agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2943 .



Strofe de îngeri alungați din noi
articol [ Recenzie ]
recenzie: Chemarea nedeslușitului de Valentin Irimia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2015-03-01  |     | 



Mă aștept să ningă. Aerul se cere purificat. E haos în oraș. În viață. În gânduri. Zilele sunt niște fluturi care mor din zbor. Nu apucă să se trăiască. Negura se învârtoșează pe hornuri ca și când ar fi coșarul mult așteptat, purtătorul, aducătorul de noroc. Și chiar e un noroc să vezi din întuneric luciul cuvintelor! Ele scânteiază pe taste ca-ntr-un joc de viteză cu mașina timpului. Shutdown somnului! Mă întind, de data aceasta după o carte din bibliotecă. Mă încolăcesc în jurul ei și nu o las să respire până nu o parcurg de la un capăt la celălalt.
Aducătoare de speranță (cum spune prefațatorul Florin Costinescu), Chemarea nedeslușitului este cartea de debut a poetului Valentin Irimia. Un autor de vers cercetător, întrebător. Dar hotărât. Și expresiv.
Deslușitorul „nedeslușitului”, așa l-aș numi pe „răspunzătorul” de cele patru-în-una cărți de răspunsuri valide la haotiada aceasta de existență.
Însuși poetul nedeslușitului! Un poet dificil de deslușit. De aici, poate, chemarea lui pentru a găsi împreună cu noi, curioșii, calea în acest labirint existențial.
Nedeslușitul emite acea chemare ritmică având densitate, sonoritate, forță.
Haotiada este probabil identificată cu începutul scrisului, când ideile se zbuciumă să apară sub tâmple. Timpul devine haotimp de suplicii dulci, alinturi dureroase, de intense zboruri, de doar 666 și zbucium de-ngrozite adevăruri și de clepsidre goale-pline. Haotimpul se măsoară în idee, este timp-idee, se confundă cu ideea ca unitate de măsură a puterii auctoriale de transmitere.
Titlurile poeziilor sunt interesante și interesant legate de numele primei cărți, Haotiada.
Nimic nu pare mai haotic decât "abisul răsturnat icnind se mută/ Într-o devălmășie fără har,/ Caron smintit se-aruncă de pe plută,/ Proscrișii evadează din Tartar" într-un haos numit olimpian. /Haos olimpian
Și totuși, în acest haos al creației spre instaurarea unei ordini a ideilor, a vieții (de poet), autorul Haotiadei este un eu ordonat, 90% dintre poeziile sale fiind scrise pe patru strofe echidistante, aproape unidimensionale, egale de o parte și de alta a versurilor.
Un element care definește haosul din cuvinte este acela al sensurilor antagonice, un fel de contrarii care se atrag și care caracterizează lumea haotică: "Lumea-i prea mică... lumea-i prea mare!"/ Mare lume mică; clepsidre păgâne-divine: "Clepsidrele confuze ale zilei./... O zi păgâne și-altă zi divine"/ Haosul din vers; uitare-neuitare: "Aici uitarea este neuitare"/ Răsuflul rugilor; minus-plus: "Totu-i marș pendular între minus și plus"/ Anotimp delirant; firesc-nefiresc: „Și ca un zvon venind din altă viață/ Ne-nvăluie firescul nefiresc”/ Ireal; ne-nchipuită-nchipuire: ”Ne-nchipuită-nchipuire arde/ Pe-arena cu miraj devorator"/ Înghițitorul de săbii; cel mai bine rău... cel mai rău bine: "Și când himere-și aminteau de zbor/ Imensități se prăvăleau în sine,/ Se repetau tenebre-n locul lor,/ Din cel mai bine rău... cel mai rău bine"/ Numirea trudei; sfânt desfrâu: "Și-un sfânt desfrâu să murmur pe-ndelete"/ Haotic avânt; suiș-coborâș: "Înțărmuiri pe-o liniște de vată,/ Suișul, coborâșul, verticala"/ Dimensiuni.
