agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2296 .



“Fais pas le con, imbécile!”
articol [ Recenzie ]
Recenzie: “Rătăcirile fetei nesăbuite” de Mario Vargas Llosa - partea I -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2014-02-21  |     | 



Femeia.
Femeia doar se amăgește că nu se va îndrăgosti niciodată. De fapt, își face curaj să nu se dea de gol. Focul ei arde rece, aparent fără degajare dinspre interior. Nu-i place să se simtă cât de intens iubește. Îi pare prea riscant. O dezgolire a intimului. Îi este frică de ceea ce ar putea spune bărbatul. Nu-i place ca el să creadă că îl urmărește, că îl dorește, că vrea să fie al ei. Numai al ei. Etern. Că singurul lucru de pe lume pe care îl dorește cu adevărat este el, bărbatul. Că vrea să fie stăpâna și sclava lui. Extazul și agonia. Și atunci, acționează contrar dorințelor ei posesive, măcinătoare. Joacă teatru, falsează, minte, trișează considerând că trebuie să-l țină mereu sub control senzual riguros, să-l țină mereu în starea de îndrăgostit ireversibil, să fie mereu altceva, altcineva. Spasmele iubirii se produc fără vreo arcuire pe chip care să-i trădeze sensibilitatea, fragilitatea, vulnerabilitatea.
Femeia nu este o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului, ci ea luptă cu izbucnirile interioare, se înfrânează, nu se expune. Își repugnă accesele sexuale. Dragostea întețită i se pare o anomalie, ceva paroxistic. Se stăpânește vrând să dea impresia că este de piatră. Că nu se înfiorează la orice zefir de dragoste. Asta pentru că nu-i place să-și demaște sinele. Să-și trădeze deficiențele sufletești, slăbiciunile: timiditatea, teama, neputința. De aceea, se încăpățânează să nu cedeze la drăgălășenii, la mângâieri, la atingeri. Ar fi în stare să pună pariu – chiar pe iubire – că ea nu se va îndrăgosti vreodată. Nu în felul în care citești prin romanele de dragoste ale romanticilor ori vizualizezi prin filmele de epocă.
În romanul “Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa descrie erotismul într-un fel nici pătimaș, nici grețos, nici fad, nici exaltat, nici prea liniștit, nici prea revoltător, dimpotrivă, folosind un limbaj sincer și dezinvolt, la modul plăcut, sensibil, veridic, năucitor de poetic, seducător, aluziv-eluziv, derulând secvențe precum fâșiile de lumină scăpând prin fante infime.
Acesta stăpânește un rafinament al descrierilor caracterelor, înfățișărilor, cadrelor, profilelor psihologice, situațiilor, momentelor erotice, planurilor istorice, social-politice și culturale. Pe parcursul romanului se întâlnesc multe astfel de secvențe delicioase, indiferent că reprezintă partea pozitivă ori negativă a lucrurilor. Discurs elegant, lejer, apetisant. Te fascinează. Trăiești intens fiecare cuvânt.
Acțiunea se desfășoară în mai multe planuri social-politice și geografice și reflectă mai multe caractere și caracteristici care constituie porțiuni substanțiale din viața personajului principal-povestitor, Ricardo Somocurcio. Toată țesătura erotică pornește, se ramifică și crește în jurul “fetei nesăbuite”, ca o lenjerie intimă fină, cu broderie de mătase.
Cine este ea? Ea este o femeie de femei. Mai întâi, Lily, micuța chiliană din Santiago. Apoi, tovarășa Arlette, luptătoarea de gherilă. În continuare, madame Arnoux, Mrs. Richardson, Kuriko... Ea e fata “cu ochii de culoarea mierii arse”.
