agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5000 .



părintele științei
articol [ Cultura ]
Aristotel

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2010-09-28  |     | 



Aristotel a fost primul om de știință. Ideile sale au avut rezonanță mai bine de 2.000 de ani după el, ele fiind valabile și astăzi. Însă, dacă azi considerăm știința ca un dat, până acum 2.500 de ani, nimeni nu a considerat vreodată că lumea în care trăim merită a fi studiată. Fiindcă oamenii nu se mirau de cele petrecute în mediul înconjurător, care era o lume fără biologie, fără chimie, fără fizică și considerată ca fiind guvernată de niște spirite independente. Grecii antici au fost totuși cei care au văzut altfel lucrurile.
Poporul grec era răspândit pe multe insule. În spațiul lor nimeni nu le impunea cum să gândească sau cum să se comporte. „În timp ce egiptenii aveau faraoni și mari preoți să îi ghideze, grecii, iubitori de libertate, filozofau despre natura universului. Iar unul dintre cei mai mari filozofi ai grecilor era Aristotel.”(Dr. Allan Chapman, „Mari savanți”)(*). Aristotel a lăsat o operă însemnată, dar se știe puțin despre personalitatea sa. Dr. Allan Chapman, istoric britanic al științei, ne va ajuta să redăm aici câteva date din documentele arhivate și studiate de Domnia sa. Aceste documente sunt rare, datând din perioada când Aristotel era discipol la Academia instituită de Platon. „Aristotel avea o cultură solidă dacă a studiat cu Platon. Dar știm puțin despre educația sa premergătoare. Sigur nu am greși dacă am considera că era un tocilar. Dar, odată devenit adult, era mai degrabă cochet, purtând inele de aur și tunzându-se scurt așa cum era la modă. Însă fizic nu era un arătos, având ochi mici și picioare fusiforme. Vorbea peltic și se spune că suferea de indigestie.”(*)
Academia lui Platon era o arenă intelectuală particulară, dedicată predilect analizei profunde a gândirii și perfecționării matematice. Accentul era pus pe desăvârșirea naturii umane, simbioza gândirii cu sportul și amuzamentul. Lecțiile lui Platon erau sublime, dar se spune că uneori deveneau scandaloase, Aristotel fiind elevul-vedetă. Platon, deși puțin invidios, l-a numit totuși „inteligența Academiei”. Dar, surpriză, în 347 î.Hr., Aristotel a hotărât să părăsească orașul, se pare chiar din motive politice. Traversând Marea Egee, a mers la Atarneus, unde un prieten vechi, tiranul Hermias, i-a pus la dispoziție tot ce aveau nevoie pentru continuarea studiilor. A stat departe de Atena următorii 12 ani. Departe de Academia lui Platon, Aristotel colinda liber însoritele insule mediteraneene. Mama natură i-a facilitat mult realizările sale filozofice. Timpul petrecut în aprofundarea naturii nu i-a fost de prisos. În preajma unei lagune aduna diverse specimene acvatice pe care le studia amănunțit. „Filozofii antici greci, ca Aristotel, nu erau interesați să prindă pește. În Academie, erau preocupați de lucruri mai înalte. Studiau numerele și logica. Studiau geometria și matematicile pitagoreice. Dar, aici, îl aflăm pe Aristotel preocupat de fructe de mare, de real, întrebându-se dacă logica riguroasă deprinsă de la Platon ar putea fi aplicată în natură. Aristotel era fascinat de structura și de funcția unui obiect. De ce o viețuitoare avea atribute singulare pentru habitatul ei ? De ce vietăți ca sepia, de exemplu, au un trunchi cavernos, coadă în formă de „delta” și tentacule specifice ? Sau de ce unii pești erau plați și se deplasau astfel prin apă ?”(*)
