agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3353 .



Epistole din imperiul casnic al farfuriilor
articol [ Recenzie ]
Angela Nache-Mamier, discreția talentului adevărat

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Andia ]

2013-02-12  |     | 




În 1982, când îi apărea volumul „Miraculum”, câștigător al concursului de debut al Editurii Dacia, cu o prefață semnată de Mircea Iorgulescu, Angela Nache se înfățișa ca o voce aparte, izolată, neaparținând vreunei grupări (chit că frecventa cu ardoare Cenaclul 19 de la Brașov), și era asemănată “cel mult” cu poetul Liviu Ioan Stociu: „Se poate spune că reeditează într-un fel experiența lui Liviu Ioan Stoiciu, spre a aminti numele unui alt debutant de marcă al anilor din urmă. Este, cu alte cuvinte, izolată de curenții lirici ai momentului, dar întâlnește substanța lirismului contemporan venind pe o cale poetică proprie. Izolarea, în acest sens, se vădește a fi o șansă, cu atât mai mult cu cât nu este chibzuită, premeditată, strategică.” (Mircea Iorgulescu)

Și care putea fi șansa unei poezii scrisă sub Ceaușescu, ce aducea nou Angela Nache și putea fi trecut (cu greu) cu vederea de regimul dictatorial, fără să fie nici „odă închinată partidului”, nici ridiculitate?

O poetă aflată în plin travaliu casnic, care exalta cu toată ființa sa – luându-se pe sine când în tragic, când peste picior – imperiul casnic al farfuriilor, detergenților, scutecelor pentru copil, ceaiurilor roz și revistelor frumos ilustrate, reprezenta la vremea aceea o noutate, cu atât mai mult cu cât discursul acesta îi permitea să-și presare melancoliile cu filosofii menite să atace, la modul candid dacă pot spune, regimul comunist.
De pildă, în poemul „Ea”, dorind să celebreze universul paradisiac, dar mărginit (ce dureroasă ironie!) al rufelor multicolore, autoarea salvează, în fond, poezia: „Tânăra visează-n casă o lumină de mătasă/ Cum salvează din declin o bluziță din satin/ Spală vase, rufe spală-n pantalonii de fatală,/ Agreabilă și suplă generos în pod hurducă/ Melancolică, activă, inspirată, reflexivă,/ Își lipește-n frunte stele, minuscule, efemere…” Pentru ca mai apoi, în poemul imediat următor, să se întrebe: „Am făcut oare totul să fim decorați/ Iată ce gând bun/ După orice potop.” („Echilibru”)

Fără îndoială, „Ea” se pregătea să treacă la atacul fățiș din volumul „Femina”, publicat la aceeași editură, trei ani mai târziu, și unde autoironia era la ea acasă: „Dacă patru etaje și-au întins deja rădăcinile/ În filele răvășite de la primul etaj/ (Unde apartamentul pare dus la cer,/dus prin aer, condus de-un umăr stingher)/ Rezultă că poezia e proprietara acestor încăperi/ Confort unu, încălzire termică, gaze la bucătărie,/ Nivel efemer…” („Scara B apartamentul 3”)

Ceea ce o făcea unică pe Angela Nache la data aceea și o face unică și astăzi e că poezia existenței casnice e intuită doar de firi clarvăzătoare. Dacă stelele unora, care regăsesc poezia în divinitate, cosmos, dragoste și moarte, sunt luceferi incandescenți, steaua „minusculă” a Angelei Nache e căminul: „Eu locuiesc în centrul unui eminamente/ Fragil vârtej senzual/ Scriu elegii, epistole sentimentale/ Locuiesc o stea, mai fierbinte/ Cu cât își presimte sfârșitul…” („O stea”, „Miraculum”, Ed. Dacia, 1982).

Presimțirea morții transpusă în atitudine lirică nu e, așadar, imposibilă, în interiorul treburilor gospodărești și ale vieții de familie, celula societății, nu-i așa, în regimul totalitar al lui Ceaușescu, dar ce fragilă celulă! O temniță, mai degrabă, a sufletului, conștient de prizonieratul spiritual la care e condamnat. „Sunt un om sărac în evenimente/ Fără înălțimile sufletului pe/ Socluri albastre”, spune Angela Nache în „Din stele poemul” („Miraculum”, Ed. Dacia, 1982).

Un dualism tragic și vesel totodată, o antonimie cu umor salvator sunt trăsăturile acestei poete-femei, aflată în ipostază dublă, de mamă purtând crucea fiului („Urlă copiii de frică-n poala femeilor/ Născătoare/ Timpul stăruie-n cearcănu-i cald de/ sudoare ” în „Veghe perpetuă”, „Miracumul”, Ed Dacia, 1982) și de poetă, situată încă în grațiile vârstei de 30 de ani. („Trăiesc, încă exist cu risipire…” în „30 de ani”, „Miraculum”, Ed. Dacia, 1982).
Ca să lase cale liberă lirismului, precarul univers casnic, fericit doar în simplitatea lui inocentă, se destramă în volumul „Femina” cu toate premizele anunțate sumbru în „Miraculum”, în poemul premonitoriu „Ultimul zbor”: „Nu demult prelungind cărările, parcul/ Stăpâneam sigură stelele, viața/ Roua cu care ștergeam zidul/ Blocului transpirat dimineața”.