În această dintâi carte de versuri, pare a se întâmpla o nouă facere a lumii și nu este exclus drumul anevoios, piedicile de răzbătut, prin care de la haos și nefiind se poate ajunge, într-un târziu, la o viață ordonată și temeinică. Autorii acestei creații aparțin unui Anotimp delirant: "Scriitori uituci își vând muza-n talcioc". Viața balansează între real și ireal, între ceea ce este și ceea ce se dorește a fi. Este un Spectacol pe o podea de lemn, dincolo de țesătură, în libertatea aerului, în fața unor curioși "stivuiți pe-același singur loc/ Cu sufletele-n mască, arși de ape". O piesă "gravă și obscenă" care se joacă într-o sală de spectacol una cu o "peșteră imundă" - lumea, scufundându-se asemeni Atlantidei, părând că se află la începutul apariției vieții pe pământ.
Și ca să întărească nedeslușitul, poetul încearcă să pătrundă în acele Insule de abur, Hotare încâlcite, himerice fiorduri, acele învolburări aflate între însingurate maluri ca și cum s-ar buluci între tâmple. Insule de abur care împart aceeași pace cu semnificația unei liniști prea mari și prea neînțelese.
Cuvinte precum delir, amăgiri, efemer, zvârcoliri, iaduri etc. constituie liantul nebuloasei întregului volum. Poeziile sunt repere contrastante între viu și mort, existent-inexistent, real și ireal. De cele mai multe ori, viziunile sunt răsturnate, apar ca în oglindă, se situează între a voi să fie și a fi cu adevărat. De asemenea, majoritatea poeziilor din acest volum al nedeslușitului planează peste cuvinte și tot ceea ce presupune o creație spirituală: muză, metaforă, efort mental, spiritual, nopți albe, încercănare: "Doar muze obosite, vagi tâlcuri de catren/... / Eden cu tot cu îngeri se mută sub pământ/ Din liniștea supremă aievea să renască..."/ O aripă de înger.
Ca o revelație de studiu asupra nedeslușitului, Valentin Irimia afirmă că Singurul poet este Dumnezeu. El este Singurul Sculptor de cuvinte, Singurul Creator de apă, foc, cer și pământ.
Expresii în oglindă precum: cer de zăgazuri - zăgaz de cer, cer de pământuri-pământ de cer/ Singurul poet induc o și mai pronunțată stare de nedeslușit.
Din păcate, însuși Dumnezeu se împiedică în încrederea curmată. Să fie El, oare, deznădăjduit de faptul că "poezia" Sa nici măcar ea nu a atins perfecțiunea?!
Nesfârșirea nu putea să nu țină companie atâtor stări neliniștite, pesimiste, "rău famate", așa cum eu nu pot să nu remarc, în multe dintre situații, apariția unui înger cu bune intenții, care însoțeste autorul în iluziile ca și în realitățile sale apăsatoare, de taină, de bizar, de mirări, de contemplare, de meditație, de revelație...
Pentru că actul creator se petrece între tâmple -iată un fel de facere a lumii poetice-, întâlnim adesea termenul tâmple sub forme diverse de exprimare, asociate altor cuvinte, în combinații care incită la reflecții, care conduc la sugestionare etc. Spre exempu: tâmplele icoanelor: "Se-ntorc spre clopot dangăte agale,/ Din tâmplele icoanelor cad spinii/ Și pe stamine limpezi de cristale/ Dorm îngeri ca să-i fie cald luminii" / Dimensiuni; "Din tâmplele lui se scutură gânduri,/ Tăceri desfrunzite, ceruri imunde,/ Fără târziuri și fără curânduri/ E aura lui viespar de secunde" / Din trupul lui; "Cu somnu-n tropăit de inchiziții,/ Cu-altarul tâmplei desfrunzit sub glugă/ Tot crezul ars de drastice solstiții/ Stelare spuze își îndeasă-n rugă."/ Haotimpul; "Iar amintiri întoarse de-o lume renăscută/ Se bulucesc spre tâmple suind cate-o octavă"/ Insule de abur.
Poezia lui Valentin Irimia abundă de metaforă: "tăceri desfrunzite"/ Din trupul lui; "insule de abur"/ Insule de abur; "silabe dezertate-n mit", "nesfârșirea prăbușită-n sine"/ Haosul din vers; "viespar de secunde"/ Din trupul lui; "plămâni de-acordeoane"/ Crezul biruinței; "tranșeele frunții"/ Sub fraged sărut; "năluci de scrum"/ Vara de noapte.
