agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 875 .



În căutarea sinelui ascuns
articol [ Carte ]
(Nicolae Szekely, Sine pieziș, Editura Corvin, 2005)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ldaradici ]

2017-06-17  |     | 



cei treizeci și trei de ani ai vieții mele se prelungesc
prea mult se prelungesc

aceeași mișcare peste ruine acarelor – un du-te vino
ghidaje inutile printre sălbatice flori

de-un alb care nu-i alb
îndărătul parfumului lor discret
ca o pană de flamingo

religia e ca jazz-ul
(Nicolae Szekely, Pană de flamingo)

Un poet remarcabil, consecvent cu sine, pe cât de înzestrat, pe atât de discret, este Nicolae Szekely. Poemele sale din Semnele astrelor interioare (2000), Stările imnice (2001), Sine pieziș (2005), Buletin de știri (2006) sau, mai recent, volumul Un pas alb (2015) reprezintă tot atâtea exemple de aprofundare a semnificației, inedit al metaforei și acuratețe a rostirii. Aparținând categoriei creatorilor rafinați, frumusețea și valoarea liricii sale constau nu atât în impact, ci mai degrabă în metafizica subtilă a trăirii poetice, în relevanța perspectivei existențiale.
„Totul este fals în aceste timpuri, începând cu politica și terminând cu aproapele”, mărturisea poetul în introducerea la Alchimia divinului, lucrare publicată în 1999, cu un an înaintea debutului său editorial ca poet, continuând: „Prietenia este foarte rară. Interesele primează. Numele, imaginea au importanță mai mare decât viața în sine. Trăim așadar falsul. Însă lucrurile esențiale nu pot fi falsificate. În adâncul nostru există ceva care își păstrează adevărata valoare. Că e din ce în ce mai șters, mai transparent, este numai din vina noastră.” În aceste condiții, creația devine o încercare înaltă de relevare a acestui esențial – ireal și inefabil –, „în care poți fi cu adevărat ceva”, o tentativă dureroasă de redescoperire (și protejare) a sinelui ascuns.
Cu o formație intelectuală de invidiat, poetul excelează în întrepătrunderea subtilă, neostentativă a artelor (poezie/ muzică/ pictură), imprimând poemelor sale o noblețe aparte, lucru izbutit de prea puțini; sufletul poeziei sale este perfect rotund, împlinit, scriitorul neîncercând nicio clipă să-l ascundă, să-l falsifice ori să-l încarce artizanal, în poem neexistând tentative de deturnare a semnificației de dragul expresiei. Astfel, poezia lui Nicolae Szekely este viața trăită în deplina conștiință a (pe)trecerii ei, asumată, tălmăcită, poetul alternând cu naturalețe nedumeriri și resemnări, cu accente din Bacovia, Hölderlin și Kafka, obsesia tablourilor lui Van Gogh ori acordurile eterne ale lui Mozart, cu o slăbiciune aparte pentru fantaziile și pavanele lui Luis Milan. Dincolo de prozaic (de ceea ce el numește „carnea vie a ridicolului”), poetul va căuta revelația misterului prin intermediul metaforei, poezia devenind comprehensiune și mirare deopotrivă, reculegere și tălmăcire de sine, în cele din urmă.
Într-o schiță de autoportret, intitulată Nicolae cel discret, cel care, inițial, își proclama nebănuitele „puteri” („în palmele mele totul devine piersică// o vioară cu aripi/ vibrând sub arcușul de aer”) se va situa în cele din urmă în tabăra celor care și-au depus armele („lupta nu se dă aici/ mai devreme sau mai târziu/ ne vom cunoaște altfel// acum puteți în liniște contempla/ tăiat/ gâtul viorii din venele mele”). Într-un poem din volumul său de debut, se considera, lucid, un poet „al tainei” lumii și al cuvintelor deopotrivă, aflat în slujba semenilor săi („poet, eu însumi nu mai sunt al meu”) și închinându-se veșniciei (în paralel realizând că ceea ce ne îndepărtează, inevitabil, de propria noastră alcătuire, este timpul suveran).
