poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8542 .



George Pașa – « Atelierul albastru - reveria melancolică și reflexivă a poeziei »
articol [ Recenzie ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angegab ]

2010-08-24  |     | 



Nu demult, poetul George Pașa a publicat volumul de poezie "Atelierul albastru", Ed. Premier, Ploiești, 2010. Profesorul de litere a debutat anul trecut la aceeași editură, cu volumul intitulat "Singurătatea unui sunet". Din prefața judicioasă la "Atelierul albastru" scrisă cu talent de poetul Liviu Ofileanu, remarcăm: "Această ardere la foc potolit" (cum atât de bine o spune chiar autorul) se consumă între "ceea ce s-a spus" până astăzi în poezie și "ceea ce se spune iarăși", e vorba de nuanțele desprinse paradigmatic din țesătura poeziei moderne și continuate pe un timbru personal: tonul potolit de înțelept persan, și cuvintele tăiate cu laserul (cântărite ca durată de emisie) fac parte din sistematica "redobândire a Lumii asociată orficilor: Rilke, Blaga, dar și cerebralilor Ion Barbu, Boris Pasternak sau Paul Valéry".
Poezia este peste tot, se ascunde, așteaptă să se dezvăluie, să strălucească:(atelierul albastru... "aici e doar semnul/ că arta poartă dinți strălucitori,/ mușcând numai din miez,/ cu avantajul de a fi începutul,...)
Spațiul simbolic, pictural, devine un paradis care trebuie câștigat, un peisaj pur, hieratic: (atelierul albastru) : "și penelul mângâind lemnul/ cu duioșie fățișă./ nimic nu cade oblic,/ doar din când în când/ se mai aruncă molozul,/ să fie curat,/ ca înaintea unei expoziții de vise". Poezia este pentru poet puntea dintre locuința pământească și cea a visului, el locuind concomitent cerul și pământul. În acest spațiu poetic acesta își pune întrebarea: cine sunt? unde sunt?
George Pașa pune în forme, răspunsuri cu o adevărată încărcătură filozofică: "aici e doar fumul pe care-l face/ arderea la un foc potolit" (atelierul albastru). Poetul practică auto-ironia :(din pașalâcul meu): "printre răchite și micșunele,/ floarea-florilor,/ spaima norilor./ o piatră/ și o săgeată -/ răspuns./ în valea boilor,/ mutul își adapă înțelegerile./ nimic nu cade,/ pară lunguiață și creață./ constanta e un centru,/ marginile,doar puncte,/ vor migra spre înțelesuri./ spui deal,/ vezi piatra rostogolită în vale,/ în centru, floarea/ și cercul./ de-aici, vorbirea își caută/ noile maluri,/ după revărsare."
"Pașalâcul" este un loc poetic inedit, propriu, în care poetul caută echilibrul raporturilor de putere ascensionale în tăriile și vlaga cuvintelor, în taina porților, în slava universului. Poetul practică o poetică a jertfei de sine, a căutării demne a unui infinit inepuizabil și imprevizibil.
Insolitul creației lui George Pașa rezultă din asocieri ciudate de metafore neașteptate ("înghițitorul de chei", "stele deocheate", "mămăligă de sunete" (sic). Poetul este adeptul unui anumit prozaism care dă un farmec suplimentar stilului său. Alter-ego-ul liric al lui George Pașa caută în permanență legătura dintre cerebral și senzorial. De unde rezultă un ton ironic, provocator, de frondă care îl situează printre poeții moderniști, interesați și intrigați mai ales de fervoarea ereziei poetice.
În "pașalâcuri" poetul reunește intenționat strigătul furios al revoltei la cea mai malițioasă autoironie. Fiecare text redefinește aceste stări antagonice și eliberează o energie rebelă autentică: (cititorul de chei) : "textura în care fibrele vii tot opun rezistență,/ cumva deplasate spre roșu./ simt o culoare ce n-a fost prevăzută-n program./ va veni, cândva, însoțind sunetul singular./ știu că-n această pluralitate a semnelor/ nimic nu se stinge, nimic nu are liniște,/ doar un orb, rătăcit la poarta înghițitorului de chei,/ va tânji după copia fidelă ,/ făr-a ști că nici un răspuns nu-i așa de târziu,/ nici o petală nu ascunde-nflorirea. / pasc dorințele o iarbă mai vie/ decât stelele deocheate./ cineva, abia venit din lumea runelor,/ bolborosește-un descântec,/ altul încropește o mămăligă de sunete/ în textură subțire. / și-atunci,cum să știi/ cine va deplasa întrebarea spre centru,/ acolo unde există răspunsul."
