, imediat, ei au început să plece. Generația noastră a fost puțin lașă. Ea, acum ori s-a dat deoparte ori a început să cânte în strună la unii tineri dând, astfel, impresia că nu există valoare. Chiar în textele mele am criticat-o pe doamna de la România Literară, Pârvulescu, doamnă care a publicat într-o cartea de-a ei că, timp de 50 de ani, toate premiile Uniunii Scriitorilor au fost fără valoare. Nimeni nu s-a revoltat, decât eu. Dacă, noi timp de 50 de ani, nu am creat nimic, asta a fost probabil doar pentru doamna Pârvulescu. În viziunea ei, în toate juriile uniunii din vremea comunistă, acei mai mari critici scriitori, au fost niște imbecili sau oportuniști. Cum poți să spui așa ceva? Este un fel de oportunism necinstit care a fost influențat de străinătate, să murdărim tot ce a fost sub comunism. Sunt convins, în mod paradoxal, dacă vrei, că marile dictaturi uneori creează fenomene culturale enorme. Sub imperiul rus, foarte brutal, a apărut o imensă scoală de proză. Cea mai mare școală de proză a lumii, de la Gogol până la Dostoievski și Cehov. În Germania, unde părinții erau foarte duri, a apărut cea mai mare filozofie a lumii, cea mai mare școală de muzică, Beethoven, etc. Deci, tinerii însă, egalizează prea grăbit și superficial, libertatea cu creația. Nu întotdeauna libertatea provoacă și este terenul unor mari procese de creație și a unor mari personalități. Ce au creat acești 20 de ani de după revoluție? Ce mare personalitate nouă s-a creat? S-a creat un singur nume, Cărtărescu, care e un bun prozator dar nu are încă forța unui prozator adevărat, adică nu-i creator de personaje puternice. E un poet, cu mare talent, care însă nu are conștiință literară, vorbește numai în numele lui și, într-un loc l-am auzit spunând că nu există valoare, că valoare e ceea ce se vinde. A preluat sloganul de la gândirea americană. Pe mine acest lucru mă bulversează. Cum adică să egalizăm vânzarea comercială cu valoarea literară? Omul acesta ori a avut profesori proști, deși el predă la facultate, ori nu știe ce e aia valoare. Filosofii germanii, cu preocupări în domeniul esteticii au stabilit de la început că valoarea are două tipuri de semantică: odată se vorbește de valoarea de întrebuințare și pe urmă de valoarea de plăcere, care este a artei. Deci, noi numai de întrebuințare vorbim. Or, a confunda valorile din artă cu valorile utilitare este penibil și face rău. Nu vedeți că la Ministerul Culturii și la televiziunile naționale apare cultura sub eticheta de divertisment? Acest epitet, această înseriere în divertisment a culturii este foarte gravă. Cultura nu este un divertisment. O parte a culturii, cea minoră, poate fi și amuzament, divertisment, șlagărele muzicale sau epigramele, dar cultura mare… Poți să-l pui pe Maiorescu și pe Blaga la divertisment? Sigur că da, dar aici se creează confuziile păgubitoare pentru noi, din păcate. Acum îți dau răspuns la întrebare, nu există forțe care se opun acestor curente puternice. Uniunea Scriitorilor, timp de 20 de ani, a fost pasivă. Academia Română a fost și este încă pasivă, o recunosc. Plus alte instituții, ICR-ul care ar trebui să facă ceva, nu face mare lucru. Provincia românească a rămas puțin cam inertă și eu cred că a fost vitregită în acești ani. Deci lipsesc forțele care să se opună acestui curent utilitarist de tip american.

P.G.: Să ne întoarcem la subiectul pe care l-ați considerat a fi nevroza contemporană în lumea scriitorilor, problema premiilor Nobel. Dacă ar fi să faceți o nominalizare pentru un scriitor român, care ar fi acela și care sunt argumentele pentru care îl propuneți?