Starea de răsturnare a lucrurilor, a condiției umane, a vieții în cele din urmă, este bine surprinsă în Haos olimpian: "Abisul răsturnat icnind se mută/ Într-o devălmășie fără har,/ Caron smintit se-aruncă de pe plută,/ Proscrișii evadează din Tartar."
Poetul folosește obsesiv particula negației, inducând cuvintelor, static ori dinamic, sens opus ca semnificație, accentuând angoasele, neliniștile, dezordinea, instabilitatea, incredibilitatea etc.: nemirarea, neclocotirea, nefiind, nedeslușit, neurzit, a necuprinde, dar și mai uzualele nedumerit, nemărginire ș. a. La fel se întâmplă, deseori, cu folosirea prefixului des: destruparea, desfoliind, desferecând...
Îngerii sunt nelipsiți din poemele sale. Sunt fie acei îngeri pătimași din icoane/ Ireal, fie îngerii nopții care "ne-acoperă cu frică"/ Marea lume mică ori "heruvimi cu-aripi de alge"/ Înnoptare sau măcar O aripă de înger... "Dorm îngeri ca să-i fie cald luminii", se pronunță poetul în Dimensiuni.
Nimic în nedeslușit, în prăpastia grea, nu se poate manifesta în afara cuvântului și a tot ce ține de o limbă scrisă și vorbită: "Nedeslușire-n faldurile vieții,/ Epitalam în ceasul neurzit,/ Pentru silabe dezertate-n mit,/ Otravă sfântă își împart poeții." / Haosul din vers; "O aripă de înger pudrează cu polen/ Prin criptele absenței, prin anotimpuri vane,/ Doar muze obosite, vagi tâlcuri de catren,/ Nevrotice arcușuri ghilotinând timpane" / O aripă de înger; Înțărmuriri pe-o liniște de vată,/ Suișul, coborâșul, verticala/ Și din balansul iernii ca de-o roată/ Și-atârnă rugăciunile vocala. / Dimensiuni.
Până și avântul creației este unul haotic: "Poate hipnoza dintr-o altă lume/ Îmi pradă-avântul devastat de sete,/ Să prăznuiesc zăbava fără nume,/ Și-un sfânt desfrâu mă murmur pe-ndelete." / Haotic avânt. Se simte persistența vocalică în fraze. Acel ă care denotă bâjbâială, incertitudine, mirare, instabilitate...
Poetul ajunge până acolo încât să-și imagineze un haos nins. Adică unul frumos, pur, imaculat?! Da, dacă este vorba de cohorte de îngeri. Din păcate, și aici și acum poetul este înfrigurat de starea efemerului, a amneziei, de vise fosilizate. Poezia Prin haos nins pare un pastel de cristal în care excelează elemente care concură cu albul zăpezii: "cohorte de îngeri", "albatroși de fildeș", "noian de fluturi", "șa marmoreană", "neliniște polară", dar și altele legate de aspectul iernii, precum "coamele de cetini, sălbăticite spume", "breton de țurțuri", "podgorie de stele", "greabănul de geruri". Toate figurile de stil vin să dea impresia că ninsul se face de-a-ndoaselea, din iad în rai, spre ceruri; nimic mai mult decât o altă răsturnare, o altă privire în oglindă, o altă întorsătură de idei, lucru ce caracterizează, de altfel, întreg volumul.
Alintul tenebrelor este ceea ce urmează haotiadei. Să însemne, oare, o remediere, o îndulcire a situației de haos?!
Observ că poezia cu care începe Cartea a II-a păstrează metrica și prozodia celei dintâi, din Cartea I. Același număr de strofe de câte două versuri. Aproape aceeași lungime a versului.
Această poezie ne introduce în lumea tenebrelor prin chiar titlul pe care îl poartă: Întenebrare. Tenebra, nelipsită din aproape toate poeziile acestei cărți, împărățește peste lume. Nici vorbă ca poetul să se salveze de obsedantele cuvinte antagonice intenționat așezate față-spate spre a da drumul semnificațiilor multiple să se dezlănțuie printre stihiile nimicului pământesc. Iată un exemplu în Născocitorii de zodii: "mierea-n fiere... fierea-n miere". Un altul: "enigmatic înțeles" și încă unul: "litanie rostita-n dodii"' ambele în Amiaza. Nu lipsește nici aducerea acestui spațiu tenebros între coperțile cărților, în preajma scrisului, a facerii: "Căci nu va fi nici lege și nici sete/ Să ne strivească-ntre coperți arzând/ Când vom trăi destine de planete/ În fiecare zodie pe rând"/ Născocitorii de zodii.
