agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7462 .



Femeia-gladiator și sabia parfumată
articol [ Carte ]
la Ioana Stefanescu-Bogdan Colecţia: Cutitul de argint

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [taras el bulba ]

2007-06-21  |     | 



Ioana Bogdan, câștigătoarea Premiului pentru poezie al Editurii Cartea Românească cu volumul Anumite femei, este o poetă care își revarsă feminitatea într-un mod rarisim. Asemenea wanderer-ului romantic german, ea este o neobosită călătoare în timp și spațiu. Aș spune că cele mai bune creații le obține mai ales când vede și nu când evocă, când dă prioritate ochiului, iar nu creierului. Poezia ei este împănată de un autobiografism turnat în formele unor personaje recognoscibile. Unul dintre ele este tatăl, figură rebelă, boemă, Don Juan autentic, în sensul de afirmare a libertății virile, dar și de inițiere în feminitate prin traversarea femininului: „mi-am amintit/de tata care până la șaizeci de ani s-a crezut/nemuritor/- i-am zis că e poet ca mine” (Când am mușcat din partea sărată). Naratoarea lirică se mândrește cu un asemenea genitor neîmblânzit: „Tata/e cel mai tare bărbat din istorie” (Unsă). Ea însăși se miră de propria-i intrare în „rândul lumii”, dat fiind fondul său sufletesc impulsiv și nonconformist: „m-am întrebat ce caut, ce Dumnezeu caut eu/în Biserici//oameni ca mine ar trebui să izbească ușile de pereți/sau să fie ei înșiși uși izbite” (Când am mușcat din partea sărată). Dibuim aici un filon romantic combativ, energic, rareori vizibil în această poezie de un calm mirat, întrebător.

Animus-ul răzvrătit este completat de o anima în perpetuă căutare de sine, doritoare de împlinire totală. Există o ciocnire a sexelor, o măsurare de forțe și o admirație reciprocă a bărbatului și a femeii. Femeia se extaziază în fața bărbatului liber, puternic și creator, dar îl și condamnă pentru sterilitatea sa în ordinea afectivă și biologică. Pulsațiile feminității devin lovituri de picamer; ca tehnică de neutralizare, ele vor fi transferate pe planul ficțiunii estetice.

Iubirea este și ea un ingredient al povestirii despre o anumită femeie. Pentru a se înclina în fața altui bărbat, această femeie trebuie să se despartă de figura covârșitoare a tatălui. Însă dragostea este trăită cu ardoare, cu sete de adevăr: „La suprafața lucrurilor nu mai putem trăi” (Alexandru). Acum va surveni și despărțirea de anturajul intim, căsătoria fiind un pas drastic, cu rezonanțe biblice: „Mănânc cu prietenul meu din aceeași farfurie,/până când ziua se face noapte, foamea se face sete,/setea se face/sticlă” (Prietenul).

De fapt, toată această poezie este construită din gesturi simbolice a căror profunzime ține de proveniența lor ancestrală. Povestirile despre puținele femei sunt părelnic epice. Concluziile rupte de context, scenariile polisemantice și fluctuația trecut-prezent demonstrează modernitatea scriiturii. Tăcerea, lentoarea și expedițiile autobiografice creează un efect invers, de tensiune cu greu zăgăzuită, gata oricând să declanșeze cataclismul expresionist.

Aceste anumite femei traversează și ele dilemele și suferințele feminității, învestindu-le, însă, cu prestanță ontologică: „Ele treceau prin fața mea, trăiau cât trăiau, mureau/cu lovituri de ciocan în moalele pântecelui. Ele nu/aveau creier, ci pântece. Și cele care nu aveau/pântece aveau/ creier. Așa a fost scris. Să moară, toate, cu lovituri/de ciocan în vintre, până vor țâșni:/sângele femeii uriașe;/umerii, brațele, degetele, șoldurile,/Tot//[...]//Rămasă singură, fără bărbat pe măsura ei, femeia/uriașă cu creier și pântece s-a ridicat la cer, bărbații/i s-au închinat” (Geneză). Pentru că deși: „libertatea e un bărbat, poartă numele/tatălui meu” (In numele Tatălui), femeia din poezia Ioanei Bogdan este o aristocrată și o artistă, care știe să admire, dar și să îngenuncheze masculinitatea, afirmând preemțiunea feminității creatoare, procreatoare și stimulatoare.

