poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5081 .



Ieudul fără ieșire – o probă a memoriei, la 20 de ani de la Revoluție...
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2010-01-01  |     | 



Un eveniment cultural al anului 2009 îl constituie reeditarea, la 15 ani distanță de la prima apariție, a volumului „Ieudul fără ieșire” (Ed. Charmides, Ed. Ninpress). Volumul de debut al poetului Ioan Es Pop a fost gratificat, la vremea apariției sale (1994), cu premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova. Este un text tulburător despre un „spațiu fără ieșire” ridicat la rang metafizic. Volumul e structurat în șapte părți: „oltețului 15, camera 305”, „ieudul fără ieșire (I)”, „iarnă cu mircea”, „ieudul fără ieșire (II)”, „amicul”, „viața de-o zi” și „banchetul”.
Teme recurente, precum viața spre/ca moarte, dublul, timpul încremenit, spațiul suprapus cu universurile imaginare, limbajul ca labirint, lucrurile-martori, somnul și trezirea, singurătatea și moartea, punerea în scenă a „prezenței” și a „absenței”, excepția de a fiu viu și conștiința aneantizării „chipului acestei lumi” conferă o dimensiune gravă poetizării.
Tonul nu este însă afectat și nu trădează cinism, ci e pervadat de radiația de fond a unui spirit ce se manifestă empatic în raport cu polifonia vieții. El este, de altfel, păstrând un scepticism al lucidității, gata să relaxeze prin umor și ironie tensiunea existențială ajunsă în vecinătatea paroxismului: „și putem avea și mai mult. putem ajunge primii în / cursele de tragism de formula unu” (așa că noaptea asta fiind ziua noastră, ne putem permite); „își sărbătorește ziua. e fericit, pe/ masă lumînări, farfurii, pahare. / e fericit. are treizeci de ani de/ moarte de la naștere încoace” (își sărbătorește ziua. e fericit, pe); „glorie, glorie! aici suntem la porțile orien. // unde totul este posibil și/ nimic nu mai are rost” (ce a rostit mircea în fața ucenicilor la 10 noiembrie).
„Placa de bază” a apercepției poetice este reprezentată de experiența personală dureroasă din anii dictaturii comuniste. „Limitele” și „limitările” (în sensul lui Constantin Noica) fuzionează în tabloul „morții” metafizice, altfel spus a vieții ca uitare de sine sau încremenire într-o derulare automată, care substituie viața ca „trezie” sau priză singulară de conștiință, manifestată în tonalitatea Eccleziastului biblic: „miercuri am fost toată ziua viu. asta mi se/ `ntâmplă rar și atunci nu ies, atunci/ trebuie să mă feresc, să nu se bage de seamă, / pentru că atunci `ncep să mă clatin și atunci/ ei pot crede că mă prăbușesc, deși/ atunci e singura zi când sunt viu. / la un an o dată, miercurea, se `ntâmplă/ să fiu toată ziua viu. nu mi-e foarte/ bine atunci. dar atunci pot pricepe/ de ce tot ce iubesc se-ntoarce-mpotrivă-mi, / `ncepe deodată să scadă, să gonească spre stingere, / se grăbește să devină cenușă” (12 octombrie 1988); „între ăștia patru care tac la masă/ se trezește dintr-o dată unul pălăvrăgind/ și e unul pe care nici dracul nu l-a auzit/ vorbind până azi. / și spune lucruri aiurea, spune că e/ viu, nimeni nu e viu la masa asta. / mâine dimineață, însă, are să se trezească, își va/ da seama ce nebunie a spus, / n-o să mai vorbească mult timp după aia. / sfârșitul începe lent, el seamănă bine cu viața” (12 octombrie 1990).
„Ieudul fără ieșire” este un topos concentraționar sub forma unui mormânt acoperit de un giulgiu nelumesc, prin care transpar străfulgerări de o clipă ale unei meniri „ruinate”: „numai în rare clipe de căință și credință, noaptea,/ zidurile se subțiază, se alungesc, se înalță, / ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un giulgiu nelumesc. / dar nu se trezește nimeni și dimineața căminul e iar o/ cămașă boțită din buzunarele căreia ieșim numai noi și atât, / numai noi și atât. // aici nu stau decât doar cei ca noi. / aici viața se bea și moartea se uită” (ca o amară, mare pasăre marină).
