agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 15168 .



Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoșul cântând
articol [ Carte ]
Volum de versuri - ediție online

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [A. Noriºor ]

2020-09-30  |     | 



Dragi autori și cititori ai site-ului poezie.ro,

vă anunț cu bucurie publicarea unei cărți de... poezie.
Titlul este cel care dă și numele prezentei postări. Așa cum se vede în subtitlu, este o ediție online, pentru a ajunge mai repede la cititori. Însă nu este singurul motiv care m-a făcut să optez pentru această variantă; economia de timp și cea de resurse nu sunt deloc de neglijat. ISBN-ul (978-973-0-31657-5) l-am primit direct de la Biblioteca Națională, nu prin intermediul unei edituri. Formatul cărții: A5, 72 pagini, cuprinzând o selecție (62 poeme) din textele scrise în ultimii 4 ani.

Volumul a fost postat în luna mai pe câteva site-uri.
De asemenea, cartea a fost înregistrată de mai multe biblioteci, la categoria "carte electronică".
Lector al cărții este poeta bucureșteană Victoria Milescu, cea care semnează și aceste rânduri de pe coperta 4: "Poezia pe care o scrie Alexandru Mărchidan, epurată de teribilismele trendului prezent, nu este însă nici simplă, nici calmă, reverberând în subiacent o neliniște metafizică, o încordare vigilă sesizând nefirescul din firesc, problematizând metaforic aspectele realității obiective și subiective iluminate de omniprezența divinității".
Fotografiile copertelor sunt realizate de Sorin Dănuț Radu.
Alegerea titlului - Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoșul cântând - este legată de semnificația faptelor descrise de tradiția creștină: acest apostol își amintea cu durere de propria cădere de fiecare dată când auzea cocoșul cântând. Până la finalul vieții sale. Amintirea propriei slăbiciuni îl făcea să fie mai îngăduitor cu ceilalți. Dincolo de alte aspecte, titlul face trimitere la conștientizarea fragilității umane, dar și la posibilitatea ridicării (Petru nu a căzut în deznădejde): dacă Petru, cel care a fost trei ani în preajma lui Hristos și a văzut măreția și puterea Sa, a dovedit totuși slăbiciune (lepădându-se de trei ori, chiar la câteva ore după ce a spus că mai bine își dă viața pentru Învățător decât să se dezică de El), cu atât mai mult noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că suntem expuși la cădere. Această conștientizare duce la mai multă smerenie, smerenia duce la mai multă atenție și pază, având grijă de bârna din ochiul propriu, nu de paiul din ochiul celuilalt.
Nu în ultimul rând, merită menționat faptul că volumul este dedicat bunicilor și străbunicilor mei. Un bunic și doi dintre străbunici au purtat numele acestui apostol.
Recenzii ale cărții: Cătălin Chiru (blogul catalinchiru.ro), Cristina Onofre - revista Lumină Lină. Gracious Light, New York.
Postez mai jos o bună parte din textele incluse în volum, sperând ca lectura lor să vă aducă măcar un pic de căldură și bucurie.

Cu prietenie,
Alexandru



Poeme din volumul
- IAR PETRU PLÂNGEA DE CÂTE ORI AUZEA COCOȘUL CÂNTÂND -


Să stai în cuvinte ca într-o casă veche

să stai în cuvinte ca-ntr-o casă veche
locuită de mii de oameni înainte.
nu ai de ales decât între acestea două
să rămâi în stradă privind din afară,
ori să vii înăuntrul cuvintelor
unde fiecare și toți au loc
(dacă timpul nu le-a furat între timp
puterea de-a se rosti).
însă nu toate casele sunt la fel,
pentru că nu toți oamenii sunt la fel;
unii iubesc casele goale, alții casele depozit,
casele reci ori calde, luminoase ori întunecoase,
după cum un chip diferă de altul.
unii stau în case ca în morminte,
însingurând colțul acela din univers.
eu îi întâlnesc deseori și pe unii și pe ceilalți
și sufletele noastre se îndrăgesc
sau se compătimesc pe-ascuns – așa sunt ele făcute.
cel mai mult, însă, mă uimesc
cei care stau în cuvinte
ca în biserici.


