agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 602 .



Poemul care se scrie singur
articol [ Carte ]
(Nicolae Băciuț, Cinzeci și cinci, Editura Nico, Târgu-Mureș, 2012)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ldaradici ]

2017-06-16  |     | 



Mi-a murit umbra
și nu e nimeni
să mi-o-îngroape,
mi-a murit ploaia
și niciun nor
nu vrea
să-i fie vad de ape;
până și moartea mi-a murit,
e zare altui răsărit.
(Nicolae Băciuț, Moartea morții)

Cincizeci și cinci (Editura Nico, Târgu-Mureș, 2012) este cartea de poeme prin care Nicolae Băciuț marchează nu doar împlinirea unei vârste (momentul aniversar n-ar fi fost o „scuză” plauzibilă, din perspectiva creației, pentru o Carte) ci și trecerea prin ceea ce domnia sa consideră „o vamă existențială”; o carte experiențială, așadar, cel puțin în privința genezei sale.
A fost anul în care poetul și-a trăit și, în același timp, și-a nemurit viața, trecând printr-o nuntă (a fiului său), apoi pe lângă o moarte (a sa de astă dată), în final „renăscând din propria cenușă” (sunt lucruri esențiale și nu lipsite de miraculos care ni se întâmplă nouă, oamenilor, la anumite răscruci existențiale).
Volumul, în mare parte, cuprinde lucrări recuperate din ceea ce autorul numește „labirintul manuscriselor” (cele din prima secțiune), poemele din ciclul secund (cel intitulat În dunga nopții), fiind scrise pe patul de spital. Aceasta este, probabil, și explicația mottoului ales din Heraclit (Toți ne trăim propria moarte).
Cinzeci și cinci este o carte pe cât de frumoasă, pe atât de stranie, având în vedere această dublă dimensiune a ei: aniversară, respectiv, de instaurare și permanentizare a sentimentului morții. Toate i se subordonează acestei prezențe grave și dulci deopotrivă, e ca o dragoste târzie cu care poetul învață să viețuiască de-acum, ca într-o comuniune inevitabilă, o complicitate aproape sentimentală.
Trei sunt temele esențiale ale poemelor din volum, neputând exista una fără cealaltă: Dumnezeu, dragostea (inclusiv pentru poem) și moartea, în cele din urmă poetul reușind să-și învingă prin cântec teama și singurătatea. Un poem-rugăciune așadar, rostit către oameni și către Dumnezeu cântând despre tristețe și durere, despre acceptarea blândă a inevitabilului, Nicolae Băciuț fiind exponentul unui lirism al frumuseții, al sensibilității lumii și sufletului, un lirism copleșitor, cel al adevărului esențial, omenesc, existențial; poemele trebuie considerate și din această perspectivă.
“Eu cred în inspirație și în spontaneitate”, mărturisește poetul în preambulul volumului său. „Nici nu cred că se poate scrie altfel poezie. Cel puțin prima șarjă trebuie să iasă din focul inspirației. Ce se mai șlefuiește mai apoi nu atenuează aura respirației, inspirației. Sunt un autor grijuliu cu textele sale, chiar dacă, inexplicabil, am pierdut poeme, ori au ajuns prin cine știe ce cotlon internautic. Ori nu mai știu unde le-am pus, unde au ajuns, după ce le-am scris pe petice de hârtie, pe colțuri de cer…”
Răzbat, în poeme, ecouri îndepărtate din Minulescu și Vieru, un romantism neostentativ, o sensibilitate elegiacă, o muzicalitate inconfundabilă (și mai ales dacă l-ați ascultat, vreodată, recitând pe poet); un poem care cântă și atunci când tace. O poezie ludică susținută de un retorism grijuliu, același stil colocvial mereu, aceeași filozofie nesofisticată a intimității, profunzimii și simplității, dureroasă până în străfunduri; o poezie pe care trebuie s-o citești cu voce tare, când a dragostei și a dragostei de viață, când a sentimentului (îmblânzit și permanentizat de-acum) al morții.