Povestea începe într-o vară fabuloasă în care s-au întâmplat lucruri extraordinare, o vară a declarațiilor de dragoste, o vară în care “s-a produs o asemenea reașezare sentimentală în cartier încât eram zăpăciți de-a binelea; iubirile se desfăceau și se refăceau, iar la plecare, la chefurile de sâmbătă seara, perechile nu mai erau întotdeauna aceleași de la venire.”. În cartierul Miraflores din Lima a venit “Pérez Prado cu orchestra lui formată din doisprezece virtuozi, ca să însuflețească atmosfera carnavalurilor dansante...; s-a organizat un concurs național de mambo în Piața Acho și a fost un mare succes...”. “Dar cel mai însemnat fapt din vara aceea a fost apariția în Miraflores a două surori dintr-o țară îndepărtată, Chile – prezență provocatoare și inconfundabil fel de a vorbi: pripit, mâncând ultimele silabe ale cuvintelor și sfârșind frazele cu o exclamație aspirată, ce suna ca un “păi”, înnebunindu-i pe toți miraflorinii care trecuseră de la pantalonii scurți la cei lungi. Iar pe mine, mai abitir decât pe oricare dintre ei.”. Așa facem cunoștință cu Lily, micuța chiliană, “ce mai fată!”; “dansează ca o Tangolele”, într-un ritm “amețitor, cu multă grație, zâmbind și fredonând cuvintele cântecului, ridicându-și brațele, arătându-și genunchii și unduindu-și în așa fel mijlocul și umerii încât trupul întreg, apetisant și cu atâtea rotunjimi sculptate pe fustele și bluzele ei, părea un zbucium, o vibrație, o totală contopire cu dansul”. Ricardo se îndrăgostește lulea de Lily. În vara aceea îi face trei declarații de dragoste la care aceasta rămâne insensibilă. Îi plăcea totul la ea, dar mai ales cum vorbea. O descrie ca fiind “glumeață și originală, cu intonația și muzicalitatea ei, atât de diferită de timbrul peruanelor, cu expresiile, ocările și vorbele de duh”. Ajunsese așa de înamorat, încât prietenii îl luau peste picior: “Ești terminat, sfrijitule”, “Ești vânăt, pricăjitule”, “Te topești de atâta dor, amărâtule”. Dar era “nemaipomenit să stai lângă ea, să-i vezi pletele dansând când dădea din cap, ochii ștrengari de culoarea mierii arse, să-i asculți vorba deosebită și să-i zărești, ca din întâmplare, în decolteul bluzei mulate, sânii mici care se insinuau deja, rotunzi, cu sfârcuri fragede, și precis tari și delicați ca niște fructe proaspete.”.
Autorul așază potrivit planurile de amor în contextul poveștii și are un dar deosebit de a imprima realism și acțiune acestora, de cele mai multe ori nelipsind intriga, ironia, umorul. Spre exemplu, momentele de la cinematograf: “... și chiar dacă nu se putea spune că în întunericul din sală ne giugiuleam ca alte perechi mai vechi – a te giugiuli era o formulă în care intrau și săruturile obișnuite și linsul cu limba și mozolelile ce trebuiau mărturisite preotului în prima zi de vineri a lunii, ca păcate capitale – Lily mă lăsa să-i sărut obrajii, lobul urechilor, colțul gurii și câteodată își împreuna preț de o clipă buzele cu ale mele, îndepărtându-se apoi cu o strâmbătură melodramatică: “Nu, nu, asta chiar că nu, Slăbănogule”.”.
Datorită escapadelor fetei nesăbuite, autorul ne poartă prin intermediul lui Ricardo pe trei continente. Pornește din Peru, ajunge în Franța, Anglia, Spania și Japonia. Ne introduce în atmosfera Limei burgheze, a Parisului revoluționar din anii 60, de hippy London al anilor 70 și a Japoniei moderne. Dacă l-ai fi întrebat, pe la cincisprezece ani, ți-ar fi răspuns: “De când mă știu am visat să trăiesc la Paris”, fiindcă acolo “viața era viață”. Se visa să ajungă un avocat și să plece în vreo misiune diplomatică la Paris, ori poate să se dedice politicii, ca să ajute puțin “acest Peru amărât să redevină măreț și prosper”. Cât despre Lily, ea avea alte gânduri. Să ajungă stewardesă ca să poată călători gratis în toată lumea, ori să călătorească și să cunoască toate țările. Poate chiar să ajungă artistă de cinema, numai că n-o să fie niciodată de acord “să filmeze în bikini”. Lily era, în realitate o fată săracă lipită, așa cum avea să-și dea seama Ricardo mult mai târziu, puteai să-i numeri pe degete articolele de îmbrăcăminte și încălțăminte. Cu toate acestea ea și prietena ei, Lucy, erau “grozave, moderne, istețe” și erau invidiate pentru că se aflau “mereu în centrul atenției și băieții toți făceau roată în jurul lor, în timp ce altele...” erau “năzuroase, înapoiate, învechite, habotnice și complexate”. De fapt, fetele din cartierul Miraflores din Lima simțeau față de chiliene “fascinația exercitată de cobră asupra păsării hipnotizate înainte de a fi înghițită, păcătoasa asupra sfintei, diavolul asupra îngerului.”, invidiau libertatea pe care n-o aveau.