Aristotel a fost fascinat de modul în care viețuitoarele erau adaptate mediului în care trăiesc. Extrapolând la scara planetară își imagina cât de diversă e lumea, întrebându-se concomitent cum pot fi înțelese aceste elemente ale diversității. Astfel, pentru prima oară, natura a început să fie clasificată. Acesta a fost începutul științelor naturii. „Însă Aristotel se deosebea prin ceva important de savanții secolului XVII. Nu avea o abordare instrumentală asupra științei. Știința modernă reduce lucrurile la părți, beneficiind de instrumente ce ne amplifică și rafinează simțurile. Microscoape, telescoape, balanțe. Aristotel nu avea așa ceva. Din câte știm, nu avea nici măcar o simplă lupă. Asta înseamnă că abordarea sa era una strict observațională. În plus, nu recurgea la experimente. Cu greu observa detaliile fine ale obiectelor, comparând cele observate și analizând deosebirile.”(*) Însă, studierea viețuitoarelor de către filozoful grec a dus la apariția ulterioară a științelor moderne ale biologiei și zoologiei. Între scrierile sale se regăsește astfel „Istoria animalelor”, o lucrare care a avut cea mai mare influență. Aici sunt descrise oi, capre, cămile, cai, porci, tigri, elefanți, șoareci etc., din viața terestră, iar din cea marină: pești, crustacee, vietăți cu cochilie, broaște țestoase și broaște obișnuite, șerpi, crocodili, balene. În concluzie, orice vietate posibil de imaginat de la ființe umane, la păduchi. Încercând să afle de ce unele vietăți au înotătoare, iar altele aripi, Aristotel a ajuns la un adevăr important. Trăsăturile diverselor viețuitoare nu sunt întâmplătoare sau decorative. Fiecare are anumite scopuri. Și, cum Aristotel gândea totul în termeni teleologici, de scop („entelécheia”), și-a pus întrebări legate de natura lumii înconjurătoare. El a privit natura într-un mod cum nimeni altul nu o mai făcuse. A spus că lumea e „la mâna cuiva”, înțelegând apoi că întreaga natură are o structură logică. Și-a dat seama că trebuie să existe un motiv pentru care „ce este este”. Mai mult, există cu certitudine un motiv pentru care totul se schimbă. „Aristotel a fost primul om de știință care a gândit natura ca un întreg, dar trebuia să dea un răspuns: de ce lucrurile se schimbă ? Permiteți-mi, vă rog, să răspund. Predecesorii lui au fost intrigați de fenomenul devenirii. Heraclit îl gândea ca etern și ca esență a lumii. Parmenide nega chiar și posibilitatea devenirii. Iar Platon susținea că lumea schimbătoare nu merită atenție. Toți știu că lucrurile se schimbă, dar de ce ? De ce nu rămân așa cum sunt ?”(*) Răspunsul lui Aristotel era simplu. El credea că totul în natură e un amestec al celor patru principii observabile ca substanțe în natură. Felul compunerii lor determină totul: lemn, piatră, carne. Cele patru principii sau elemente sunt: pământul, apa, aerul și focul. Fiecare dintre aceste elemente avea locul său bine stabilit. Când observăm procesul devenirii, percepem interacțiunea dintre cele patru elemente.