Sub semnul spectrului amenințător al neantizării, pentru Nicolae Băciuț fiecare zi, fiecare săptămână devine o sărbătoare: e sărbătoarea vieții, a frumuseții trecerii noastre prin lume și a frumuseții dureroase a trecerii timpului peste viețile noastre, pentru că în fiecare luni e marți, și miercuri, și joi, și vineri, viețile noastre (cât a mai rămas pentru fiecare) alcătuindu-se (și petrecându-se) ca într-o binecuvântată Săptămână luminată: „În fiecare luni/ e marți,/ în fiecare primăvară-i/ toamnă,/ în orice vară-i/ iarna mea/ și orice zid/ e o lucarnă/ pentru lumina ta./ În fiecare luni/ e miercuri,/ în fiecare nor/ sunt ploaia ta,/ în fiecare lacrimă/ e ochiul/ ce nu mă poate/ lăcrima.”
Astfel, moartea e departe de-a fi hidoasă, mlăștinoasă, fiind percepută mai degrabă ca o stare de spirit. Paradoxal, ea nu reprezintă teama și repulsia noastră față de ceea ce ar putea urma după ce steaua ni se stinge, poetul reconsiderând-o dintr-o perspectivă (umană și estetică) inedită (dincolo de întunecarea ochilor și a ferecării porților), ea nefiind decât dorul morților pentru cei vii. E o așteptare. Nu a noastră, ci a celorlalți, ca în poemul intitulat Paradis: „De-o vreme, am început/ să visez morți./ Probabil,/ le e dor de mine;/ De-o vreme,/ numai negru e-n priviri/ și niciun fel de porți./ Probabil,/ ochiul se ascunde în retine./ De-o vreme,/ morților li-s vis./ Probabil,/ cuiva îi e dor de mine./ În Paradis!”
Sfârșitul vieții nu este decât un alt final de carte („Ninge peste mine,/ iernii îi sunt frate –/ cu zăpadă-mi scrie/ alt final de carte”), iar a glumi despre acesta echivalează nu doar cu acceptarea, dar și cu izbânda asupra sa. Într-un motto atribuit unui „pacient anonim” (la poemul intitulat Dedicație), se spune că dacă în fiecare seară ne culcăm cu moartea în pat, într-o dimineață numai ea se mai trezește, în același poem, moartea (fără chip) acționând, într-un joc inevitabil al apropierii și al depărtării, doar asupra alcătuirii noastre trupești pentru a ne readuce la starea inițială: „Pentru o moarte fără chip,/ pentru o mare ce-nainte/ de-a mă putea preface-n mal/ mă face iarbă,/ sub copite,/ mă face val,/ până la vânt,/ mă face urmă într-o umbră/ în care nu mai pot să-ncap,/ mă face ploaie/ în anotimpul dintre noi,/ de care nu mai pot să scap”. Această obsesie a „zidirii” (după moarte) în elementele lumii înconjurătoarea revine și în alte poeme, ca de pildă în Zar: „Mai caut malul,/ caut marea/ în care să mă pot zidi,/ în care iarba-i mănăstire,/ în care florile-s copii”.
Să mori pentru tine, să mori pentru alții, oare în al doilea caz – se întreabă Nicolae Băciuț în Scară – moartea ar putea deveni mai ușoară? Captiv în destinul său, poetul resimte înstrăinarea: „Eu vin dintr-o altă țară/ în care n-ai s-ajungi,/ în care nu e nicio scară,/ nu urci,/ nu cobori,/ în care doar viața se poate ridica la pătrat,/ în care se moare/ de mai multe ori” (Cinzeci și cinci), în același timp, neîncetând să râvnească la un alt destin: „Îmi caut ceva/ în care să mă nasc/ în altă viață,/ în altă moarte/ ca să mor” (O altă viață). O cale de evadare ar putea fi visele („Am început/ să intru-n vise-n care/ altădată/ îmi eram străin” sau „Am început/ să intru-n vise,/ prin ochiul care/ plânsu-mi-se” (Intrarea în vise).