Lily era pentru toată lumea din Miraflores un mister care avea să fie descoperit la sindrofia pentru aniversarea dolofanei Marirose Álvares-Calderón, când mătușa acesteia le-a descusut și pe ea și pe prietena ei, Lucy, cu privire la proveniența lor și a declarat pe față că erau peruane get-beget: “Fetele astea n-au pus piciorul în viața lor în Santiago și sunt tot atât de chiliene cum sunt eu tibetană!”. S-a lăsat cu tot felul de bârfe, scenarii, invenții până când cele două chiliene “au încetat să mai existe” și alte evenimente au captat atenția localnicilor. Apoi, nimeni nu a mai auzit nimic despre “pațachine”. S-au făcut uitate. Este prima dispariție a fetei nesăbuite. Aveau să urmeze mai multe.
Toată această poveste de dragoste este presărată de aparițiile în prim-plan ale câtorva personaje din viața lui Ricardo Somocurcio care fac subiectul unor situații politico-economice și social-culturale între anii 1950 și 1990, aproximativ: Paul, luptătorul de gherilă; hipiotul și pictorul de cai, Juan Barreto, fostul său coleg de la Colegiul Champanat; Salomón Toledano, tălmaciul de la Château Meguru; Simion și Elena Gravoski și copilul lor fără voce, Yilal; Arhimede, constructorul de “spargeval” și Marcella, scenarista, precum și alte figuri de o importanță mai măruntă sau nu neapărat, dimpotrivă care intervin în momente speciale pentru ca povestea să ia o altă turnură.
Pe la începutul anilor 60, Parisul trăia febra Revoluției Cubaneze. Sosit aici de câteva zile, Ricardo, proaspăt avocat, cu o diplomă eliberată de o universitate peruană care nu impresiona pe nimeni la Paris, și nici măcar faptul că se descurca foarte bine în engleză și în franceză, îl cunoaște pe Paul, “un butoiaș cu picioare”, simpatic, prietenos și limbut și care în aceste momente istorice pregătea revoluția care avea să facă din Peru o a doua Republică Socialistă a Americii Latine. Făcea parte din MIR (Mișcarea Revoluționară de Stânga). Guvernul cubanez acordase MIR-ului burse pentru ca fete și băieți peruani să fie instruiți în lupta de gherilă. Ricardo se angajează să-l ajute în treburile logistice, cum ar fi rezervarea de camere în hoteluri mizere, transportul bursierilor de la Orly, la micile hoteluri și pensiuni. Așa o întâlnește pe tovarășa Arlette în care o recunoaște chiar pe micuța chiliană. Avea “o siluetă grațioasă, talie subțirică, ten palid și, chiar dacă se îmbrăca foarte simplu, ca și celelalte – fuste și pulovere obișnuite, bluze de percal și pantofi grosolani, fără toc și cu barete, cum se vând la piață -, degaja un aer cât se poate de feminin, din felul în care mergea și se mlădia și mai ales după cum își țuguia buzele groase când punea întrebări despre străzile pe care înainta taxiul.”. Lily se schimbase mult, dar își păstrase șiretenia, acel fel “îndrăzneț, spontan și provocator”, acea atitudine sfidătoare “în pieptul și fața obraznică”. Studiase Literele și Dreptul la Universitatea Catolică, făcea parte din Tineretul Comunist aflat în clandestinitate și trecuse la MIR pentru că “era o mișcare revoluționară adevărată, nu un partid sclerozat și anacronic”. Din discuțiile cu ea, Ricardo își dă seama că atât studiile cât și faptul că aceasta militase pentru Tineretul Comunist și pentru MIR nu erau decât o gogoriță, în contextul în care pe tovarășa Arlette n-o interesau câtuși de puțin politica în general și revoluția în particular. Îi era foarte clar că se folosise de bursa de combatantă doar pentru a ieși din Peru și a călători prin lume, cum îi era visul. Altfel nu ar fi avut nicio șansă, dat fiind condiția ei umilă.