În „Femina” (1985), căderea e asumată și fermecătoare, căci se însoțește cu poezia. Dar farmecul nu vine din lirism la începutul volumui, însoțirea nu presupune și empatie. De o parte stau deziluzia și pierderea candorii universului feminin-maternal din „Miraculum”, care mai generează o oareșcare nostalgie, de altă parte stă îngerul revoltei captat în imagini nepoetice. De o parte poezia, de cealaltă, realitatea condiției feminine în România predecembristă. Vocea Angelei Nache e fermă, lucidă, puternică, scuturată de visele tinereții. O prozaică realitate ia locul stelelor de altădată: „Sunt femeie/ Am îndatoriri/ Viața frământată nu-mi aduce nimic (…)/ Nu poate fi viață nefericirea/ Nici acesta oarecarele meu sfârșit.” („Frica”)

De fapt, în 1985, versurile Angelei Nache prefigurau vigurosul val biografic ce avea să aducă faima poetelor douămiiste. O autocenzură minimală exista, totuși, dat fiind și regimul politic și social recluziv. Accesul la enunțurile mai slobode era imposibil pentru o poetă la data aceea, cel puțin la nivel de volum. Doar că Angela ne face în ciudă și „merge mai departe” ca să parafrazez o producție a Casei de film 5, apărută tot prin anii 80, așa că încalcă limitările de sex și temă poetică și face din actul grijilor materne un adevărat spectacol biografist: „Nu te hârjoni cu Cătălin (….)/ Nu țipa-n scară că ies pensionarii/ Și te implor/ Repetă tabla înmulțirii cu 6/ Te iubește mama cu dor/ Citește însă biletul… așa puișor…” („Bilețelul de pe masă”)

Nu doar rimele ieșite din comun dau farmecul versurilor, ci și prezența extrem de relaxată, dezinhibată, necăutând nicio formulă de expresivitate, ci doar pe sine, și descoperind, ca orice poetesă sensibilă, că eul e invadat de ceilalți. Numai că, spre deosebire de contemporanele ei, Angela Nache e locuită când de travaliul casnic, când de marele Gol („Aș vrea… să nu mai am timp/ Să dau importanță singurătății, orelor goale/ Să fiu ocupată, chiar și zăpăcită…” în „Save our souls!”), când se aruncă în plin vacarm stradal și serbează aglomerația cotidiană („Trec mașini, pneuri, biciclete, cărucioare/ Atâtea și-atâtea preaînsuflețite meandre/ Năucitoare…” în „Strada”).

Grație acestei crude autoevaluări, a unui fel de chirurgie de îndepărtare a răului înțeles ca realitate, în a doua parte a lui, volumul „Femina” devine mai liric, odată cu aproape programaticul poem „Apel”: „Să fii fericit e prea puțin față de definiția fericirii (…)/ Să-nțelegi ce-ți aparține ca om și ce nu/ Să-ndrăgești pisoii, tufele de trandafiri, îmbulzeala/ Surdo-muțenia-n doi, tarifele pieții, plasele chenzina,/ Serialele de televiziune, realitatea imediată/ Să te-mparți atât de jos cât să ții pe umeri/ Polenul din flori/ Ritualul stării de a fi mereu viu (de ce nu)/ Pentru alții.”

Cu „Celebratio” (2008) și „Dolor” (2009), Angela Nache-Mamier intră într-o etapă poetică nouă, de asumare a condiției dobândite după plecarea din țară a scriitoarei. La fel de lucid și afabil, dar mai spațios, sinele se raportează în această etapă la tragediile lumii întregi.
Până la înțelegerea lor însă, literatura română, receptarea critică și publică deopotrivă, au de recuperat un autor important prin noutatea estetică pe care o aducea la acea dată, în primele două volume de versuri amintite.

Plecată în 1987 în Franța, dar formată în cadrul Cenaclului 19 de la Brașov, alături de poeții Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Ioan Pop Barassovia, Claudiu Mitan și alții, Angela Nache-Mamier nu a beneficiat de un autentic tratament postdecembrist, de reeditare și recunoaștere a creațiilor sale ca modele care au condus, ireversibil, la literatura română de astăzi. Dedicată familiei, meseriei de dascăl și poeziei scrise cu modestie, Angela Nache-Mamier a preferat înscrierea sa alături de poeții importanți după unicul criteriu al adevărului. De altfel, între primele cronici apărute la volumul de debut „Miraculum”, Cornel Moraru scria: „Angela Nache s-a afirmat cu discreția unui talent adevărat.“

Semn că mai avem multe de învățat.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!