Adeseori, poemele recurg la analogii, cum ar fi bunăoară cea dintre sângerarea fără răni a zăpezilor și vinurile tulburi din butoaie, ori cea dintre blițuirea fulgilor în fotografii și coliviile expirate în care ne încap viețile (Colivii expirate). Scrierea poemului devine act de dresare a cuvintelor (Îmblânzirea poemului), acesta fiind scos la plimbare, lăsat „să zburde în voie (…)/ în căutarea unei iluzorii prăzi”, la un moment dat devenind independent („Cândva, poemul nu va mai avea nevoie de mine”).
Numeroase lucrări se conturează pe un joc repetitiv, implicând numele zilelor săptămânii sau ale anotimpurilor. Într-un posibil „inventar” de termeni aparținând câmpului semantic al timpului, anotimpurile conduc detașat: iarna apare de 11 ori, primăvara și toamna de câte 10 ori, iar vara de 8 ori. Alte cuvinte care se reiau: zi și noapte (de câte 10 ori), luni (de 9 ori), vreme/ timp (de 8 ori), seară (de 7 ori), la fel secundă/ clipă. Versuri și chiar strofe întregi sunt construite pe jocul conceptelor care implică timpul („mi-e dimineața primăvară”, „să fie duminică în orice luni”, „amiaza nu-i decât povară”, „cobor din seară în altă seară” și așa mai departe). Alături de repetiție (constantă a poemelor), numeroase versuri se clădesc pe jocul contrariilor: „Doamne, știu că plângi acum,/ Doamne, știu că râzi de mine” (Nu știu unde, nu știu cum) sau al comparațiilor: “Ploaie care crești în mine,/ ca un nor/ ce n-are cer,/ ploaie ca un val/ ce vine spre un țărm stingher,/ ploaie, ca un stol de păsări,/ căutând cărări,/ asfințind sub pleoapa serii/ ca un soare fără zări” (Alt Alcor).
Pentru poet (care se consideră „pleoapa/ unei frunze/ în cădere”), poezia este „lecția/ de/ anatomie/ a unei/ secunde”, iar poemul, „încă un păcat iertat”; lacrima e „privirea din urmă/ a unui orb”, iar cuvântul, „medicament/ care se dizolvă/ sub limbă”. De regulă, poemele au o finalitate semnificativă: lacrimile pe care le sădește Dumnezeu în noi (”să ne lumineze-n iarbă asfințind”), vor duce la înmugurirea crucii lui Hristos (Înviere), fereastra îi devine cuib pentru păsări, poetul însuși devenindu-le cuib acestor înaripate (Cuib). Finalurile constituie atât deznodări de sens, cât și descărcări emoționale: „Nu, nu sunt frate geamăn –/ Cu lacrimile mamei seamăn” (Lacrimile mamei) sau “Învață-mă cum să fiu tu,/ în viața care nu-ncepu” (Învață-mă).
Poetul își iubește poemul la fel de mult cum își iubește viața, cele două neputând fi separate. Valoarea liricii sale constă în cantitatea imensă de dragoste cu care privește oamenii și lucrurile din jurul său, în gradul ridicat de omenesc al rostirii sale. Cinzeci și cinci este un volum de romanțe moderne, mai degrabă ale resemnării, acceptării, în care lirismul recâștigă teren, adevărata performanță a poetului fiind fidelitatea față de propria sa esență: sensibil, nesofisticat și, mai ales, spontan, impregnat de har poetic și de acea muzică tainică a înlăuntrului în contemplarea sinelui și a lumii.
Prin sinceritatea ideii și frumusețea alcătuirii sale, precum și prin gradul ei înalt de omenesc, putem considera că poezia lui Nicolae Băciuț se scrie singură.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!