Urmează prima lor noapte de dragoste, “în cea de-a opta zi din pudica noastră lună de miere”, în Hôtel du Sénat. În culmea fericirii, desigur. Autorul o descrie din nou în termeni speciali, priviți din pielea unui îndrăgostit incurabil ca Ricardo: “Era foarte slabă, avea picioare bine făcute și o talie atât de subțire că aveam impresia că i-o pot cuprinde cu mâinile. Sub pata de puf ce-i acoperea pubisul, pielea era mai transparentă decât pe restul trupului. Piele măslinie, cu reminiscențe orientale, fină și răcoroasă. S-a lăsat sărutată alene, din cap până în picioare, pasivă ca de obicei, și a ascultat, așa cum asculți ploaia, poemul Material nupțial de Neruda, pe care i l-am recitat la ureche, și șoaptele de iubire pe care i le strecuram cu respirația tăiată.”. După această noapte, tovarășa Arlette îi spune că va rămâne să trăiască la Paris cu el dacă îi aranjează să nu mai plece în Cuba ca să urmeze cursurile. “Poate sfârșesc prin a mă îndrăgosti de tine”- îi face ea o concesie. Numai că Paul grăsanul – căci în el își puseseră amândoi speranța- nu poate să-i dea drumul, și-ar crea probleme grave, de care nu are nevoie tocmai acum. Astfel se produce o a doua ruptură între Ricardo și fata nesăbuită.
Ricardo încă își căuta de lucru, avea speranța să câștige un concurs pentru un post de traducător de spaniolă organizat de UNESCO. Și asta avea să se întâmple după zile în șir în care fusese năuc și își reproșa că n-a avut curajul să ceară tovarășei Arlette să rămână cu el la Paris, în ciuda interdicției lui Paul.
Munca mecanică și dificilă de traducător îl făcea să uite de eșecul unei iubiri neîmpărtășite care avea să-l urmărească, să-l obsedeze și tortureze mulți ani de aci încolo. La început, a tradus în spaniolă documente despre mutarea templelor Abu Simel pe Nil sau despre păstrarea urmelor scrierii cuneiforme, descoperite în peșteri din deșertul Sahara, la Mali. Ricardo se apucă în paralel cu munca de traducător să studieze limba rusă gândindu-se că asta îi va asigura o stabilitate în activitatea sa de traducător, rusa fiind una dintre cele patru limbi oficiale la ONU. După o vreme, când nu mai are de lucru, la recomandarea domnului Charnés, se implică în munca de translator la conferințe și Congrese internaționale, la Paris sau în alte orașe europene. Primul contract a fost pentru Comisia pentru Energie Atomică la Viena, al doilea la Atena, la un congres internațional despre bumbac.
Despre tovarășa Arlette, “despre slăbănoaga aia fără sare și piper” află în sfârșit de la Paul că se presupunea că ar fi în mare amor cu Chasón, unul dintre comandanții care au făcut istorie. Și, încercând să-l consoleze pe Ricardo, îi spune: “Tu știi foarte bine, mie nu mi s-a părut niciodată o tipă care să te dea pe spate. În fine, nu mai face moaca asta că nu s-a sfârșit lumea, bătrâne.” Nici Ricardo nu era convins că aceasta nu era vreo manevră a fetei nesăbuite de a scăpa de instrucție și respectiv de anagajamentul luat față de MIR.
În contextul politico-istoric dat, Mario Vargas Llosa prezintă cu lux de amănunte pe principalii șefi ai MIR, Luis de la Puente Uceda și Guillermo Lobatón. Și acțiunile lor. Dar, să revenim.