N.B.: În primul rând, vreau să îți spun că noi putem propune, dar nu ne ia nimeni în seamă. Nominalizările se fac în cadrul Institutului Nobel. Eu n-am dat niciodată importanță. Nobelul nu rezolvă nimic. Această nevroză, cum am mai spus, e o falsă soluție. Noi putem lua Nobelul și să se vorbească la un post de televiziune sau de radio, francez sau neamț doar un minut și jumătate, ca despre o nulitate. Am trăit asta când eram la Paris, poetul grec Odysseas Elitis luase Nobelul. S-a vorbit mai puțin de un minut la Antene 2, care e canalul oficial. Pe urmă a apărut un mic editor care i-a scos o cărțulie și a dispărut. În schimb, despre Borges sau Ionescu, care nu au luat premiu Nobel, s-a vorbit și se vorbește despre ei în toată lumea. Deci Nobelul nu rezolvă problema literaturii române. Numai noi credem asta. E mica vanitate și orgoliul provincial românesc. Noi credem că printr-un Nobel intrăm în lumea europeană. Nu are nicio legătură.

P.G.: Totuși a creat în rândul scriitorilor români sentimentul de competiție, iar acest sentiment, această nevroză le dă bătai de cap atât autorilor de provincie cât și celor care sunt promovați de edituri de prestigiu din orașele mari.

N.B.: Nu. Tinerii se agită la chestia asta cu Nobelul. Noi suntem aplecați spre soluțiile ușoare și imediate. Vrem soluții miracol, o baghetă magică, ca să facă în așa fel încât un scriitor român ia Nobelul. Scriitorii români vor fi apreciați de marile edituri din străinătate, însă nu e suficient să fii publicat. A fi publicat de o mare editură e un fel de succes, dar dacă nu ești lansat, impus de un curent, cum a avut noroc Ionescu să fie impus de curentul avangardist, surrealism, după război, degeaba aștepți glorie. Deci succes înseamnă insistență și să fii la fața locului. Nu poți din Albania sau din Azerbaidjan să fii scriitor mare la Paris. Sigur că au fost si scriitori din anumite regiuni care au avut un mic succes înainte de revoluție, vorbim despre scriitorul ceh, Milan Kundera și scriitorul albanez, Ismail Kadare, dar acest lucru s-a întâmplat pentru că opinia culturală franceză sprijinea scriitorii din est care erau contra comunismului. În zilele noastre nu-i mai interesează deloc. Noi, cei din est, nu mai avem niciun interes acolo. Nu ne mai susține nimeni la Paris pentru că și acolo politicul a mers împreună cu cultura. Nu-i mai interesează scriitori din România, Bulgaria, Ungaria, etc.

P.G.: Vorbeam undeva mai sus de competiție. Poate că aveți în acest moment un crez despre premiile Nobel însă, în ciuda ideii de a combate această nevroză, iată că sunteți antrenat, la rândul dumneavostră, întro copmpetiție care imită viziuni politice. Candidați acum pentru președenția Uniunii Scriitorilor din România. Întâmplarea face ca, în acest an, campania pentru Cotroceni să se suprapună cu cea pentru Uniune. Vă vedeți la cârma navei scriitorilor din România? Care sunt șansele și proiectele pe care le aveți în vedere?

N.B.: Proiectele mele le voi spune în discursul de la conferință. Am opt puncte concrete. De șanse nu știu. Eu cred că șansele nu-s prea mari pentru că eu nu sunt foarte popular, nu sunt foarte iubit. Am început un roman. Soția mea este plecată în Spania și abia aștept să ajung la ea. Dar totuși, am intrat în această cursă, nu contra lui Manolescu, ci pentru că, sunt indignat de situația scriitorilor români din societatea românească și aș vrea, cred că este posibil, să readucem în atenția opiniei publice scriitorii români și instituția aceasta. Este aceasta poststalinistă, e adevărat, dar e singura pe care o avem și care mai are un fel de prestigiu. Una dintre puținele instituții cu prestigiu din România, putem să o facem din nou să se miște și să stea în centrul atenției mass-mediei și a puterii politice.