Portretele sunt extrem de vii în tragismul lor, firul narativ întrețesut înaintând prin contiguitate și insolitarea poetică a acestei „fundături a ființei”: „chip de glugă. mereu uit că nu mă mai pândește nimeni. / mereu umblu ca-nfășurat în altcineva. // la capătul din dreapta – hans. el da. el are/ treișopt. are capul căzut pe masă. / a avut bani. o avea pe tereza. are treișopt. / a avut băiatul un amic, amicul a avut-o pe / tereza, tereza a avut banii lui hans. hans are/ capul căzut pe masă, masa șchioapă, noi cu el (…) la mijloc între noi șade păianjenul cu cruce. / mereu îngîndurat, înfășurat în giulgiul propriei mătăsi/ ca într-o aură de flăcări blândă” (fotografia de grup).
Întâlnim o serie de tehnici de chirurgie a topologiei spațio-temporale, spre a crea efectul de cerc vicios, de glisare pe loc, de stază sau de epicentru imobil al vârtejului tragic, în contrapunct cu imaginarul speranței: „dar ieudul unde este? am zis noi n-am ieșit niciodată să/ știm unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră?/ am zis trece autobuzul zilnic de/ două ori pe săptămână vinerea pe la borșa. a/ suspinat am râs am zis c-o să-i facem în ziua aia o/ vizită la apartament să-i ducem flori i-am/ dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea sta în/ mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu/ geamantanul în mână am zis ce vrei să faci a/ zis eu aștept autobuzul/ eu aștept autobuzul/ cum autobuzul ce autobuz aștepți în/ încăperea asta fără uși și ferestre – / și ea a zis dar asta nu-i o cameră copii asta e o stradă/ numai că aici s-a făcut noapte/ cum noapte ce noapte ți-ai pus ochelari fumurii/ să nu ne mai vezi/ și cum să te duci atât de curând, e abia noiembrie draga noastră/ păsările-abia au început să-ngălbenească și să cadă/ și autobuzul trece doar vinerea și azi e doar marți/ și mâine poimâine doar marți și autobuzul/ când trece, vinerea, trece doar pe la borșa” (compunere a elevei ilea ioana din clasa a V-a B); „de vineri până luni nu ne mai auzim. / ne luăm porția fiecare și începem să fim/ mai puțin nefericiți. mai puțin vii. (...) vine vineri și de vineri până luni/ e ziua noaptea ziua noastră liberă/ și cântăm de tremură încăperile – / marinari încercați care speră ca-ntr-o duminică să vadă sosind/ la orizont, peste blocurile din colentina, / corabia dinspre corint” (arcul de triumf).
Încremenirea suitei temporale are nuanțe din imersia lui iona și așteptarea beckettiană, compuse cu verva unei tragi-comedii mute: „totul a început aici în zi de marți. ieri/ a fost marți. miercuri și joi e doar marți. mîine/ începe și mîine ziua de marți. veșnică sărbătoare. / sufletul se înalță pe vîrfuri să vadă ce zi/ urmează de după orizont. cu bucurie tresare căci/ vine ziua de marți. (…) cu roza ofilită-n piept fiecare coborînd către/ ithaca sa. / fălcile chitului cu greu le-au desferecat. / cu greu mare au intrat. (…) amurgul zeilor ne-a găsit gata/ nepregătiți. așteptându-l pe mircea/ careînsănuamaivenit” (biruitori rămîn aici doar cei căzuți pe cîmpul de luptă).
Pe fondul stării de provizorat și al cvasi-contracției temporale într-un punct fix, se detașează, fie și sub aparența nimicniciei generalizate, ființa, conștiința și memoria: „în fericirea asta provizorie din/ noiembrie pînă în martie/ ca ieri știu că mîine n-o să fie nici mîine decît/ tot azi și azi și azi și azi mereu/ și de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru. // e drept, în singurătatea asta nu orice om singur/ ar duce-o prea mult. dar sînt/ o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: / dorința de a fi cu orice preț/ neputința de a mai iubi și/ ziua de ieri” (în singurătatea asta în care iarna nu mai am).