Printre altele, Paul îl anunță că se va întoarce în Peru. Ricardo, mâhnit că prietenul său îl va părăsi, îi spune că va rămâne în continuare la Paris, ca traducător pentru UNESCO. În timp ce toți cei care vin la Paris vor să devină pictori, scriitori, muzicieni, actori, regizori, să facă doctoratul sau revoluția, Ricardo nu voia altceva de la viață, ci doar atât: să trăiască la Paris. Acesta era adevărul gol-goluț. Se descurca îndeajuns cu banii câștigați și își oferea mici plăceri: filme, expoziții, teatru și cărți. Tot pe atunci a avut un soi de relație cu o spanioloaică “îmbrăcată în negru din cap până în picioare” care cânta asemenea Juliettei Gréco, acompaniindu-se cu o chitară în l’Escale, Carmencita. Află de moartea mătușei Alberta, fără de a cărei generozitate după decesul ambilor părinți nu știe ce s-ar fi făcut, chiar de la un unchi de-al doilea, Ataúlfo Lamiel. Are nevoie de un scurt concediu pentru a se întoarce în Peru și trecând pe la sediul UNESCO ca să-l anunțe pe domnul Charnés, o reîntâlnește, după aproximativ trei ani, pe tovarășa Arlette, o “doamnă elegantă, într-o haină de blană neagră, pe tocuri subțiri”. “Cum naiba te mai numești acum?” și răspunsul, arătându-i verigheta de aur de pe mâna dreaptă: “Acum port numele soțului meu, așa cum se obișnuiește în Franța: madame Robert Arnoux”. “Vezi ce-ai pierdut, dacă ai fost laș?”. “Ai pierdut ocazia vieții tale, Ricardito.”. “Acum e prea târziu, băiete bun. Ce fel de partidă poate fi pentru soția unui diplomat francez un pișpirică traducător la UNESCO?”. Il asigură că este nevasta fidelă, soția perfectă.
De fapt, pentru ea, Ricardo este un pișpirică, un pămpălău, tontuțul, prostuțul, amator de puștoaice și băiete bun! Adică niște epitete acolo adresate în discuțiile purtate în doi, în timp ce ea este fata rea, fata nesăbuită, fata crudă, Lily chiliana, tovarășa Arlette, madame Arnoux și vom vedea încă cine.
Ricardo este foarte gelos. Recunoaște singur. Este îndrăgostit până peste urechi: „mi-aș vinde sufletul diavolului și aș da orice ca să fac dragoste cu ea sau cel puțin s-o sărut”. Se întoarce pentru câteva zile la Lima pentru problema moștenirii, îi revede pe mătușa Dolores, „o femeie blândă și palidă, invalidă de aproape zece ani” și pe unchiul Ataùlfo, „bărbat de patruzeci de ani, înalt și mustăcios” care, pe lângă avocatură, mai ținea și cursuri de Drept Comercial la Universitatea Catolică. El era cel care îl ținea la curent cu situația politică peruană, trimițându-i scrisori la intervale regulate de timp. Avea o bibliotecă impresionantă. Când era liber, Ricardo recitea Educația sentimentală a lui Flaubert, „fiindcă acum madame Arnoux din roman luase pentru mine nu numai numele, ci și chipul fetei nesăbuite”.
Primul lucru pe care îl face la revenirea în Paris este să o sune pe madame Arnoux. Își va cumpăra un mic apartament cu banii căpătați din moștenirea mătușei Alberta, pe rue Joseph Granier, într-o clădire „art-deco din anii treizeci, cu motive geometrice pe fațadă – romburi, triunghiuri și cercuri – în apropiere de École Militaire, în arondismentul VII, foarte aproape de UNESCO”. Inaugurarea apartamentului se lasă cu dragoste, pentru a doua oară. Autorul face o descriere minuțioasă a actului erotic în care „ea nu părea o fată care face dragoste, ci un medic ce formulează o descriere tehnică și exterioară a plăcerii” în timp ce el se afla în culmea fericirii, cum nu mai fusese „de mult, sau poate niciodată”.