Cu timp și fără de timp

În țara dintre țărmuri
am ajuns străin
cum străine sunt firele de iarbă
când dinspre miazănoapte vin norii
cu gheață-n pântece.
rămâne să urmăm drumeagul
ce taie în două furtuna.
deseori cursele vrăjmașilor
stau înainte
iar prăzile lor, trofee ce pot ușor spăimânta
pe mult iubitorul de sine.
Aruncat între apă și stânci,
gustul amar al pământului te acoperă-ncet,
și ce părea să ucidă
devine tot mai tare armură și scut.
din vale în vale,
din durere-n durere
se descoperă inima și dulceața ei.
Răsărit al Răsăriturilor,
aceasta este pacea
care covârșește toată mintea.


Moara lui Mărchidan

ai vrut să mă vezi,
pierzând pentru asta zile, săptămâni și ani,
ai urcat și ai coborât și ai coborât,
hainele tale hrană ploilor și fulgerelor
și drumurilor găunoase,
inima ai lăsat-o durerilor,
peșteră de lei și de tâlhari,
ai zdrobit corăbii de stâncile-așteptării –
n-ai vrut să-ți astupi urechile, n-ai vrut,
deși nu te-ai legat de catarg
(acum hienele mării se bucură
văzându-ți alergarea).
ai vrut să mă vezi
ca să pui în mișcare o moară uriașă
ascunsă, nevăzută, zdrobitoare
unde grâul nădejdilor
trebuia să devină făina bucuriei.
ai vrut să mă vezi
și ce-ai gândit că vei afla:
timp nou fără de timp? dimineți albe?
ființe de cristal? cascade de sori?
primăveri fără sfârșit?
chipuri uitate de moarte?
Ai găsit o moară
unde grâul păcii,
al nădejdilor și așteptărilor trădate,
grâul micilor și marilor căderi,
al întâmplărilor neîntâmplate,
grâul inimilor înfiate de cuvinte și dureri
e măcinat fără oprire
fără oprire fără oprire
la moara ce se zbate-n piept.
vei putea să-mparți cu mine
această iute, dulce, grea, pietroasă,
îngerească pâine?


Străluciri

cuvinte pierdute în călătorii,
timpul dus pe câmpiile fără de capăt,
penumbrele lunii – nu-mi pasă de ele!
sunt oglinzi înșelătoare,
imagini pierdute prin pierdutele universuri
ale inimii.
cuvintele vor fi regăsite,
timpul revine,
luna descrește și crește.
cine însă poate uita sângeriul căderii în noapte,
focul plecărilor,
ultimul anotimp al florilor nespus de albe?

durerea și iubirea
totdeauna rămân.
două aripi ce se bat între ele,
două aripi ce cresc una din alta.


Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoşul cântând

luminile şi norii –
pe-ascuns – treceau
înaintea dimineţilor sale.
a fost vineri şi apoi duminică.
pe acest om niciodată credinţa
nu l-a pierdut,
chiar dacă atunci, în urletul mării,
apele au încercat să-i muşte din trup.
nu a fugit nici după noaptea aceea
în pustiul pustiei;
cutremurat, a căzut şi a plâns.
au trecut zile şi luni şi mulţime de ani,
iar Petru încă plângea
de câte ori auzea cocoşul cântând.
şi nu doar o dată i s-a dat
să audă-ntrebarea,
şi nu doar o dată
s-a făcut pe sine răspuns:
Simone, fiul lui Ionà,
Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?
Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.


Poem
1

orice copac e un ceas
prin care timpul
ți se arată-nmugurit,
bătut în cuie și deseori
prefăcut în cenușă.


Poem
2

fiecare clipă de pace – o cumpănă.
de-o parte înaltul,
de cealaltă adâncul.
pe coama ei,
cruci de pământ mergătoare
spre locul de zidire
sunt
sufletele noastre.


Poem
3

și acest soare
se va stinge cândva.
de la un pisc la altul,
urmele muritorilor
sunt amintiri
uitate deja.