O altă lucrare semnificativă a lui Aristotel este „Politica”. Ea a fost scrisă la 37 de ani. Aici menționează printre altele că vârsta optimă de căsătorie pentru bărbat era de 37 de ani, iar pentru femeie, doar de 18 ani. Convins de valoarea acestei intuiții, Aristotel s-a căsătorit imediat cu Pythias, o elevă inteligentă de-a lui, care se crede că avea 18 ani pe atunci. De nicăieri nu reiese dacă filozoful și-a mai refăcut calculul mai târziu…
După enunțarea marii teorii a celor patru elemente de către Aristotel, cât și a naturii devenirii în lumea înconjurătoare, a venit timpul să-l preocupe aspecte mai importante. De ce, de exemplu, existau legi care guvernau cerurile ? „Deși teoria lui Aristotel despre cosmos era radicală, cuprindea mai multe idei deosebite ale vremii sale. El credea că dreapta e superioară stângii. Mai sus e mai bine decât mai jos. Înainte e mai bine decât înapoi. Apoi a încercat să aplice aceste teorii întregului univers. Grecii credeau că forma geometrică perfectă e cercul. Motivul era că priveau cercul ca fiind de creație divină. Și, cum Dumnezeu a creat cosmosul, exista un motiv ca întreaga structură a universului să fie axată pe cercuri și sfere. Aristotel știa că pământul era o sferă pe care o credea centrul universului exact la fel cum este centrul unei cepe, înconjurat de o serie de învelișuri transparente. Învelișurile erau orbitele planetelor ce se roteau cu viteze diferite. Iar întregul era înconjurat de o mare sferă neagră care cuprindea universul întreg. Pe fața interioară, erau înfipte cuie de cristal sau puncte luminoase. Acestea erau stelele, iar această sferă colosală era gândită să se rotească în jurul tuturor o dată la fiecare 24 de ore.”(*)
Aristotel credea că, în lumea noastră, sublunară, cele patru elemente se găseau într-o confruntare permanentă. De asemenea, credea, că în ceruri, există un al cincilea element. Elementele pământești erau supuse devenirii, dar cel de-al cincilea, chintesența, era perfect și etern. Cerurile care apăreau neschimbătoare pentru Aristotel, le considera însuflețite, întrucât toate cele cinci elemente erau structurate conform logicii divine, însuflețite de aceeași scânteie divină: „Rolul entităților divine e de a gândi, de a-și folosi intelectul. Trebuie să presupunem că astrele participă la acțiune și la viață. Într-adevăr, trebuie să gândim acțiunea astrelor similară acțiunii animalelor și plantelor.”(*) Cel de-al cincilea element completează teoria lui Aristotel despre întreg. „Deși eronată, e o încercare curajoasă și cu mare influență în Occident. Aristotel poate fi considerat prima persoană ce admite că universul funcționează rațional, un mod revoluționar de a gândi.”(*)
La 50 de ani, în 335 î.Hr., Aristotel s-a întors în Atena. Atunci a înființat celebrul „lyceum”. Discipolii săi împreună cu el s-au numit peripateticieni, adică cei care rătăceau, fiindcă tot timpul se plimbau și discutau. Despre magistrul Aristotel se spune că era un orator lucid, persuasiv, spontan și ironic. Deseori, discipolii săi credeau că își dezvoltă discursul vorbind. Moștenirea „lyceum-ului” s-a păstrat până în zilele noastre.
Concepțiile filozofice ale lui Aristotel nu conveneau oficialităților vremii, așa că a părăsit din nou Atena, temându-se să nu aibă destinul lui Socrate prin acuzare de impietate. Așa că se retrage la Chalkis, unde și-a trăit restul vieții. În anul 322 î.Hr., când s-a stins din viață după o presupusă afecțiune stomacală, avea 63 de ani. „Există însă și altă variantă. Canalul maritim dintre insula Evia și continent e foarte strâmt, iar curentul își schimbă misterios direcția chiar și de cinci ori pe zi. Se speculează că ar fi murit de ciudă pentru că nu a putut calcula de ce.”(*)
Ar putea fi suficient de spus despre Aristotel că a imprimat științei direcția actuală de gândire, sistemul său filozofic fiind preluat de predecesori. Politică, filozofie, psihologie, zoologie, anatomie, etică, estetică, impunând chiar și noțiunea de meteorologie pentru studierea vremii. „Aristotel a fost din multe puncte de vedere primul om de știință. A fost primul care a intuit că logica simplă guvernează întreaga natură. Și, important, a realizat că ea poate fi înțeleasă de intelectul uman. Fără această intuiție, știința nu s-ar fi născut.”(*)
Detașați de această prezentare in nuce despre părintele științei, putem afirma că moștenirea aristotelică este mult mai amplă. Din Renaștere a devenit o tradiție ca Academia și Lyceumul să fie concepute ca polarități ale filozofiei. Platon era idealist obiectiv, utopic, spiritual, pe când Aristotel era realist, utilitarist, practic. Imaginea aceasta se regăsește și în celebra frescă a lui Rafael de la Vatican, „Școala din Atena”.
