agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4193 .



În chip poetic locuiește omul pe acest pămînt
articol [ Polemica ]
poate că poezia e ceva mai mult decît simplă literatură

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alchimina ]

2005-10-24  |     | 




”Cu un oarecare efort ne-am putea imagina că poeții sînt cei care locuiesc uneori în chip poetic. Dar ‘omul’? Cum se poate oare ca omul, cu alte cuvinte fiecare om, să locuiască, și asta fără încetare, în chip poetic? Nu este oare locuirea incompatibilă cu poeticul (das Dichterische)? Locuirea noastră stă sub apăsarea crizei de locuințe. Chiar dacă situația n-ar fi aceasta, fapt este că locuirea noastră actuală este hărțuită de muncă, este instabilă din cauza goanei după avantaje și succese, ținută sub vraja industriei plăcerilor și recreării. Iar acolo unde, în locuirea actuală, mai rămîne un spațiu și un timp drămuit pentru poetic, se naște în cel mai bun caz o preocupare pentru artele literare: poeziile sînt radiodifuzate sau sînt publicate în reviste și volume. În general însă, poezia este tăgăduită ca o prefăcută tînguire și o rătăcire în ireal, dacă nu chiar negată ca evadare în idilic, sau, cînd poeticul este considerat o simplă specie el este trecut în seama literaturii. Iar valoarea literaturii este judecată după gradul ei de actualitate, firește mereu schimbătoare. Ce anume trebuie considerat actual este, la rîndul său, produs și dirijat de către organele care formează opinia publică civilizatorie.” (sublinierile îmi aparțin)



Citatul de mai sus este dintr-un text intitulat ”...În chip poetic locuiește omul...” al lui Martin Heidegger, în traducerea lui Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu. Este vorba de un comentariu la o poezie a lui Holderlin în care Heidegger se străduiește să ne facă să vedem în poezie mai mult decît o simplă specie literară. Poezia ar putea fi ceva de ordinul unei predestinări umane, ceva răspunzător de mutația ontologică pe care a suferit-o specia noastră, ceva care ilustrează un alt mod de a fi în lume.

De fapt, aprecierea curentă și comună a poeziei este una depreciativă. Poezia e considerată ceva superficial, superfluu, lipsit de necesitate și pondere vitală. In ordinea vieții sînt o grămadă de alte lucruri care-și impun importanța, gravitatea, seriozitatea. Poezia este doar o floricică, pe deasupra și artificială, un adaos nesemnificativ și suspect, o pierdere de timp copilărească sau snoabă. Și prețioasă, și inutilă.

Convingerea prozaică este aceea că ne putem abandona prozaismului cotidian fără nici un prejudiciu. Forța sa brutală și suficientă ne asigură pe de-a-ntregul bunăstarea vitală. Prozaismul – o știm de la burghezul gentilom – este ceea ce vine de la sine, viața fără pretenții de stil, ceea ce, chiar fără să știm, comitem mereu: fără cel mai mic efort trăim și vorbim cît se poate de prozaic – spontan. De ce să ne alterăm condiția atît de viguros naturală alergînd după un artificiu îndoielnic?

Ideea mea – nici pe departe atît de populară – este că de fapt trăim oarecum în necunoștință de cauză. Că, în ciuda credinței burgheze, specia noastră, în accepția ei înaltă, trebuie numită pe drept homo poeticus, că vrînd-nevrînd structura noastră spirituală este una poetică pentru ca sîntem oameni. Că trăim poetic dintr-o fatalitate pe care n-avem nici cum să o anulăm și nici cum să o ignorăm nepedepsiți. Putem însă să ne trăim condiția fără s-o asumăm și atunci trăim o viață degradată, de calitate inferioară. Și, în acest caz, prozaismul e de fapt efortul unui lirism prost ințeles de a-ți nega eroic condiția autentică.

Căci poezia este de fapt o antropologie expresiv-normativă. Ea ne sugerează cine este omul și ne îndeamnă să fim oameni. Oameni cum se cuvine, cum trebuie și cum merităm să fim. Ne-o spune însă persuasiv, convingător, pe un ton insidios care se insinuează în ființa noastră fără să ne dăm seama. Ea lămurește regula imprimînd-o in ființa noastră. Ne stigmatizează cu propriul nostru blazon.

Un vers bun este cel mai adesea un îndemn mobilizator, călăuzitor, care te petrece prin urzeala lumii ca să-ți bucuri soarta cu alesătura faptelor. Este un chip ofensiv de întîmpinare a destinului – acela cu ajutorul căruia izbutești miracolul de a face să nu se aleagă praful din viața ta. Este, după cum spune Blaga, o adevarăta încurajare ontologică pentru cei ce îndrăznesc să trăiască, asemenea lui Rilke, poetic:

“Mereu își da sieși cuvînt
și pasul său era legămînt”.

Poezia se naște într-o singurătate dens populată de bănuiala, de iminența sensului, de pînda ispitită și abil-norocoasă a închipuirii. Ea surprinde – atunci și acolo – acel sentiment delicat și tenace că merită să trăiești, că semnele pe care ți le face soarta sînt încurajatoare, că viața are o autenticitate nedezmințibilă (și asta chiar atunci cînd te lamentezi doar de nedreapta condiție). Acea simțire adîncă și veritabilă în care ființa noastră schizoidă se reculege întru ceea ce are ea mai sfînt.

Poezia e astfel o vocație existențială, de aceea poetul o propune democratic ca o aristocrație pentru toți. El o oferă ispitind vrednicia tuturor către o noblețe lipsită de bariere și interdicții profane, sociale, economice, ca pe o posibilă mîntuire în tărîm spiritual. A-ți asuma un vers, a-l folosi drept blazon e un semn de noblețe – înseamnă a preschimba un drept în privilegiu. Cu surdina de rigoare, acest vers rămîne un strigăt de glorie existențială care confirmă puterea omului “de a iubi fără masură”.

Poezia este gustul vieții în măsura în care viața nu e fadă, searbădă, înghițită cu noduri în gît. Vibrația, fiorul ei face ca lumea să fie rîvnită, ca lucrurile să fie de dorit. Numind prestigios, ea scoate din anonimat lucrurile, le asigură un bun renume, pentru a fi merituoase, ispititoare, chiar indispensabile. Prin poezie realitatea e înnobilată, capătă farmecul și harul necesare angajării voluntare, pline de bunăvoință în viață. Un vers bun poate capăta astfel forța unei dogme a ființei.



(cu titlul Homo poeticus (rostul poeziei) , ca eseu, acest text a avut 103 afișări și următoarele comentarii: )


= "vocație existențială"

Pentru tine viata insasi este o poezie - asa incat nu ma mira felul admirabil in care atribui fiintei omenesti...innascute calitati de poet. Pe care, aceeasi fiinta, ori si le reprima, ori le ignora - ori nici macar nu este constienta de ele... Cred ca imi place ideea - parca altfel ma simt ca homo poeticus (cu sau fara talent).:)
Elia David [03.Jun.05 13:38]
-------------------------------------------------------------------------
= părere

Nu crezi că poezia este de aceeași factură cu credința? "La cei mai mulți oameni - zice Blaga - religia ține loc de poezie, la foarte puțini poezia ține loc de religie." A crede este un talent.
Corneliu Traian Atanasiu [04.Jun.05 23:24]

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!