Liman

printre valuri
cuvintele străbat cu lacrimi
prinse precum coada cometei.
unde mai pui țipetele pescărușilor,
glasurile naufragiaților dintotdeauna,
nisipul,
albastrul
și surzenia noastră.
pământul și cerul se topesc
în loviturile acestor valuri
pentru care brațele nu au
îmbrățișarea potrivită.
pământul și cerul s-au făcut în urechile mele
ciocan și nicovală.
biet pelican
cu aripi uitate în alte ape.
adaug la călătorie naufragiu după naufragiu
până ce Bunul Stăpân al călătoriilor
se va milostivi
de stângăcia
mea.


Răstimp

ca o vulpe neagră,
moartea dă târcoale
pe lângă porțile
unde ulucile abia se mai țin.
și de-ar fi doar atât!
însă
unii o primesc la ospețe,
o îneacă în vin
și o uită prin curte
o vreme –
e totuși o vulpe
ce poate fi uitată
doar
foarte puțin.


Locul

unde ochii aceştia
au hăituit somnul
şi l-au închis în propriul torace,
unde râsul tău e pătat de toate culorile
şi nu ştiu pe care din voi să vă mai cred,
unde noaptea are un cui ascuţit la ambele capete
şi-mi încearcă lumina cu el.

în locul acela viaţa mea e netedă
ca bolovanul lui Sisif
şi-mi creşte încet între tâmple,
umeri
şi pietre,
între buze şi rugăciune.

în locul acela
se zbate timpul cel bun
după ce a-ncercat să zboare
cu umbrele de păpădie,
umbra mea aleargă
mai iute ca mine.


Dare de seamă

deocamdată pe cale
ori în luptă
cu fel de fel de gheonoaie,
deocamdată rezemaţi pe pământ
ca picăturile de ploaie.

căutăm să dezrobim
pe dinlăuntru grâul
semănat cândva.

să le vedem pe toate-aşa cum trebuie
ar trebui să încercăm
să creştem tot mai mici,
dar toate-n vremea lor
îşi vor afla răspunsul.

cât despre mine, nu-i prea mult de zis –
în drum şi eu prin lume
ca la iarmaroc,
să iau ce-mi trebuie
şi să privesc puţin lumina de aici.


Răni

într-adevăr
se schimbă
pământul
şi-ncepe cu obiceiul oamenilor
de-a se furişa-n lumina zilei
cu cocoaşe cât dealul,
începe cu fuga printre griji, cuvinte
şi locul unde,
fără să deranjeze cumva,
ar putea fi aşezat Dumnezeu
pentru care poeţii
au pierdut de mult litera mare.
nu mă miră așadar
când durerea se plimbă pe covoarele vieţii
şi mulţi i se-nchină
aşa cum naiv alinţi un câine turbat.
nu mă miră de-aceea chipurile rătăcite
în amara îmbrăţişare de sine,
storurile coborând orizontul
prea mult.


Disimulare

adun căderile
și le fac înălțime,
tristețea ce-mi dă ocol –
un nesfârșit câmp de rapiță.
e firesc să te doară cerul
când imiți păsările.
cele mai frumoase cântece
mă îmbracă-n tăcere,
pentru că nu cuvintele acestea
trebuie auzite.

în singurătate
niciodată singur,
ascund foc
sub straturi de gheață.


Glasul pietrelor

cuvinte cernute
prin cărămizi
șoptește biserica
dinspre inima ta,
de parcă prin trupul tău
s-ar fi prelins
grai omenesc în pietre,
ca și ele să poată fi auzite.
n-ai fi ajuns la locul zidirii,
e drept,
de n-ai fi-nțeles că toate
au nevoie de glas,
chiar și pietrele măiestrit înălțate,
chiar și tăcerile.
Ană cu nume
venit din Scripturi,
nume de mamă
însemnând
miluită.


Icoană

obosită de nisipul deșertăciunii,
Ana s-a așezat
în pacea catedralei.
pe masă Potirul cel Sfânt,
în zidul bisericii, Ana.
pe masa-mormânt,
în zidul-mormânt,
Jertfa stă icoană,
pod de viață
coborât
dinspre cer
spre
adânc.