De la înălțimea scurtelor momente de fericire: „atunci mi-e bine, trăiesc pe culmile întâmplărilor” (Cu celălalt ochi), când timpul se concentrează în picătură: „aici viața durează cât ai aprinde o candelă” (Putna), egoul poetic se miră de renunțarea la sălbăticia sa anterioară, în favoarea statu quo-ului familial. Cunoscuții sunt uimiți, însă, în cele din urmă, dovediți: „Tu ești? Să nici nu te recunosc.//Da, eu sunt. Am probe că exist” (Romantism). Așezarea, dospirea în gineceu, echivalează cu o îmbătrânire, înțeleasă ca maturizare: „Am plecat/în camera vecină să îmbrac rochia nouă/și m-am întors/bătrână” (Nuntă). Și iată, femeia Ianus bifrons, domolită în manifestarea exterioară a egoului ei, pentru că: „Numai bărbatul are istorie//Numai bărbatul știe să iubească//Numai bărbatul trăiește” (Atât de adânc înfipt în pământ), își construiește un paradis interior, gingaș și exuberant: „Eu am dreptul la lumea mea, nemărginită./Ivită în dreapta ta” (Pe umărul drept). Situația este rezumată de titlul unei poezii: Mi-au legat de gât o tăcere.

Înfrângere și repliere interioară, supunere și confruntare, oricum ar fi, aceste „anumite femei” nu fac marile gesturi existențiale din conformism, ci din imboldul irezistibil de a fi inițiate în viața adevărată: „Am cunoscut lumea prin ochii bărbatului/De la înălțimea lui,/totul se vede altfel” (Am cunoscut lumea). Trecerea de la tată, prin prieten către bărbat, este tragică și eroică, dureroasă și revelatoare.
O bună scriitoare citadină, Ioana Bogdan știe să dea rezonanță și adâncime numelor de străzi, parcuri, monumente, firme etc. Ceva din Minulescu și Cărtărescu, dar pe un ton mai grav și îmbibat de o melancolie virilizată, nelacrimogenă. Bucureștiul este filmat cu nostalgie, cu acea süsse Sehnsucht care face ca Intercontinentalul să pară amplasat pe Lipscani.
Pașii în gol, riscanți, se fac cu intenția de a da profunzime poemelor. Meditații religioase ingenuu-dogmatice, umanitarism superfluu, excrescențe incipient-filosofice. Există în poezia românească actuală o teamă de simplitate. Originalitatea este de multe ori confundată cu sofisticăria. Trebuie să fii foarte grav sau trebuie să apelezi la un lexic foarte specializat sau e musai să exprimi întortocheat ceea ce poate fi expediat direct, cu forță și fără fasoane în ochiul și mintea cititorului. Se uită că un T.S.Eliot nu mai e citit decât ca titlu de glorie, pe când un Goethe, un Robert Frost, un Ungaretti supraviețuiesc și datorită permeabilității, firescului scriiturii lor. Chiar fracturiștii noștri tomnatici, fanatici ai autenticității, nu se pot abține de la filosofare gratuită și de la trimiterile academice.
Poezia Ioanei Bogdan devine minunată când se hrănește din ludicul de extracție folclorică ori din visul inteligibil: „Iarna asta a venit altfel. A aruncat buzduganul, a dat ușa de perete, a intrat, s-a așezat la masă, a râgâit”. Efecte remarcabile obține poeta și din poetizarea istoriei proprii, cu revolte în sotto voce și jinduiri răsfrânte în imaginație. Așa este poezia Unsă, teribil de adâncă, de tensionată și de eficientă: „Bărbatul meu răsucește un cuțit când se întoarce/cu fața la zid să doarmă. Tata/e cel mai tare bărbat din istorie./[...]/Anahid pictează femei roșcate cum cad/din bărbați, țipă. Pentru că nu găsim nici o culoare/pentru țipăt, bărbații rămân goi, căscați și tâmpi ca uitarea./Nici pentru uitare”.
Punctul forte al acestei autoare de o feminitate atipică este limpiditatea melancolică, frustrarea sugerată printr-o nervozitate stăpânită și simplitatea transcrierii realității, rod al unui rafinament construit cu migală.
Asemenea unui gladiator, Ioana Bogdan dă lupta artistică în centrul ringului. Cititorii, cocoțați pe gradene, o încurajează cu degetul mare întors spre pământ: suferă! suferă pentru noi! Poezie état d'âme, proiecție a sfâșierii interioare asupra unei lumi de marionete vagante, Anumite femei mărturisește despre o feminitate inadaptată, delicată și profundă. Cuvinte montate cu precizie, versuri-sentință, poeme cu dangăt de clopot catedral. Poeta aceasta care îngheață cotidianul pentru a-l traversa uimită, descumpănită de abulia ce o împresoară, este expresivă mai ales prin tăcerile ei sugestive. Wanderer romantic în spațiu și timp, Ioana Bogdan desenează cu precizie gesturile, privirile, cuvintele tatălui, mamei, bărbatului, prietenului etc. Rănită, nu uită nimic, iartă mereu. Când tabloul este întors spre public, acesta se recunoaște pe el însuși: obiecte însuflețite străbătând orașul, buimaci în căutarea unui sens. Gladiatorul se lasă învins, spectacolul este salvat, universul se încolonează. Cine se face vinovat că Femeia mai supraviețuiește doar în poezie?
O carte despre feminitatea autentică, sălbatică și dăruită, așa cum nu se mai poate întâlni decât în basmul universal, înțeles ca ficțiune atotcuprinzătoare.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!