În aceeași zi este invitat la cină pentru a-l cunoaște pe soțul ei, domnul Robert Arnoux, un bărbat „scund și chel; mustăcioară subțire care se mișca atunci când vorbea, ochelari cu sticlă groasă și de două ori vârsta nevestei. Era foarte atent cu ea... Nu era foarte simpatic, mai degrabă era înțepat și tăios, dar părea într-adevăr foarte cult și vorbea despre Cuba și America Latină cu mare siguranță. Spaniola lui era perfectă... nu făcea parte din delegația franceză a UNESCO, ci Quai d’Orsay îl recomandase drept consilier și șef de cabinet al directorului general, René Maheu, despre care se spunea c-ar fi un geniu discret, coleg cu Jean-Paul Sartre și cu Raymond Aron la École Normale.”.
Mario Vargas Llosa are un aport special pentru cititor, acela de a plasa în centrul atenției oameni, locuri, evenimente, scriitori și operele lor, potrivit momentelor și cadrelor istoric-politice și culturale. Astfel, pomenește fie în treacăt, fie accentuând, nume de scriitori cum ar fi: Sartre, Flaubert, Montaigne, Paul Féval, Alexandre Dumas, Jules Verne, Camus, Mauriac, Malraux, Foucault, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Hemingway. Sau locuri pe care le frecventa în timpul liber ori cu anumite ocazii: în Peru: parcul Salazar, golful Limei, Cofetărioara Albă, Institutul peruano-american; apoi, în Franța: Teatrul Național, Comedia Franceză, Odéon, Sala Pleyel, Sala Olimpia, Cinemateca de pe rue d’Ulm, les bouquinistes de pe cheiurile Senei, librării ca de exemplu „La joie de lire”, grădina Luxemburg, Luvru, Jeu de Paume, Muzeul Rodin, casele lui Balzac și Victor Hugo, Versailles, Alliance Française, Sorbona, Cartierul
Latin, Montparnasse, UNESCO, Hôtel du Sénat, cimitirul câinilor din Asnières. Sau muzicieni și trupe ale vremii: Pérez Prado în Peru, Juliette Gréco, Charles Aznavour și Georges Brassens în Franța, Beatles, Cliff Richard, Rolling Stones în Londra anilor 60... Oameni de teatru/ film și spectacolele susținute la vremea respectivă: Platonov de Cehov, montat de Jean Vilar, fiind el însuși protagonist, ...”, filmul Les enfants du Paradis de Marcel Carné, Marat-Sade de Peter Weiss, montat în 1964 de Peter Brook, recunoscut până atunci prin montările revoluționare ale pieselor lui Shakespeare. „ ... Jean Cocteaux apăruse în timpul unei proiecții private cu Morir à Madrid, un documentar de Frédéric Rossif, venit la brațul amantului său, actorul Jean Marais, care, în treacăt fiind spus, era frumos foc”. Despre nume politice importante: Maurice Couve de Murville, ministru de externe al generalului Charles de Gaulle, Guillermo Lobatón, liderul marii greve de la Universitatea San Marcos din 1952 împotriva dictaturii generalului Odría, Che Guevara, Fidel Castro, comandantul Chacón...
Dintr-un Comunicat oficial publicat în Le Monde, cei doi amanți află de moartea prietenului Paul. De altfel, toți prietenii adevărați ai lui Ricardo sfârșesc într-un fel sau altul prin a muri.
„Nu știu dacă mă interesează ce e fericirea, Ricardito. Ce știu sigur e că nu e treaba aia romantică și dulceagă care e pentru tine. Banii oferă siguranță, te apără, îți permit să te bucuri din plin de viață, fără să ai grija zilei de mâine. Singura fericire pe care o poți atinge” - asta replică fata nesăbuită, fata rea, fata cu ochii de miere arsă când Ricardo îi spune că ar fi făcut-o așa de fericită încât nu l-ar fi părăsit niciodată. Dacă el era mulțumit cu ce a obținut, ea nu. Ea o să vrea mereu tot mai mult. Lipsa lui de ambiție reprezintă un mare defect pentru ea. Un „defect îngrozitor”. „De-asta nici n-aș putea să-ți fiu nevastă”, îi reproșează madame Arnoux. Dispare încă o dată din viața lui. Din fericire, își uită în apartamentul în care și-au petrecut o nouă „lună de miere” periuța de dinți marca Guerlain pe care Ricardo o va purta după el ca pe o amuletă.