Stâlp

ne răsfrângem
în lacrimile tale,
Ană,
ori tu, când noaptea
ți se așază
în jur ca o ramă,
ieși înaintea tuturor
pe drumurile pe care apuci
și le zidești înlăuntru
încă și încă o Ană.
vezi tu,
singurătății nu-i mai dă
nicio șansă
stâlpul ce ai ajuns,
rezemându-ne rând pe rând
de lacrima ta
ca de o mamă.


Zidire

cuvintele petreceau în găoace
partea lor de veșnicie.
eu spărgeam cojile
să le prind,
să mi le fac prietene,
pentru că cine poate trăi
fără chilia din inima lor?
sigur, nu toate găocile se spărgeau,
nu toate erau pline de miezul cel bun,
dar azi unul, mâine altul,
am reușit să le lipesc de mine,
să fac chilie cochilie
în care nu vreo Ană,
ci pe mine mă zideam,
lăsând în piept
deschis
ochiul spre
Atotziditorul.


Cuvânt de ziua ta

Nu la lumina
în care mor fluturi,
nu în timpul
ce scoate din primăveri celălalt chip,
nu pe drumul unde în capăt așteaptă un zid.
nu,
nu spre unele ca acestea am fost chemat,
deși,
în furtună,
e greu
să separi flori de cireș
și fulgi de zăpadă.


Eikon

străjuiesc
lângă mine
mulțime de lucruri,
cascade de vorbe
și umbre.

doar icoana
e flacără
ce mă scoate
din noapte.

iar dacă vreodată
un fur
ar veni s-o arunce-n desagă,
s-ar păcăli amarnic –
icoana-mi
zugrăvită e
pe dinăuntru,
veșnicie
ce se-mbracă-n timp
cum focul
se îmbracă-n
inimi.


Cumpăna

vin spre tine ca la un foc
și la întoarcere
am inima celui ce poartă
cămașa morții.

îndreptățirile mele
sunt
apă
și
cenușă.

ce văgăună poate fi
și inima asta,
ce cuib de șarpe negru,
deși
ziua întreagă
am săpat
cu marginile ei
în soare
pentru un strop
de pace
și-adăpost.


Darul

înaintea mea
tristețea e bucată de asfalt
proaspăt turnat.
vrăbiile și fluturii
se așază pe el
de parcă celelalte locuri
nici n-ar exista
(unii mor,
alții devin poezie
și-mi dau
toate iernile lor).


Laconic

după zâmbete de toamnă,
lupii.
între înserare și noapte,
poemul pentru tine.
pe lava pietrelor,
fir neted de memorie.

peste toate,
viața,
cu o foarfecă într-o mână,
cu inima mea în cealaltă
și cu o pasiune nebună
pentru origami.


Lupta din amurg

până acum
ți-am ascuns acest adevăr
te iubesc pentru că ești ca o floare de toamnă
luptând până la sânge să ții partea culorilor
când norii stau să prăbușească timpul,
mereu încercând să ții dreaptă balanța
cu fragilitatea ta de-o parte
și dincolo tot mai frigul însoțit cu-nserarea
(doi cheflii ieșiți în oraș să sfarme pacea).
și aici se dau peste cap toate-nțelesurile lumii:
fragilitatea ta e puterea ta!
zăpezile din burta norilor, ucigași fără liniște,
ar dori s-acopere orice sclipire de viață.
florile de toamnă rămân însă drepte –
mucenici prinși în gheață,
dându-și pe sub zăpadă
lumina
ghioceilor.


Oameni de zăpadă

iată-ne aici
lângă locurile de joacă!
avem tot ce ne trebuie cu noi
suntem făpturi zidite din contraste
de-asta ne vine-așa ca din senin
în inima de foc ce ne-a fost pusă
să vrem ceva mai mult,
mult, mult mai mult.
buni paznici parcului și nopții,
tăcem adânc de parcă am cădea în noi
și ținem loc de felinare.

ah, vine soarele, bunul prieten –
el se face tot mai mare
noi ne facem tot mai mici,
copii, apoi prunci de zăpadă,
apoi
doar un punct ponosit pe pământ.

oameni vajnici de zăpadă
vom fi fost odată,
lumini în frumoase cămăși de osândă,
bucurie și joc într-o mână de apă.


