agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3290 .



“Plînge moartea că e moartă”
articol [ Carte ]
recenzie la volumul lui Radu Herjeu "să spui morții noapte bună"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alchimina ]

2006-02-23  |     | 



Image hosting by Photobucket


Poezia este cel mai adesea un mod de recuperare spontană a autenticității umane pierdute pe scena socială, în jocul cotidian, în viața publică. Gestul poetului este de aceea unul de refuz al zorzoanelor ipocrite cu care orice ideologie a integrării sociale fardează interesat personalitatea, unul de recunoaștere a condiției sale firești, omenești, chiar dacă ea rămîne doar una incofortabilă și precară.

Este ceea ce face și Radu Herjeu, avertizîndu-și cititorul deja din preambulul volumului Să spui morții noapte bună asupra viziunii lipsită de menajamente cu care va avea de a face: “Ca și cînd / tot ceea ce ești / reprezintă doar o traducere proastă / într-o limbă străină. // Dacă n-ai simțit măcar o dată asta, degeaba / citești mai departe. Nu vei înțelege.”

Doar copilul, și poate copilăria rămasă (și de ce nu, cultivată) în noi, percepe mereu agresiunea adaptării, învățarea cu noduri a codului de neînghițit al vieții, invariabila poticnire de la prima literă a unui cifru care te înstrăinează de ființa ta (a, repetent la a). Și tot copilul, după tot acest dresaj, în momentele cînd agitația diurnă a contenit, deodată cu simțirea confuziv-adaptativă care o acompania invariabil, se trezește pe pragul nopții cu o ardoare (“și totuși întunericul îți arde retina”) neînțeleasă de comuniune neîmpărtășită și poate neîmpărtășibilă:

“cînd te-ai părăsi
dar n-ai cui”
(abandonic)

Poate că abandonic este doar un alint, o diminutivare tandră a singurătății copilăresc-jinduitoare, a disponibilității sterile, a elanului interzis către celălalt, oricine ar fi el. Poezia rămîne astfel o mărturisire a unei nevoi tot mai greu de satisfăcut în realitate, a unui abandon mediat poate doar prin intermediul cuvîntului. Cum se întîmplă în colind cu spice unde isprava cuvîntului chiar reușește, visele sînt zemoase, aurii și coapte și pot fi împărțite oamenilor ca un fel de drumuri pe la intersecții:

“a venit iar vremea secerișului mi le-am tăiat din palme
le-am clădit căpițe și-am plecat să-i colind pe ceilalți”

Neîndoielnic, în oamenii mari copiii se sinucid doar pentru a mai putea supraviețui într-o lume haotică, lipsită de rost, într-o buluceală perpetuă care-i risipește, tocîndu-i și aruncîndu-i în coșurile de gunoi ale istoriei. “Viața se duce / se scurge”, totul se degradează iremediabil într-o lume agresivă și iresponsabilă, în care “furnalele din noi au ucis primăvara” (atîția copii se sinucid în oamenii mari). Și nici poetul nu pare a fi scutit de acest blestem, durerile sale se deteriorează, scîrțîie, scrîșnesc ca niște oase pe hîrtie și, odată în plus, versificate “în milioane de confeti / infestează lumea” (am infestat lumea).

Nu, poezia nu e nicidecum vreo soluție mereu salvatoare, ea nu te mîntuie de durere, ci îți provoacă doar noi cucuie: hîrtia e încă un zid de care te lovești inutil cu capul. Poetul este doar un autist damnat, “eretic ars pe rug în fiecare zi” pe care “trăirile îl fac cioburi”. Cuvintele lui șchiopătează în vacarmul înjurăturilor nemulțumiților și uneori nu mai rîvnește decît un “azil în cer”, o “dispensă pentru reîncarnare” în orice altceva decît în om. Iar alteori poezia este doar cenușă care se-ntoarce-n țărînă, sentiment îngropat în hîrtia hulpavă, comunicare incendiată.