Conceptele de bază ale filozofiei lui Aristotel sunt materie-formă, substanță, potență-act. Gnoseologia sa pornește de la recunoașterea primordialității obiectului față de subiectul cunoscător. El este întemeietorul Logicii, pe care a conceput-o ca „știință a demonstrației”, ca instrument („organon”) în cunoaștere, în cercetarea adevărului. Adevărul, pentru Aristotel, este când spui că „este ceea ce este și nu este ceea ce nu este”, relevând coincidența cunoștinței noastre cu realitatea referențială, în opoziție cu falsul, care exprimă oglindirea denaturată a realității. De asemenea a subliniat necesitatea cercetării concrete în domeniul social și a consacrat ideea de om ca ființă socială („zoon politikon”), a enunțat principiul concordanței intereselor individuale cu cele ale societății, ideea evoluției istorice a societății prin relații calitativ deosebite între ele. În etică, a întrevăzut legătura dintre trăsăturile morale și viața reală („mesotes”, virtutea ca drum de mijloc între deficit și exces). În estetică, a cordat o însemnătate primordială tezei după care arta este imitare („mimesis”) a realității în sensul unei reprezentări idealizate a acesteia, având un scop purificator („catharsis”) și moralizator.
Aristotel a lăsat loc liber gândirii ca definiție esențială a omului întru libertatea sa spirituală de după viață. Dialogul său „Eudemus”, de exemplu, reflectă concepția magistrului său, Platon, asupra sufletului ca fiind întemnițat în trup și capabil de o viață mai bună doar când corpul a fost lăsat în urmă.
Conceptele filozofice, prezentate mai sus, ale filozofului născut în Stagira (Peninsula Calcidică), după care a primit și supranumele de Stagiritul, pot fi regăsite în lucrările sale ca: „Despre suflet”, „Organon”, „Politica”, „Poetica”, „Etica nicomahică”, „Fizica” și ”Metafizica”. Cea din urmă a fost așezată de Andronicos din Rodos (sec I, Î.Hr.) în urma lucrărilor de fizică ale Stagiritului. Ea este o lucrare compusă din trei părți: metafizica naturii sau cosmologia rațională, metafizica spiritului sau psihologia rațională și metafizica absolutului sau teologia rațională.
Posteritatea lui Aristotel e reprezentată de o noțiune generică: „aristotelism”. Aristotelismul începe cu Școala peripatetică a lui Aristotel, trece prin aristotelismul arab și iudaic, prin cel scolastic (sec. XIII și XVI-XVII), ajungând până în zilele noastre. Aristotelismul, care a preluat mai mult sau mai puțin fidel din tezele Stagiritului, a primit interpretări diferite. În Bizanț (sec. VI-VIII) au existat încercări de a-l folosi la elaborarea conceptuală a dogmaticii ortodoxe (Ioan Damaschin); a fost reluat mai amplu și mai sistematic, în sprijinul dogmaticii catolice, de Albertus Magnus și Toma d’Aquino; a culminat cu cel renascentist, numit și neoaristotelism, centrul acestuia fiind la Universitatea din Padova. În cadrul aristotelismului s-a desfășurat o continuă dispută între interpretarea materialistă și cea idealistă a concepției lui Aristotel.
Fizică și metafizică, continuum-ul lor prin spațiotemporalitate a dus la crearea primului savant din istoria umanității. Dar, mai important poate pentru media curentă a omenirii, presupusă ca un „virtus consistit in medio”, a fost primul profesor care și-a organizat cursurile, introducându-le într-o programă. Lyceum-ul său este primul institut de cercetare în care mulți cărturari și cercetători și-au unit forțele pentru a răspunde la întrebări și pentru a da soluții. Pentru aceasta își merită titlul pe care i l-a dat Dante Alighieri: „al cărturarilor părinte”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!