Tenebrele pot fi neculese, saline, curioase, nesătule, stranii, leneșe, albe, de sare, incolore sau chiar îmblânzite ori de puf... Pot fi un ecou al umbrei!
În această a doua carte, autorul ne introduce într-un întreg univers: umbra, truda, amiaza, amurg, echinox, spaime (de iarna), risipa (a clipei), decolorare, praguri pribege, cămăși de fluturi, podidiri, cometa (de la pagina joi), desperechere și alte tenebre. Autorul pare să se afunde el însuși în lumea tenebrelor spre a le cunoaste, a le cerceta, a verifica potența lor, misterul, spre a se deda senzațiilor unei lumi suficient de necunoscute. Aici uită de sine, se uită pe sine ca și cum ar uita de lumea totală. Nicio încercare, nimic nu se face altfel decât prin cuvânt care devine deslușitorul nedeslușitului, tenebrosului, întunericului, incertului, irealului. Prietenul său, cuvântul, este mijlocul, singurul, care îl motivează permanent să stăruiască în a descoperi ceea ce aproape că nu poate fi descoperit. Dar, ce face cuvântul pentru autor? Se îmbracă estetic, astfel încât nedeslușitul să i se pară nu straniu, ci având un farmec ascuns pe care autorul îl invocă în fiecare poezie. Exemplific: în Înnoptare, spirizualizează stele: "Iconostas de stalactite/ Mai pâlpâie, din când în când."; în Amurg, lumina se prinde în mreje și în hățișuri: "În mreje de fum se zbate lumina/ Sleitele gânduri se-nchid în petale" sau "Pe rând, speriate, se-aprind adjective/ Hățișuri de umbre-și întind grele gâturi,/"; în Amiaza: "Fuioare de penumbre se-ntrețes,/ Secundele ce-au ațipit răscoapte/ Clocesc un enigmatic înțeles."
În mai toate poeziile sale, autorul asortează inspirat stilistica cu gramatica: "se-aprind adjective"/ Amurg, "În templul sculptat dintr-un singur cuvânt"/ Datina nouă, "Tac tâmplele, reci acolade stinse/... Cuvânt nescris apune-n călimări"/ Echinox de lună, "... dăinuim doar deghizați în rime"/ Decolorare, "plutoane de versuri", fâlfâit de rimă/ August sub zăpadă, "... ziua abia se conjugă în sferturi"/ Fără polen etc.
Dualitatea sensurilor apare pregnant și constant tocmai pentru reciprocitatea evidențierii acestora: "Nicicând îl cumpără pe-ntotdeauna/ și-ntotdeauna-l vinde pe nicicând"... "Ne-nfrânți învinși... înfrânți învingători", ... "urăsc iubind"/ Recviem pentru sine. Apoi, tot așa: plânsul-neplânsul, învins-neînvins, oricând-niciodată, vedenii vii, vise nevisate...
Poezia irimiană este presărată cu trimiteri legendare, mitologice (ciclopi, Graal, Veleat, Caron, Tartar, zei, atlanta, bacanta, Prometeu), biblice (serafi, îngeri, sfinți, icoane, sodome și gomore, fiu rătăcitor, Dumnezeu, altare, Isus, rai, arhangheli) sau "note" muzicale (arpegiu, xilofon, diezi, octave, imnuri, harpe, tremolo, cantilana, carambol), elemente sculpturale (sfincși, masa tăcerii, poarta sărutului), legate de geografie, astronomie (echinox, boreală, polare, siderale, solstiții, nadir, andromede), astrologie (cometă, halouri), matematica (abscise, geometrie). Chiar si o trimitere la Eminescu: "Tu fugi cu tot cu plopii fără soț"/ Alungat din noi.
Cartea a treia, intitulată Cântece de taină, pare mai generoasă decât tenebrele, cu mult mai indulgentă decât haosul, ea rezervă o atmosferă de intim, acel ceva care aplanează, estompează, creează un miez de lumină înăuntrul tenebrelor care devin mai suportabile. Chiar și aici lucrurile sunt de nepătruns, petrecute de mister, neaflate la îndemână. Sinele se obișnuiește cu ele așa cum pacientul cu o boală care poate fi îndurată întreaga viață, dar de care nu scapi niciodată.