Pretutindeni, în poeme, deslușim această alternare între ce am fost și ce am devenit, între ce suntem și ce ar trebui să fim, modelul său existențial înscriindu-se sub semnul imperativ al nevoii de reconfirmare (permanentizată) a sinelui esențial, autentic. Omul lui Szekely nu este un Odiseu, peregrin și înstrăinat de locul său (cum se întâmplă în cazul altor poeți hunedoreni ca Aurelian Sârbu sau Ion Scorobete), nici asemenea omului dezarticulat/ clonat (din poemele lui Ioan Barb) sau paralizat de frig și durere (ca în cazul lui Nicolae Crepcia); el are toate atuurile pentru a ni-l putea imagina fericit (precum pe eroul lui Camus, din Mitul lui Sisif), deruta sa fiind mai degrabă de natură metafizică. Contrastul dintre trupul de carne (prin definiție imperfect) și un spirit arzând, fascinat de mistere (amenințat însă în permanență de falsul din jur), va genera acel sentiment de disconfort existențial, de „sine pieziș”, de singurătate și neliniște, constituind nucleul semnificativ al poemelor. Astfel, creația devine o cale de a releva și salva ceea ce poetul consideră esențial în viața sa („Căci vorbele sunt încă hrana mea/ Cu care pot neliniștea învinge”), relevarea propriei identități implicând, obligatoriu, și încercarea de a recupera inocența copilăriei („Lăsați-mă copil din nou să fiu/ Lăsați-mă să cred ca înainte”). „Când ești în derivă – notase poetul în Alchimia divinului – când ești abătut sau când toate îți par zadarnice, când ai face orice să recâștigi sentimentul, unic, al copilăriei – ocrotirea – singurul refugiu rămâne poezia.” Și tot el spune undeva, în aceeași lucrare, că „poezia îndrăznește orice, chiar sinuciderea.”
Omul lui Szekely nu este un învins. În primul rând, pentru că e perfect conștient de statutul său, de putințele/ neputințele sale, chiar dacă, uneori, își acceptă (aproape resemnat) „rolul” jucat în fața unui „rege mut”, el însuși „fantomatic, nevăzut”: „Joc teatru-n fața mea, prins în ispită,/ Sunt un actor perfect, o biată glumă,/ O replică ce-ntârzie, postumă,/ Pe-o scenă goală mult bătătorită.” Opțiunea pentru artă devine, așadar, o cale de izbăvire, chiar dacă este doar o altă formă de sinucidere, o cale a sângerării lăuntrice: „E masa mea de scris din ascunzișuri/ O clipă de neliniște, de vis,/ O rană ce mă ține-ntredeschis/ În lumea cu poetice tăișuri”.
Deturnat de la „lucrurile esențiale” ce-l definesc, poetul va avea în permanență acest sentiment al „sinelui pieziș”, de înstrăinare de ceea ce el numește viața în sine. Poemele sale îți creează senzația acestui vid existențial, sfârșind cu revelația subită a absenței iubirii și de instaurare a solitudinii, a abandonului („niciodată nu m-am simțit mai abandonat și mai singur/ ca în dimineața aceea întunecată când puteam să întind mâna/ să ating norii coborâți până în câmpie”). Într-un poem intitulat Blues-ul tinereții mele, divorțul dintre cele două ipostaze (ce suntem și ce ar trebui să fim) se va răsfrânge inclusiv asupra cuplului, căci (mărturisește poetul), dacă „în alte vremi/ primăvara o traversam prin locuri nemarcate/ nu eram de acord nici măcar cu doza minimă/ de nepăsare”, prezentul a devenit străin, nesigur, comunicarea dintre El și Ea nemaifiind posibilă: „acum/ ca două mlaștini ne unim în puncte diferite/ mâna ta pe nisipul meu mișcător/ mâna mea pe corsetul tău de amazoană”.