Fuziunea lirică a fluxului subiectivității și schemelor de obiectivare rațională este intensificată prin personificare și transferență, lucrurile însele căpătând, printr-un fel de „entanglement”, voci enigmatice întoarse spre drama umană: „e un ceas în cameră pe care hans îl hrănește pe-ascuns. / mișcă mai repede, îi șoptește, mișcă mai repede. / i-a cumpărat cămașă și l-a îmbrăcat. îl/ spală îl schimbă îl îngrijește ca pe ochii din cap. / ceasul însă e un somnoros. s-a îngrășat. s-a lățit/ pe toată masa. abia mai stă pe picioare – / ticăitul i-e ca un lătrat. / e un ceas în cameră pe care hansi îl hrănește pe ascuns. / e și un pepene roșu pe care hans l-a adus în casa asta de mic/ și pe care-l crede pruncul lui. / ah, pruncul s-a copt și s-a rumenit. / unul i-a vârât într-o zi în pântece un cuțit. / s-a auzit un geamăt și din prunc a țâșnit sânge dulce și parfumat/ în răcoarea căruia ne-am botezat” (botezul); „eu sunt scaunul pe care-a stat amicul. locuiesc/ în casa vasilescu de opt ani. încă din fabrică mi s-a spus/ că nu fac doi bani. dar iată: / am trăit mai mult decât confrații mei. am îmbătrânit frumos. / am ținut în brațe familia toată. am trăit cu folos (eu sunt scaunul pe care-a stat amicul. locuiesc); „bă, da cu o zi nainte de chestia aia eram leoarcă de ostenit./ veneam pă el singur și cântam și nu știu cum de am ajuns acasă./ nu știu cum m-am dezbrăcat de el./ nu știu cum de am dormit sub masă./ așa că-n seara aia s-a dus fără mine unde s-a dus./ pă cuvântul meu, io n-am habar ce s-a-ntâmplat în seara aia./ io-s un palton bătrân și bețiv, da-s un palton de onoare,/ lua-m-ar gaia (acuma-s un palton bețiv și bolnav, dracu mă mai ține minte).
Ieudul este focarul însuși al enigmei, un fel de „gaură neagră”, teritoriu închis în sine, ireperabil și neaproximabil de vreo geografie a rațiunii umane, apărând ca o limită netransgresabilă, neosmotică în ce privește comunicarea cu restul lumii: „la ieudul fără ieșire și noi am, și noi am fost cândva. / și suntem și acum și o să fim și mâine poimâine și/ în veci apa aceluiași râu ne va scălda. (…) singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian. / ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo/ nicio hartă n-are să-ți mai fie de folos/ zadarnic te vei zbate să afli ieșirea intrarea ieșirea/ zadarnic vei zori să rupi lințoliul spațiului/ în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace. /fără margini este ieudul și fără ieșire. / nicio geografie n-a reușit încă să-l aproximeze. / nu l-a prevestit nicio aură. / nu-l urmează nicio coadă de cometă” (la ieudul fără ieșire și noi am, și noi am fost cândva.).
În acest câmp vectorizat de devianță are loc o filtrare a interiorității (și, ca urmare, o estompare a noutății istorice), într-un mod dublat prin efectul de „fata morgana” al schimbării neîntâmplate: „mă gândesc și acum că puteam s-o iau mai pe de-alături/ de cât de pe alături am luat-o. / și ziua de azi putea să fie tot aia de mâine, / tot aia de ieri (…) iar de mâine ni s-a promis cloroform. de mâine lumea va deveni/ mai ușoară. mai subțire. se va strecura din noi/ ca printr-o pânză de tifon afară./ vom fi mult mai ușori pe masa de operație./ adevărul, și așa, va sta în spate./ or să ne extirpe numai lumea dinafară./ moartea în noi va rămâne intactă./ viața în noi va rămâne exactă./ iar de mâine promitem să nu mai bem/ să nu mai facem deranj la bloc/ să nu mai folosim fosa sceptică./ de mâine promitem să nu mai bem./ numai că mâine iar e azi – dezamăgire – , / mâine n-o să fie nicicând mâine” (mă gândesc și acum că puteam s-o iau mai pe de-alături).