Roluri de țărână

ca un vârf de suliță,
timpul încercării stă-nainte.
îmbrăcat în haine de prieten,
Iuda târgul l-a făcut.
trebuie doar să-i spăl picioarele.
apa e aici, asemenea ștergarul și vremea potrivită,
numai mâinile și tălpile mi-au înghețat
de parcă toată iertarea s-a schimbat în lut.
lumea e gata (ca de obicei)
de drum – l-a-nvățat pe de rost:
loviturile, uitările și vorbele proaste
și-au găsit mereu purtătorii.
nici măcar nu-i mai cumpără cineva
pentru atâta risipă de viață;
au învățat prea bine roluri greu de uitat.
unii dorm liniștiți, alții, ca să nu le urle noaptea-n urechi,
nu mai tac, nu mai tac.
dar zorii iar și iar trezesc
gustul de sânge și praf.
și-apoi, când lucrul e mult prea bine-nvățat,
devine un fel de rost pe tărâmul căderii.
dealul străjuia de mult cetatea,
crucile sunt repede-așezate,
Iuda mai tocmește-n fugă prețul,
iarna încercării niciodată n-a plecat.
în valea plângerii, însă, Doamne,
prea des rolurile se îmbrățișează, se prefac
și, prins în țărână cu apa și ștergarul dinainte gătite,
tare-mi este teamă să nu port chiar eu
chipul celui vinovat.


Trepte
1

O să fii piatră,
O să fii iarbă,
O să fii smarald,
Nu contează – iarbă, apă, ceară, smarald,
Aici elementele sunt aceleași
În adâncul lor.
Cât despre durere și viață,
Doar literele par să le despartă
Și atunci altundeva va fi căutat
Începutul de poem,
În lumea de dincolo a pietrei și a focului,
Unde meșterii așază-n rânduri
Rugă, lacrimă, tăcere.


Trepte
2

În amurg herghelii de cuvinte
în pântece de cai troieni.
și apoi întâmplările.
să nu îmbrățișezi întâmplările
ca pe bărci de salvare –
deseori sunt trimise
de cei ce sapă galerii sub zidul cetății.
iarăși împresurare, încleștare, neodihnă,
stăm în propria viață precum însângerați soldați
frământând în minte
pâinea păcii viitoare.
nimic nu e lăsat la întâmplare,
nimic fără rost;
și nici n-ar putea fi altfel
când toate te întâmpină
pe porțile
ce le-ai deschis.


Turnul Babel

În fiecare zi intrarea în turnul babel
nu costă în aparență nimic.
atâtea încăperi, unghere, spirale,
atâtea fețe în prefacere.
vei vrea să mergi la împărat
și vei găsi un mercenar,
vei vrea să urci la filosof
și vei găsi doar umbre de idei;
mai grav e că etajele
se schimbă între ele,
de parcă o revoltă tainică
se pune în mișcare și în elemente.
cum ar fi să aștepți zorile
și să te izbească întuneric
din nou, din nou, din nou
fără niciun sens?
Timpul nu poate fi totuși păcălit,
nici adâncul tău la nesfârșit.
în turnul babel nu costă
în aparență nimic să te pierzi,
pentru că ușile (de intrare) sunt la perete.


Telos

încercări de a duce la capăt povara.
nu e deloc o joacă de-a viața
când porți firave straie de timp.

dimineața și seara – două trecători.
deseori treci prin ele,
deseori rămâi prins.
poate pentru asta
sfinții păzitori ai călătoriilor
sunt cei mai iubiți.

am găsit și am rătăcit,
iarăși am găsit și am rătăcit
acel galben ce-mi preface povara în pace.
Iată-mă, îndărătnic ceas de pământ
căutând stângaci peste tot un iarmaroc nevăzut:
de marginea sa cu fruntea mă voi sprijini
și în marginea lumii cu un vârf de picior
să așez povara pe-un taler
și să cer pe ea, după atâta-nnoptare în iarnă, ploi și zăduf,
să cer un capăt de timp
ori o poartă.
pentru aceasta sfinții călătoriilor
sunt cei mai iubiți.