Finalul e o încercare de recuperare a sublimului inițial prin renunțarea la „învelișul” nou, fals (în încăpățânarea de a ne păstra, nealterată, ființa): „am scos la uscat hainele pe sârmă/ stau acolo de câteva zile nu-mi vine să le strâng/ aștept să apară cineva cu aceleași măsuri/ să le îmbrace”. Dincolo însă de aceste „dizarmonii”, poetul se simte, definitiv, „condamnat” la iubire: „Când se dezbracă o femeie/ e lună plină”, notează în Scrisoare de intenție, în Colierul cu mătănii clipele de dragoste echivalând cu amăgirea infinitului: „gâtul suplu al piciorului tău dezvelit/ alunecă de-a lungul degetelor mele// căușul palmei îți întâlnește genunchiul/ de nenumărate ori// învăț să număr încet și sacadat/ trecând prin același loc: /amăgesc infinitul...”
Nicolae Szekely nutrește o adevărată fascinație pentru instrumentele muzicale, pe de o parte relevându-le misterul ori transformându-le în metafore ale elementelor (benefice/ malefice) ale universului (exterior ori lăuntric): „în pântecul violoncelului/ e o lumină strictă/ care iradiază// vibrația caldă a zilei de vară/ în lemnul matern” (Cronologie); după trecerea „verii”, trupul gol al femeii își relevă „formele decupate de viorile iernii” (Ascultând Mozart...); plânsetele „harfelor dispărute” răzbat „ca niște semne morbide ale modernismului” (Semințe de lumină). Poetul este atras de Luis Milan, de celebrele-i pavane, ca o încercare de recuperare (prin intermediul armoniei și al simplității) a echilibrului său lăuntric, existențial. Aflat într-o permanentă căutare, el descoperă această nevoie de frumusețe nesofisticată, necesară pentru a reașeza piesele rătăcite ale propriei sale alcătuiri. Deoarece doar redescoperindu-te, recreându-te, vei putea accepta, în cele din urmă, moartea. În tot acest timp vor există și câteva lucruri nenegociabile (cum declară poetul în Bătrânețea ca un platan de veghe): „n-am să renunț niciodată la poezie, filosofie sau muzică”.
Rafinat stilist, lirica poetului este o tălmăcire fină a spiritului, în poemele sale abundând imaginile pe care simți nevoia să le păstrezi înlăuntrul tău: „religia e ca jazz-ul”, ne spune el, „nemurirea e o ușă-ntredeschisă aidoma/ femeii care-așteaptă sămânța pentru a procrea”, „un miel e ca un copil/ copilul meu e ca un miel” deduce poetul, în cele din urmă oferindu-ne și o metaforă (definitorie) a sinelui: „sunt un greiere de turbă”. Mereu surprinzător, poemul lui Nicolae Szekely, întreprins cu har și migală, este contemplare și autocontemplare perpetuă, creându-ți strania senzație că, în relația cu propria noastră esență, am putea fi mereu cu un pas în urmă („absent/ între dimineața înaltă și amurgul ca o buturugă milenară/ nu mă percep decât o secundă mai târziu”).
În pofida agresivității, falsității și vulgarității din jurul nostru, lumea în care trăim nu duce lipsă de poeți, iar frumusețea ei se relevă, în deplinătate, și prin frumusețea poeziei pe care aceștia ne-o oferă. Pe de altă parte, lumea poeților e o lume fascinantă, aleasă. Înlăuntrul lor se ascunde un univers care redă (într-un alt limbaj și la un alt nivel de înțelegere) universul infinit și, cum nu există lucruri simple în univers (Borges a spus-o), universul surprins în poemele lui Nicolae Szekely este unul complex, semnificativ și singular, fiecare volum al domniei sale reprezentând doar o nouă etapă a devenirii sinelui său pieziș; o nouă „tălmăcire” a aceleiași aventuri în fascinanta succesiune a anotimpurilor existențiale.
(Algoritm literar, 2015)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!