Reacția compensatorie în fața derealizării interiorității vine în felul unui regressus ad uterum, manifestat prin postura phoetală, claustrare, aprehensiune în fața expulziunii spre cele din afară, trecerea numinoasă a pragurilor dintre încăperi, lupta cu îndoiala, refuzul „trezirii”: „l-am rugat pe mircea i-am zis mircea zidește odată/ fereastra asta, aici nu stă nimeni, / haide, umple-o cu mortar și cărămizi, altfel într-o zi/ are să mă smulgă iar afară, / n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea. / dar mircea a zis vai și lumea a zis vai am zis/ vai, a zis de mult voiam să-ți împrumut ceainicul ăsta/ să ți-l așezi pe cap când treci dintr-o încăpere în alta, / are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopții (...) în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea șoarecii/ îndoielii. răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme/ ca să mai știm cine pe cine vânează. (...) ești singurul care-a trăit toată viața în spania acestei încăperi, numai tu știi cum să” (l-am rugat pe mircea i-am zis mircea zidește odată); „ies rar și când ies pereții tremură tot mai vlăguiți/ după efortul expulziei. într-o zi/ n-or să mai aibă destulă putere/ să-și împingă fătul afară de tot. / aici numai patul mai are puțină căldură umană. / și eu dorm și mă scufund în saltea și ea mă/ îmbucă tot mai de sus, de/ umeri, de ceafă, de piept. (…) și mircea strigă trezește-te, dar eu nu-l mai aud/ trezește-te, zice, dar eu nu. / la ce m-aș trezi și cu ce-aș mai rămâne/ dacă m-aș trezi în întregime” (ies rar și când ies pereții tremură tot mai vlăguiți).
A fi viu înseamnă în Ieud excepția, priza de conștiință asupra condiției umane sufocate de sistem și, corelativ, de strânsoarea obișnuințelor: „ne trezim într-o zi vii și nu știm ce-i cu noi/ și zicem la ce și ei zic mâine-poimâine aveți/ prima întâmpinare, trebuie să vă pregătiți să vorbiți/ aveți grijă ce spuneți, tot ce spuneți este în/ defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde ați/ fugi este ieudul” (ne trezim într-o zi vii și nu știm ce-i cu noi). În acest spațiu, e caracteristică ineficacitatea în ordinul trecerii/inițierii, al circulației sensului/ comunicării și transgresării limitelor: „batem în uși să ne deschidă să ne/ lase să ieșim, dar cei de dincolo nu ne aud și/ bat și ei în uși să-i deschidem să iasă/ și când se deschide dăm tot peste noi/ dar nu ne luăm în seamă și zicem noi vrem să ieșim/ și ei zic vrem să intrăm, nu luați cu voi ușa/ n-o să avem ce descuia la ieșire, / o să rămână gol în perete, / n-o să avem pe unde ieși” (batem în uși să ne deschidă să ne).
Teroarea sistemului se reflectă în reacția lentă, mută și amortizată de spaimă a „omului din subterană”: „n-am avut curajul unui strigăt niciodată. frate cu/ șoarecele și cariul. rozând încet pe dedesubt, prin întuneric, / încet și tăcut, prin talpă în sus, prin genunchi, / așa cum am fost învățat de lungi generații de rozătoare/ mereu uitate-n pivnițele regnului” (n-am avut curajul unui strigăt niciodată. frate cu).
Autonomia „vocilor” se transferă la nivelul corporalității: „mâna lui stângă începuse să se poarte ciudat: / îl buzunărea mereu și pe urmă noaptea îi suia/ cu cealaltă pe piept la-mpreunat. / și dimineața le trezea cu greu și abia de le putea alunga/ pe una la dreapta, pe alta la stânga sa (...) doamne ce de viață mai avea și el în el! / toată numai bună de murit (...) materia a devenit de-atunci pentru el blândă, pufoasă, încăpătoare/ ca o flanelă în care femeia-și așeza sfâșietoarea ei inexistență/ și îl ținea pe dinăuntru-n nesfârșită-mbrățișare” (când sînt fericit – și asta se întâmplă).