Bazar

Ce îndreptățire pot aduce vorbele
când tot lamele lor au adâncit
durere după durere?
Iar durerile sunt feluri și feluri,
în bazarul lor te poți prea lesne rătăci.
Pe unul îl dor iernile, nisipul, nopțile,
pe altul îmbrățișările, podurile, răscrucile,
prea puțini sunt aceia pe care îi doare
însăși durerea.
În bazarul durerii doar lacrima nu rătăcește,
iar calea păcii prea des trece prin ea.
Laudă i se cade înțeleptului ce vede
dincolo de clipa și de arșița vieții

Căci străin sunt eu la Tine,
și străin ca toți părinții mei.
Lasă-mă, ca să mă odihnesc mai înainte de a mă duce
și de a nu mai fi.


Nordul

amintiri, tăceri și fire de praf
zi după zi se pot roti
în jurul turnului de sticlă.
universul tace, strigă mai departe,
iernile ucid, primăverile dezgheață,
un soare sau altul tot va veni și mâine
pentru cineva.
toate se pot roti cu turn cu tot
și aceleași vor fi aceleași.
sigurele ce te mai fac să spargi peretele serei
sunt acele focuri pe care le zărești
când se face pace în Calea Lactee,
când rugătorii trimit o undă de șoc
în veșmântul de stele.


Comoara aceasta în vase de lut

milioane de flori
se duc în fiecare an
pe lumea cealaltă a florilor
și nimeni nu-și face timp
să le plângă;
până și gândul acesta
li se pare bizar.
timpul a fost arvunit
pentru dureri și plăceri,
pentru mici nefericiri de fel și chip.
celelalte sunt ale lumii, ale altora,
iar alții-altele sunt doar cuvinte
fără căldură, fără durere,
fără miros, fără frică și moarte –
simplu.


Am trimis și eu câteva acolo

nu va fi prea greu să număr toate frunzele
acestei toamne prelungite, alungite prin cuvintele tale,
printre cărțile din bibliotecă, printre liniile covoarelor,
ca o iederă ce cuprinde casa întreagă, omul întreg,
și îi aduce în dar o fărâmă din adâncul pădurii.
să nu crezi că îți scriu așa pentru că aș fi trist
sau pentru că aș vrea să-i dau tăcerii dreptul la cuvinte.
știu, mai vizitez uneori cimitirul viselor
(am trimis și eu câteva acolo),
mai încerc să pun câte-un picior la podul acela
despre care spuneai că nu se poate face vreodată
(te înșeli), însă astfel de lucruri cresc firesc din inima mea
pe care tu o cunoști cel mai bine –
nu ți-am lăsat nicio ușă închisă.
să nu crezi că îți scriu așa pentru că aș fi trist,
dar toamna asta strigă să spunem pe nume, cât mai e timp,
râurilor care vor îngheța,
copacilor sihaștrilor,
sorilor ce se vor micșora,
păsărilor însingurate, florilor uitate afară,
prietenilor care s-au dus în iarnă,
amintirilor ce se vor amintite.


Treizeci și cinci de munți și o piatră

acum
a rămas această fâșie de timp –
deasupra, umbra mea de viață,
dedesupt, o viață de umbre
ducându-și lupta cu tot ce sunt.
cineva le ține în lanț
și-asmute câte una
când brațele îmi sunt mai slabe,
rănile mai adânci și vremea potrivită
pentru lovituri ce trec din sânge
în duh.
nu mai vreau daruri ale nimicului,
balsam de foc, leac băbesc de minți furate
în jocuri de oglinzi,
nu mai vreau daruri
precum acelea zămislite
în dărnicia vânătorului –
frânghii, țepușe, fier și cuie
pentru prea strânse-mbrățișări ale durerii.

a rămas
acum
această fâșie de timp,
o poartă strâmtă în capăt,
o sită cu ochiuri mici
de tot.


În timpul nostru

a căzut și soarele de azi
(nici n-am apucat să-i gustăm lumina)

iata-ne
adami și eve lucrând țarina
din preajma raiului.