Poetul este măcinat de o angoasă cu ramificații complexe: (noblețea lucrurilor): "aici e atelierul în care se fermentează nimicul,/ până dospește și se așază în cântec,/ sub un cer albastru ca-ntr-un vers de esenin./ știi: alteori poetul stătea cu perdeaua lăsată,/ stoluri de gânduri să nu fie alungate din cuiburi./ totu-i afară în stradă,/ însă mă-ntreb: de unde atâta foc interor,/ când pagina pare să-și fi suspendat înțelesul?/ cândva am să citesc într-o frunză de viță / răspunsul."
Poetul recunoaște presiunea poetică a cotidianului, nu i se sustrage, ci o revendică, acesta fiind un spațiu modern, vital poeziei sale. George Pașa flirtează cu modele poetice, traversează teritorii lirice originare, cu o preferință pentru reveria filozofală de poet care "nu este din această lume". Erudiția sa poetică este omniprezentă și relevă un ascet care trăiește poezia ca opusă euforiei .Eul liric nu-și ascunde durerea de a trăi sisific : (aer prea devreme): "de-aici, nu se mai vede nimic./ linia se pierde, undeva, neștiută/ aerul se strânge ghem,/ îl unduiești între palme,/ îl rostogolești spre capătul vieții."
Poezia sa este detașată, ultra-sensibilă: "și tu ai o inimă ce simte palpitațiile din aerul timpului,/ măsură din măsura dintâi./ același ritm, numai liniile nu se deslușesc,/ se pierd ca într-o ceață,/ poți strânge cuvintele între zidurile sale de lapte./ în aer se distinge doar zâmbetul tău dureros."
Scrisul este o experiență demiurgică, solemnă. Poetul așteaptă vocea interioară, cea care se situează la înălțimea poeziei. Privirea scrutează "aproapele " și "departele", un fel de vânătoare a fuziunii dintre autor și discursul său: (***): zici vară și în tine există numai simț-a-vară./ parcă pluralitatea plutește-/ zeamă acră deasupra lucrurilor./ toate visele și-au luat calabalâcul/ și te-au lăsat în seama realului,/ ca pe o mostră de necunoscut,/ să te silabisească toți repetonții,/ până vor înțelege vreo iotă / din tot ce s-a ars la temelia cuvântului".
Poetul are nostalgia unui paradis pierdut, lipsă resimțită în permanență "aici și acum"; Poezia și terenul ei de inspirație sunt veritabile ofrande, surse de interogații metafizice. Poezia devine ecoul unor cuvinte, locuri, senzații. Scrisul menține conștiința trează și leagă trecerea timpului de "capătul limbii": (directă): "despre lumea aceasta/ în care agonizează aspirațiile noastre;/ despre cuvânt, despre întoarcerea leului/ în cămașa de forță,/ după ce a fost învârtit/ în tiribomba afacerilor oculte,/ despre cel nepregătit,/ luat cu lopata,/ aruncat în gheena tristeții/ și încă/ despre multe altele/ pe care n-am să le spun,/ din respect pentru umbre."
Poetul transcrie un prezent numai al lui, « ce vede, ce aude, ce simte ». Realul întâlnește imaginarul, aspirația nemărturisită de a atinge un anumit perfecționism. Poetul vibrează în fața spectacolului somptuos al vieții, poezia îi permite o "suspendare în timp" pentru a-l savura la infinit, o întoarcere în sine intimistă: (apocatastază): "spui inimă/ și vezi o pădure de brațe înălțate spre cer./ citești în aura lor adevărul".
Poezia este eliberare, este lăcomia rafinată de a-și hrăni spiritul: (poezia dincolo de moment): "ea nu începe de nicăieri, nu are sfârșit./ chiar dacă limbile se vor împletici/ în căutarea cuvântului/ rătăcit între coastele sensului,/ vor tăcea histrionii momentului" ; " e timpul pentru o poezie ca vinul pritocit îndelung,/ setea să-ți rămână constantă".
Tensiunea emoțională țâșnește din acest monolog misterios cu sinele, din sentimentul frustrant al unei vieți limitate în Timp. Rezultatul este arborescent, fertil conducând la un spațiu deschis la inovație, adaptat la epoca actuală – (doar o umbră): "ce jivină ciudată mai este poetul!/ vorbești de lumea sa, ca și când/ ați fi strănutat deranjați/ de același polen melancolic./ pulberea poetului/ încă nu și-a găsit aderența, rădăcinile sale nu s-au fixat niciunde./ între două iubiri sau, mai simplu,/ în clipa ce-a fost/ fulger lovind în porțile trăirii,/ umbra sa ți se lipește de suflet."

Angela NACHE-MAMIER

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!