În fața unei crize a limbajului: „noi, acum și aici, izolați de limbajul care îi va pune capăt, / degeaba am scurmat cu unghiile în tencuială degeaba ne-am ținut/ lipiți de pereți: de dincolo nu s-a putut auzi nimic – / în fundătura vorbirii noastre răspunsul nu poate fi încă formulat” (tu chiar crezi că nu suntem mai mult decât suntem aici), trupul însuși devine linia de rezistență ultimă a ființei și timpului, „pustia” cu iz monahal/transcendental și loc al „îngropării de sine rituale”: „trupul tău abia dacă poate duce ființa minimă/ prin care timpul suflă abia auzit” (tot timpul au avut ai mei grijă ca eu să nu am timp); „înapoi în abația trupului și nu mai stărui/ s-o părăsești. răsfoiește aplecat la lumînare/ manuscrisul odată fierbinte al zidurilor” (fugi de carnea ei căci e o carne de vis); „peste tine doamne zidurile trupului meu sînt zidite” (lasă-l, abia dacă l-am putut găsi, s-a strecurat acolo); „atunci ne-am năpustit cu lăcomie înapoi asupra propriului trup/ am coborât și am tras furios trapele deasupra – / furios ca într-o provincie a uitării de sine/ ca în pântecele unei femei din care n-ar fi trebuit să mai ieșim. / măcar atâta să fi făcut noi: să fi cunoscut eșecul întrebării. / (…) am lăsat trupul să se umfle peste noi/ să se umple și să se reverse/ să umple încăperile în care am stat/ să nu rămână altă fisură decât/ lujerul subțire-al respirației” (tu chiar crezi că nu suntem mai mult decât suntem aici).
Contrapunctând Ieudul, trupul este la rândul lui un spațiu-limită, în care sinele și alteritatea, intrarea și ieșirea se suprapun oximoronic: „lasă-l, a zis, lasă-l să tacă, nu știe vorbi/ n-a deschisniciodatăochiinuștieundeîlducem/ dormi, dormi, n-o să-ți facem nimic nu-ți scobi/ carnea cu unghiile, nu-i cămașa, e carnea ta/ (…) era cald e frig a zis era cald era întuneric/ dacă aș fi scobit cu unghia în carnea ei aș fi putut intra/ a zis nu-ți scobi cu unghiile carnea nu-i cămașa e/ carnea ta nu poți ieși” (lasă-l, a zis, lasă-l să tacă, nu știe vorbi). La limită, unghia, indicator și lamă totodată, devine, hiperbolizată, împlinitoarea strigătului mut, operanta „tăieturii” finale a stării de lucruri: „are să fie o unghie nemaivăzută. / are să crească până o să umple încăperea. o să se/ împlînte-n pereți. o să sfâșie tavanele. / o să desumfle acoperișele. va țâșni peste ei neiertătoare și mută/ ca o mare păpușă de ghips, fără chip”. (aud cum pereții se apropie pe zi ce trece. dar ea).
Experiența dureroasă a pierderii unui prieten, în condițiile în care gerul cumplit al iernii a concurat cu lipsa de comunicabilitate umană și indiferența glacială a „regimului”, îl marchează decisiv pe poet și conferă un accent specific „Ieudului”: „am stat amândoi atunci o iarnă-n apartament/ fără lemne am dormit la minus 14 grade/ nici n-am mai vrut să mai scriu de atunci despre altceva (dar să-l fi cunoscut pe mircea ai fi înțeles); „noi cînd au spus noi am ascultat/ și am făcut ce au spus dar pe urmă iar n-am/ făcut ce au spus și după aia ne-au spus să/ nu mai facem din nou și noi din nou am (…) când am stat în apartament șase luni am/ stat două luni în apartament la minus 14 grade/ și ei n-au aflat și de aceea au spus că/ pe noi nu ne și noi nu și interesul nostru față de// e scăzut și mai bine n-am fi că așa poate/ nu s-ar mai povesti și când am făcut ce au spus/ n-am făcut ce au spus și când el în iunie noi am/ aflat abia la 15 septembrie” (noi cînd au spus noi am ascultat).
Privirea decelează în spirit creștin mișcările iconomiei divine din miezul cotidianului înțesat de absurd și nimicnicie, transfigurând brusc perspectiva: „se zvonește că-n oraș a apărut amicul, adevăratul amic. (…) / pe ăsta care își spune amicul îl știm și noi. / umblă cerșetor de ani și ani prin cartierele mărginașe/ și pe urmă vine să se-mbete și doarme pe unde-apucă – / prea seamănă cu noi ca să fie adevăratul amic. / (...) îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim. / el însă nu mai strigă că e amicul, adevăratul amic. / ne roagă doar să-l ajutăm să meargă mai departe, / ne șoptește doar să-i împrumutăm și lui o haină, ceva. / la naiba, n-avem, n-o să-i ajutăm acum pe toți schilozii. / parcă pe noi ne-ajută cineva. / (...) și când ieșim într-un târziu îl vedem departe, târându-și lemnul ăla în spate/ și lemnul a crescut pe el cât toate blocurile la un loc. / păi, de credeam că-i chiar ăla, nu mergeam și noi să punem umărul un pic? / dar ăsta prea semăna cu noi ca să fi fost chiar amicul, / adevăratul amic” (se zvonește că-n oraș a apărut amicul, adevăratul amic); „dac-ar mai fi adevărul, amice, pentru noi/ el ar fi bine să rămână străin/ căci nu mai suntem dintre cei care-ar putea să-l mai primească. / (…) ne-am obișnuit, însă, aici și venim din obișnuință/ la masa asta și când unul din noi într-o zi, celălalt/ nici n-o să bage de seamă și n-o să se mire/ nimeni, căci nimeni e mai presus aici decât toți” (dac-ar mai fi adevărul, amice, pentru noi).