Pânze

apele-nstelate ale nopții –
atâtea țărmuri pe care o să le atingem
odată.

din înălțimi
gândurile celor plecați coboară spre mine
ca firele unei scumpe și dureroase
țesături.


Hamangia

ce e și viața asta
o mereu întoarcere a feței
spre
și
dinspre.

Cronică de țară


un măr devine
regatul unui vierme.


Nu oricine

așadar
să nu rămâi în cele din urmă,
să legi un pod din cele ce vin
cuvinte, amintiri, dureri și multe ceasuri fără gust
călite în foc de șaptezeci de ori câte șapte
până ce lacrima se face aur,
până ce aurul se face soare
și tot așa până ce podul va fi gata peste hău
(iar hăul trecut încetează să fie).
vom reînvăța și acest meșteșug
cum singuri am învățat să fim locuitori ai nopților,
ai locurilor și timpurilor clădite din răni.
va fi greu
va fi aproape imposibil,
mai ales că nu oricine e Pavel,
nu oricine va rosti întrebarea cea bună
spre Damasc.
Îndrăzniți!


Promisiune

îți voi trimite câte un poem
în fiecare zi
și de fiecare dată îți voi promite
că va fi ultimul,
pentru ca tu să te obișnuiești
cu gândul că toate au o încheiere
și mai ales că ea
nu înseamnă sfârșit.


Unghiul de reflexie

Cât de ușor drumurile pot deveni tuneluri,
cât de ușor inima se preface
în prima linie a războaielor.
timpul e doar un vin ce devine
prieten tot mai bun.
îți spun, aceste labirinturi nu mă mai pierd,
pentru că am privit dincolo.


Poemul simplelor transcendențe

acum știu că toate florile întâlnite
în călătoriile mele
sunt vii,
precum trupurile trecătoare ale păsărilor
trăiesc prin podurile zidite de silueta lor
spre cer.
de câte ori urcam o treaptă,
furam zborul unei păsări,
de câte ori cădeam,
zdrobeam sufletul unei flori.
acum știu că orice picătură de rouă
e semnul unei jertfe.


Flux, reflux și apoi oceanul

când eram copil
soarele se prefăcea în piatra scumpă
din fruntea cerbului cu coarne de aur
ori în alte ființe strălucitoare
a căror țară era după cortina transparentă
a vocii mamei.
pe nebăgate de seamă
soarele a găsit o colibă în pieptul meu
și n-a mai ieșit deloc,
astfel încât răsăriturile și apusurile
sunt chiar mișcările respirației mele,
sunt tot atâtea bătăi de inimă
uneori dureroase, alteori prea puternice
pentru un trup făcut din nori și nisip.

da, știu că și acest soare va pleca,
însă memoria luminii va rămâne întreagă.


Symposion

în jurul tău,
adesea fără s-o știi,
stau asemenea cavalerilor mesei rotunde
cuvinte întrupate în nevăzute trupuri.
adesea fără să-ți imaginezi măcar
stau în jurul tău și acelea pe care
n-ai dori vreodată să le vezi luând chip,
cuvinte precum dulăii abia, abia ținuți în lanț.
desigur, să nu ne înșelăm,
cavalerii, masa rotundă și dulăii și lanțurile
nu-s plăsmuiri, ci ființe cât se poate de vii,
unele calde, altele crude –
noi însă, mai iute ori mai leneș,
pășim spre ele zi de zi.
ai auzit, poate ți-am spus deja,
și de culorile acelor cuvinte
rămase pe catifeaua auzului
cum se prind ciulini de aur în lâna mieilor,
cum ai pune în cupa cu vin gânduri și nori.
știi, când inima vrea să facă festin,
o bucurie a întâlnirilor
ca-n Banchetul marelui Aristocles,
trimit poezia să mai prindă din ele,
să le-aducă drept oaspeți încă mai nobili
decât cavalerii mesei rotunde.
niciun festin nu-l poate uita pe vreunul afară
când inima vrea să se-mbete
de iubirea pe care moartea
n-o poate fura.


Exod

măștile
trec granița minată
spre tărâmul
chipului.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!