P.G.: Vorbeam, la un moment dat, de scriitorii care se „trădează” unii pe alții. Vedem în zilele noastre tot mai mulți scriitorii care scot „dosare” ale foștilor colaboratori ai securității. De unde această dorință de a-l demasca pe celălalt. În relația dintre scriitori ce ar trebui să conteze, să primeze?

N.B.: De ce noi scriitorii ne grăbim să-i aruncăm în piața publică pe colegii noștri? O necruțătoare și grosolană invidie. În timp ce alte profesiuni importante, medici, arhitecți, ingineri, nu o fac. Deși, probabil că și între ei au existat informatori. Eu am contestat încă de acum zece ani, de când România Literară, într-un număr, îl acuza pe Caraion. Am realizat un număr întreg în care am atacat România Literară pentru acel articol. Nimeni nu a reacționat. Erau publicate niște fișe informative ale lui Caraion, despre care nu știm cât de adevărate sunt, când au fost predate și cum. Ce m-a indignat a fost faptul, că în același număr din România Literară, erau două articole semnate de un fost ofițer de securitate, Pelin, care îl ataca pe acest mare poet. Adică într-o revistă a Uniunii Scriitorilor, cea mai importantă am putea spune de atunci, să fie atacat un mare poet care a stat 15 ani în pușcăriile comuniste, nu are să însemne decât o enormă problemă de morală și demnitate. Să fie un ofițer de poliție politică, de securitate, care să facă morală lui Caraion? Cel mai mare elev a lui Arghezi! Iată, ce se întâmplă în lumea noastră, când noi înșine ne lovim pe noi înșine. Sau cum a fost Eugen Barbu și grupul lui, înainte de revoluție, când grupul lui ne ataca tot timpul. Ataca România Literară, ne înjura. Dar acest lucru se întâmplă practic și acum. Ne atacăm pe noi înșine și credem imediat că, dacă se spune ceva rău despre un scriitor, chiar dacă e important, credem fără dovezi, ne repezim să-l punem la stâlpul infamiei. Or, eu cred că, ar trebui să ne apărăm valorile, care nu sunt așa de multe cum par. Valorile de mâna întâi se construiesc greu. Și să punem acum, cum a făcut Cotidianul anul trecut, două pagini cu Doinaș, Paleologu, scriitori mari, să-i pui acolo ca turnători și să ceri populației procente, care e mai turnător decât celălalt, e o mare problemă. Adică, și Uniunea Scriitorilor să nu reacționeze? Academia să nu reacționeze? Mi se pare absolut impardonabil.

P.G.: De ce credeți că nu au reacționat ? Sunt comenzi politice sau editoriale?

N.B.: Nu știu de ce nu au reacționat și nu știu și de ce nu reacționează față de cazurile care apar acum. Cred că din lașitate și din interes. Pentru că la conducerea Uniunii Scriitorilor, domnul Manolescu, nu vreau să-l atac, în ultimii ani, s-a pus în tabăra GDS-ului. Ori GDS-ul, cum am mai spus și în deschiderea dialogului nostru, instrumentează aceste dosare, în care lumea literară iese foarte prost. Pentru că oamenii zic: uite domnule, scriitorii au fost turnători! Totuși medicii, nu se trădează, pe ei nu îi interesează cine a colaborat, cu cine. Inginerii, nu. Meseriașii, nu. Numai noi, scriitorii am fost turnători? Și ce am turnat noi? Ce acces aveam noi la secretele economice, militare, politice ale statului. E clar că totul este o zarvă făcută din interiorul nostru, făcută de scriitori. În una din cărțile mele vorbesc de fabula aia din clasele primare, cu coada de topor, pădurea, că e foarte tare și mândră, nu poate fi plecată decât de un lemn al ei, și asta e foarte grav.

Câmpina, Jud. Prahova
Galele APLER, 13 nov 2009

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!