O caută, nu o găsește, până la urmă se hotărăște să se întâlnească cu soțul acesteia de la care află că l-a părăsit și care credea că a fugit cu el, cu Ricardo. În plus, madame Arnoux a plecat cu economiile de-o viață ale lui monsieur Arnoux care nu poate pricepe cum a putut să fie atât de ipocrită, atât de fățarnică, după tot ce a făcut pentru ea.
La nivelul anilor 60, autorul romanului ne prezintă evoluția social-culturală europeană. La Londra, au apărut: minijupa, pletele lungi, ținuta extravagantă, popularizarea drogurilor – de la marihuana la acidul lisergic -, începând cu fascinația spiritualității hinduse, cu budismul, cu practicarea amorului liber, cu recunoașterea homosexualilor și campaniile pentru mândria de a fi gay etc.
„Ca și prima oară, am umplut golul dispariției ei muncind pe rupte”. Are contracte în Rusia – la Moscova și Leningrad, Anglia – la Londra, Germania – la Frankfurt. Continuă cursurile de limba rusă și traducere simultană, trece la meseria de interpret care îi permite să călătorească mult prin Europa, participând la conferințe și seminarii economice. Are o legătură anostă cu o funcționară de la UNESCO, Cécile, și care „s-a fâsâit din plictiseală”.
Îl reîntâlnește pe fostul coleg de la colegiul Champagnat de Miraflores, Juan Barreto. “Devenise hipiot, dar nu unul șleampăt, ci unul elegant: plete până la umeri, ușor cărunt, păr mătăsos, bărbuță rară în jurul gurii, adunată într-un cioc îngrijit.”. Trimis de tatăl său la Londra să urmeze un curs de desen și nevrând să se mai întoarcă în Peru, ajunge aproape muritor de foame, norocul lui este că o întâlnește pe Mrs Stubard, „un înger căzut din cer”, căreia îi desenează în cărbune cățelușa și care i-a oferit o șansă de reabilitare în schimbul unor servicii ca de exemplu udatul grădinii, periatul cățelușei, dusul gunoiului, însoțirea acesteia la cumpărături. De fapt, el începuse să vină să o vadă o dată pe săptămână nu numai ca să-i dea de mâncare, dar pentru că se simțea de milioane cu ea. „Avea un trup de șaptezeci de ani, dar un suflet de cincisprezece. Ce mai, am făcut din ea o hipiotă!”. Și fiindcă ea îl învăța să gătească iar el cum să încerce marijuana, legătura lor a devenit mai mult decât prietenie. Așa a ajuns să locuiască în cămăruța defunctului ei soț. Ascultau Mozart, Beethoven și Benjamin Britten la pick-up-ul pe care-l avea Mrs Stubard. Citeau The Times și ascultau știrile BBC. Charles, nepotul doamnei, instructor de cai în Newmarket, vine în vizită. Cu această ocazie admiră portretul în cărbune al cățelușei. Peste un timp, lui Juan Barret i se face propunerea de a face un portret a iepei Primerose, câștigătoarea a numeroase concursuri. I se oferă suma de 200 de lire sterline. Asta schimbă cursul vieții lui Juan, devenind din hipiot, un pictor de cai. Astfel că ajunge să picteze peste o sută de pânze de cai și să facă numeroase desene, crochiuri, schițe în creion și în cărbune.
De câte ori se întâlnea cu el, Ricardo făcea lucruri pe care nu le mai făcuse în viața lui: nopți albe prin discoteci ori chefuri hippy “în care aerul era îmbâcsit de mirosul ierbii, cu prăjituri din hașiș”. Surprinzătoare era ”ușurința cu care puteai mângâia și chiar face amor cu orice fată la acele chefuri”. Dar asta nu putea dura o veșnicie pentru unul ca el pentru care viața era sobră și care în loc să petreacă de mama focului, învăța limba rusă și făcea traduceri. Hipioții căutau stridența, exotismul, insolitul “prin detalii pișichere și haioase”. Filozofia lor nu se baza pe gândire și rațiune, ci pe feelings.
Într-o dimineață, uitându-se prin niște fotografii de-ale lui Juan, o zărește pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaște, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!