Aici, tenebrele sunt confundate cu troiene de tăceri. Poeziile din acest capitol au o greutate sufletească inimaginabilă, apăsarea este datorată tristeții, nelipsitelor tăceri ninse, a unei liniști obscure și ciudate, însumării de păcate, pustiu, iubiri incerte, alăturarea neantizării...
Poetul nedeslușitului se întoarce în timpul cuvintelor și le alege pe unele mai vechi, pe altele regionalisme, dând astfel poeziei o tușă a acelui timp: devălmășie, pribegi, slove, zădărât, rostuiești, clopotiri, adăsta/ Noi, gângave/ Tangouri pe zăpadă, răboj/ Noiembrie, zăgăzuind/ Nimb sonor, viețași/ Redevenim cuvinte, colbuiri/ Troienit de-ntrebări, năimeam/ Granița flămândă a tăcerii.
Pe alocuri dăm de paralela astăzi-mâine, fie pentru a sugera discrepanțele, distanțele, fie pentru a insinua continuitatea acestora în timp și spațiu.
Persistă încă fenomenul de împărțire/ despărțire, prin folosirea limbajului adecvat; fie verbe: a tăia, a se divide, a rupe, a se zbate, a arde, a zădarnici/ Ruguri de viori; fie substantive: departele, zădărnicia; fie adjective: straniu, ireal, înspăimântat, de metal, secate.
Cartea a patra, Elegii șoptite, are doza ei de melancolie. Tristețea rămâne neînduplecată și aici, căci ecoul nimicului încă răsună dinspre adânc, încă se întoarce în interior. De cine se teme poetul? Poate că de banal, poate că de bătrânețe, poate că de renegare, de tăcere, de viață și de moarte, de "golul panoramic de culori"/ Renegare, poate de prea multe neliniști sau, de ce nu, de emoții ori de "dorințe trădătoare"/ Renegare.
Poetul are chiar și o elegie nedeslușită acolo unde se întâlnește cu sinele, în taina tăcerilor, când doarme somnul dumnezeiesc și totodată apucă drumul fiului rătăcitor, se vindecă doar cu versuri de care se pierde ușor și des, dar se și regăsește uneori când se forțează să contureze elegiac azvârlindu-se în sine cum ai însămânța pământul, brazda./ Elegie nedeslușită.
Și totuși, în zvârcolirea din nedeslușit, mai există ceva care să „destunece” tenebrele, să „desposomorască” pe poet. Iar aceea este iubirea, acel cântec de taină pentru care se nasc versuri delicate, fragile în contextul nedeslușitului, dar care lasă un fascicul de lumină să despovăreze sufletul. Dar imediat reversul, asemeni unor umbre însoțitoare, trezind la adevărata față a lumii:

"Iubita mea, de tine mi-e răcoare,/ Cu chipul tău mă legăn în ninsoare"/ /„Și se-arcuiesc tenebre prin cetate/ Când ca un clopot sânul tău se zbate”/ Ningeau tăceri;

"Zidește-mă în nimbul palmei tale"/ / „E-o liniște obscură și ciudată”/ Mistica Pandora;
"Necontenit de inimi facem schimb,/ Străfulgerați de glonțul de iubire"/ / „Silabisesc în gând neantizare/ Amândoi;

"Și atunci te-am găsit printre iambii plăpânzi,/ Ca o lavă curgea râsul tău în fântâni,/ Din luceferii beți patinând pe oglinzi/ Născoceam dimineți, născoceam săptămâni"/ / „Amăgiri ne scrutau atârnate de noriAltare de lut.
La final de lectură, mă gândesc, nu știu de ce, la tenebrele lui Caravaggio a cărui viață a fost cuprinsă de ele și al cărui chip este învăluit în ele. La fel și la Rembrandt, la universul chipurilor lui, la porecla pe care a primit-o de la clevetitori, de prinț al tenebrelor.
Ne ajută ele să ieșim vreodată la lumină?!

Ottilia Ardeleanu,
2 dec. 2014









.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!