Cum trec anii… direct în amintirile noastre, mai vagi, mai vaste, mai frumoase ori mai ghemuite înspre izbucnirea într-un sentiment, într-o altă realitate, pentru a o modifica, îmbogățind-o cu detalii ori cu afecte profunde. Pe mine m-a îmbogățit sufletește fiecare întâlnire cu prietenul drag, scriitorul Calistrat Costin, iar timpul nu a șters cu nimic din respectul și admirația mea sufletească pentru verva eruditului, talentul scriitorului și blândețea plină de indulgență a prietenului mai experimentat.

Am sub ochi una din cărțile sale pe care am primit-o cu tot dragul și la care țin, pentru că mă regăsesc, pentru că este un reper estetic de abordare a vieții, pentru că poetul de calibru ironic necontestat, dar și autorul cu sufletul deschis a pus autoironia existențială a speciei noastre la cel mai greu test, test la care și înțelepții antici se poticneau și anume rostul existenței. Volumul Om fi greșit galaxia! apărut la ed. Ateneul Scriitorilor din Bacău în 2010, este o confesiune tulburătoare a neputinței umane de a avea o certitudine în privința Logosului Biblic.

Anticipate de poemele din Distracție de fiare, poemele au o magnificență de invidiat în perimetrul registrului ludic-amar care le guvernează. Când este poet, Calistrat Costin este elegant în concepte, brutal în adevăr și rafinat în percepție. Amplitudinea, intensitatea căutării dar și nihilismul strecurat ca un parfum ne aduc în fața unui gânditor de marcă ce dublează poetul perfect. Undeva spune elegiac dar cât de lucid în livrescul ironiei: “fără noimă dangătele clopotelor catedralei, / se roagă cei mai credincioși de cer/ să-i ocolească grindina, / genunchi, lacrimi fierbinți/ (și ce de sfinți!) ” p.46 . În poezia “De la un creator la altul” p.114 simt din plin amărăciunea supremă ontologică.

Încerc să păstrez cu drag în minte, după amiaza când l-am întâlnit pentru prima dată, la sediul vechi al U.S.R., cu sclipirea inteligentă și caldă a ochilor îndreptați spre un tinerel (eu) în care biroul de lemn masiv și mobila purtătoare de eleganța altor vremi creau o impresie puternică de autentic, iar el domina ambientul prin umorul fin, prin subtilitatea pe care aveam să o prețuiesc de atunci încoace. Am să transcriu aici unul din multele poeme dragi mie, deși știu că aceasta este o nedreptățire față de mine însumi, hialograful meticulos a ceea ce simt.

Viața mea, moartea mea Iubesc viața, cum, cine știe, cândva,/ îmi voi iubi și moartea/ (viața mea, moartea mea)/ din toată ființa (era să zic neființa), orbește la disperare, fără speranță/ (nici chiar așa!), vorba unui prieten ce singur/ și-a pus, ca un prost/ capăt zilelor. “cum iubește crâșma un bețiv”; sacră nebunie, tristă-nțelepciune, iubesc viața precum îmi urăsc dușmanii/ (viața mea, dușmanii mei)/ cu patimă , absurd, profund, total/ cum poate-și divinizează/ Bunul Dumnezeu/ prețioasa-i concepțiune, / în fine, să n-o luăm prea în bătaie de… tragic,/ iubesc și detest definitiv istoria aceasta/ (târâtură prin timp!) / din sângerosul adânc al inimii, / cu patimă, orbește, dumnezeiește, / binecuvântâdu-i izvorul/ ca și când eu aș fi Creatorul/ (viața mea, moartea mea, lumea mea). p.48

Nu pot reda în cuvinte pretențioase ceea ce s-a scris și se va mai scrie despre Calistrat Costin, poetul consacrat, scriitorul consacrat iar pentru mine prietenul consacrat, drag, după cum binevoiește a mă numi în dedicația primită la vremea respectivă, februarie 2010. Ceea a ce pot fi mărturie e lipsa magnilocvenței la un om cu sufletul cald, la un bun promotor al culturii române, atât prin scrisul său cât și prin eforturile depuse pentru valorile literare românești. Un om care schimbă vieți cu eternul zâmbet demn, blând, cercetător, ironic, autoironic, sarcastic, nobil, omenesc. Și un condei pe măsură!