Se trăiește ipocrit, mai degrabă doar “se vorbește intens se vorbește voluptuos se vorbește apăsat” despre viață și iubire. Oameni “banali și insipizi” trăiesc, claustrați în urbea protectoare, trăiesc o fericire meșteșugită, calpă făcută doar din cuvinte, înstrăinați de viața anotimpurilor, a mării, a cerului și a vîntului (binecuvîntați fie vorbitorii aceștia). Minunile te pun în încurcătură, te trezești cu ele pe cap ca și cum ar fi numai o corvoadă în plus (ce să fac eu, fraților, c-o minune?).

Lumea e doar o epidemie de garduri izolînd oamenii în singurătățile lor, “proprietari ai înțelesurilor fără sens”, mîndri totuși fiecare de unicitatea singurătății sale. Un dumnezeu malițios, cîrcotaș, trișor bîntuie ilegitim încăperile vieții noastre, confuz și stătut pînă la a ne face greață (dumnezeu locuiește ilegal în mine). Și chiar și-așa fiecare se strînge, se restrînge, se constrînge, se înghesuie-n sine “bonsai într-un bol de sticlă” (înghesuială mare). Orașul chiar este un orb rătăcitor ca și omul într-un spațiu al derutei și măcinării sterile de sine:

“rămași brusc fără poduri ne ciocnim casă de casă bloc de bloc
refugiu de refugiu ne fărîmăm puțin cîte puțin
ascunzîndu-ne găsindu-ne rătăcindu-ne”
(în orașul în care nu…)

Cam de la jumătatea volumului poemele capătă o nuanță mai ludică și lasă loc și unor întîmplări miraculoase în care ființa alienată se poate recunoaște, se poate întoarce totuși acasă:

“uneori mă-mpiedic de cîte-o privire
rătăcită prin universul ăsta înjghebat din prefabricate
și atunci neașteptat necugetat neliniștit mă-ntorc la mine în mine
mă adulmec mă simt în buricele degetelor fiecare gînd se scurge
pe un contur familiar pe o albie care merge cu siguranță
spre o mare fără deltă fără estuar
brusc abrupt surprinzător
acasă
(hai acasă)

În ’neața viață, întrebarea “ce dracu’ caut eu în viața asta?” devine retorică și finalul: “spală-te pe ochi și hai să ne pornim” permite o nouă tentativă de a o lua de la capăt. Apar ninsori nostalgice (ningem) sau dependente de o persoană dragă (ninge iarăși fără tine), pare că oamenii ar mai putea fi responsabilizați de deșertificarea vieții (nisip între dinți), că s-a primit o oarecare dezlegare, poate benefică, la plîns (pauza naturală de plîns). Și, aproape firesc, minunea – blamată înainte – se întîmplă:

“stau pe marginea lui într-un picior
și pescuiesc cîte o zi mai senină în care observ iar ce frumos
miroase seara în cartierul acesta”
(rapt)

În război cu pepeni, în ciuda finalului tragic, imaginile sînt suculente, tonice, pline de poftă de viață: “cu un sunet surd ascuns în pernă / precum un pepene copt în care doar ce strecori / vîrful unui cuțit”. O zi la țară este celebrată în bogăția-i de senzații, amintiri și aluzii ca o farsă reușită jucată veșiniciei monotone (se duce veșnicia și numai vine înapoi). Iubita, doar gîndită, umple universul domestic al mansardei de fior, miresme și căderi de stele și e avansată la rang de sextant pe corabia cu pînzele gîndurilor înviorate de vînt (te gîndesc).

În fine, iubirea-împlinire amuțește:

“eu nu mai am nimicuri de zis
nimicul meu e iubirea
pe care nu mai pot s-o zic
e de nezis”
(un cuvînt ca o tăcere)

Perspectivă din care poți să sfidezi, în cele din urmă, impenitent și moartea, fără să te mai afecteze insistența ei banală și ridicolă:

“du-te fă de te culcă
și lasă-mă-n durerea mea”
(să spui morții noapte bună)



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!