În contextul tentației materialismului, prezente atât înainte cât și după căderea comunismului, „nimicul” recuperează din uitare apofaza, misterul, comoara „ființei” ca „prezență în absență”: „mă întorc acasă după ani și ani de/ umblat prin bucurești/ și mă întorc cu o plasă goală în mână/ și iese ea la poartă și îmi zice păi, / dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig/ parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în 4/ și uite că acum n-aduci nimic. / ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat. / și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna/ nimeni în ăștia doi ani. / nici n-am putut căra de unul singur atâta/ nimic cât am câștigat. / în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic, / gata să se rupă sub greutate. / când or să se deșarte toate-n curtea noastră/ nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi. / într-un an, doi o să fie mai căutat decât aurul. / o să vindem din el numai când va fi la mare preț. / fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni, / doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi” (12 Octombrie 1992).
Suferința și pregustarea spirituală a morții devin, printr-un fenomen de „capilaritate”, efigia spiritului creator: „la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi. / erau lungi și galbeni ca niște sicrie. / nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit/ mulți ani pentru asta. n-am mai râs de atunci. / mâna mea a început să scrie” (12 octombrie, altădată).
Comunicând în mod eficient viața fiorului tragic, poemele lui Ioan Es Pop reușesc, intermitent, să smulgă derizoriul însuși din raza privirii derizorii și să-l impună ca pe o dimensiune ținând de viziune și de enigmă. Lentila metafizică aplicată istoriei evidențiază absurdul mișcat după legea ondulatorie a fabulosului, câmp fecund de ambiguitate poetică. Existențialismul atitudinii consună cu starea de eros poetic prin care ființa se revelează în și prin limbaj. În acest sens, „ființa” nimicniciei – nimicnicie care este deopotrivă facticitate și disperare fără sprijin în eroism – iese din ascundere și vedem irumperea ei pe soclul luminos al imaginii. Uneori, după cum am văzut, aici stă înălțată statuia unei unghii, fantasma deșeului, rezultat al macerării catabolice și al necontenitei ruminații inconștiente. Dar această unghie ne apare deja întrupată în poezie ca o „expresivă” păpușă de ghips fără față.
Viziunea morbidă se echilibrează prin depășirea continuă a furnicarului de senzații primare, interne, amorfe, către proiecția imaginară cristalizată. Actul automat de a rumega stări interioare, imanente în plexurile nervoase, nu rămâne niciodată la acest stadiu visceral în poezia lui Ioan Es Pop. Aceasta, precum s-a spus, are puterea de a se smulge în fiecare clipă punctiformului, ieșind la lumină în spațiul tridimensional al imaginii. În modul cum se raportează la imagine, Ioan Es Pop nu este, de regulă, un alegorist, nici un simbolist. Dacă se întâmplă să „alunece” pe panta hiperbolizării alegorice, poetul știe cum să nu evite frecarea insistentă cu rezistențele semantice. Când acestea cedează prea ușor (cum se întâmplă, de pildă, în mod aproape singular, în poemul unde e vorba de comerțul cu o imensă cantitate de nimic care a fost adunat), se iscă mai degrabă un efect ușor facil, de tipul poantelor în cascadă. Însă, din fericire, Ioan Es Pop are calitatea de a fi coerent cu sine însuși ca poet de certă valoare.
Reeditarea „Ieudului fără ieșire”, în contextul împlinirii a 20 de ani de la Revoluția din 1989, capătă semnificația reîntoarcerii la valori perene, cum este primenirea periodică a memoriei, atât de binevenită astăzi, când, din nefericire, uitarea de sine pare a fi devenit legea individuală și colectivă a seminției noastre.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!