agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4907 .



Destinul lui Paul Goma – onoarea sentimentului de a fi român
articol [ ]
Flori Stănescu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Bogdan ]

2006-03-31  |     | 



Mariana Sipoș, Destinul unui disident: PAUL GOMA, cu un studiu de Iuliu Crăcană: „Paul Goma – Dosarele de securitate”, București, Editura Universal Dalsi, 2005


„…acest fel teribil și tragic în care un popor întreg abdică de la dreptul lui de a rezista la ceva atât de inuman, atât de crud și de degradant cum este o dictatură totalitară.”
(Mario Vargas Llosa)
„Paul Goma este unul din oamenii minunați ai acestui pământ și nici un efort făcut pentru el nu e prea mare. E chiar un privilegiu cărora nu multora le e dat. ”
(Mariana Sipoș)


Primul citat reproduce spusele celebrului scriitor, în interviul acordat Marianei Sipoș la Madrid, în august 2005. Cel de al doilea redă o parte a unui mesaj electronic al Marianei Sipoș către mine (23 februarie 2006).
În iulie 2005, la Paris, Paul Goma îi răspundea jurnalistei: „Dacă spunem mereu, cu bună dreptate, că Securitatea este criminală, se pierde din vedere contribuția noastră, chiar a victimelor.”
Iată trei citate suficiente pentru a amorsa discuția noastră în jurul cărții de față.
Destinul unui scriitor este acela de a depune mărturie. Căci, cine este acest Paul Goma, după cum se întreba Eugen Ionescu? El este, după cum răspunde tot Ionescu: „pur și simplu un scriitor, acest animal care povestește ceea ce știe…”. Adică ceea ce ar fi trebuit să facă scriitorii generației sale (sau, în chiar stilul lui Paul Goma, putem spune: hai, nu toți, măcar 20; dar, ne-am fi mulțumit și cu trei!)
În scrierile sale, Paul Goma vorbește despre martori și a depune mărturie, despre normalitatea scriitorului care a rămas ancorat cu demnitate în realitatea zilelor lui. Ca orice muritor, omul demn este supus greșelii, dar să faci din când în când aprecieri eronate nu-i totuna cu a oculta și deforma intenționat adevărul.
Îmi permit să spun: dacă Paul Goma nu ar fi suferit atât de mult, încă din copilărie, dacă nu ar fi fost atât de nedreptățit de frații lui români, nu am fi reușit să conștientizăm cât suntem de meschini, cât de puternic este spiritul nostru de conservare, cât de mult ne dor ochiurile din plasa relațiilor sociale și profesionale, cât suntem de principiali doar atunci când nu avem nimic de pierdut – ba, chiar dimpotrivă! Și cât de incapabili suntem să reacționăm ferm, fără să stăm prea mult pe gânduri, atunci când gravitatea momentului o cere.
Pe măsura trecerii timpului devenim mai conștienți, stăm mai bine pe picioarele noastre și sunt din ce în ce mai mulți cei care se comportă în acest fel. Unii se conving că au greșit votându-l pe Iliescu (pentru că C.V.T. ar fi fost mai rău!!!); alții că l-au schimbat cu Băsescu, și, ce păcat, că nu mai există partid național-țărănesc în arena politică etc. etc. Însă memoria noastră este precum țărâna drumurilor de țară sub arșița verii: îi frige pe mulți la tălpi, dar nu țipă decât câțiva. Riscând cufundarea în uitare.
Mereu ne lipsește ceva… Acel ceva care nu se pipăie, care nu se contabilizează în kilograme de carne și brânză, în țoale de import, în numărul cărților scrise, al rebusurilor completate în autobuz și al călătoriilor în Occident. Ceva ce îi face pe cehi, polonezi, unguri să se simtă mai bine în propria piele atunci când sunt în țările lor, dar și când le trec granițele comunitare.
Poate că tocmai ceva-ul care a determinat-o pe Mariana Sipoș să scrie prima – și singura până acum – carte despre Paul Goma. Este un sentiment înălțător să recunoști că cel mai curajos om din România la ora actuală, când Paul Goma este acuzat de antisemitism, este o femeie! (Să nu mai spuneți domnilor vreodată că femeile sunt „sexul slab” sau c-ar fi „slabe de înger!”) Pentru că în România postcomunistă a anului 2006, să scrii de bine despre Paul Goma este un act de curaj, de demnitate, de solidaritate, de normalitate.
„Cu alte cuvinte, o carte despre Paul Goma.
Nu o monografie în genul cărților didactice, rigide, consacrate scriitorilor clasicizați, pe care ni le impunea bibliografia școlară, ci o carte accesibilă tuturor, cu un minim de informație despre Paul Goma: parte (importantă) din istoria noastră recentă și scriitor despre care au fost puse în circulație atâtea dezinformări și mistificări ale Securității, într-un mod atât de diabolic și de pervers, încât persistă și astăzi. Chiar și acolo unde te-ai fi așteptat cel mai puțin. Adică în elita intelectuală postdecembristă. (…) Că Paul Goma merita mai mult? Bineînțeles! Dar, dintr-un motiv sau altul, nu a fost să fie!”

Așa delimitează autoarea cărții termenii și stilul în care a conceput cartea. Grabei în care a fost finalizat proiectul – pentru a nu pierde momentul celei de a 70-a aniversări a scriitorului – se datorează numărul mare de greșeli de literă și câteva nepotriviri, care nu afectează, însă, nici conținutul și nici lectura. Acestea au fost, cu siguranță, remediate în suplimentul de tiraj.
De ce o carte despre Paul Goma? Iată o întrebare care ar putea fi pusă și la care Mariana Sipoș răspunde consistent, cu talent literar și jurnalistic, dinamic și, în primul rând, cu multă responsabilitate. Redesenarea traseului biografic al scriitorului, dialogurile cu acesta, argumentarea afirmațiilor cu documente din arhivele Securității, ajungând la opinii exprimate despre Paul Goma și la rezultatele unei anchete jurnalistice din ianuarie 2005, fac în permanență trecerea spre subiecte grave, importante, care ar trebui să iște ample dezbateri naționale. Cartea curge cu nerv, asemenea unui film de acțiune, în care regizorul stăpânește arta filmării și conceptul scenariului.
Ca mesaj, marele merit al cărții rezidă în recuperarea umanității scriitorului și opozantului anticomunist, a luptătorului de o viață pentru drepturile omului – Paul Goma. Cel care a fost acoperit pe nedrept, resentimentar și jalnic, de atâtea răutăți și acuze, cu precădere în ultimii ani. Iar noi, din vremea comunistă, ne-am obișnuit să reacționăm mimetic la clișee, uitând să ne întrebăm din când în când: Omul acesta – Paul Goma – are sau nu dreptate?
Cartea Marianei Sipoș rotunjește preocupările sale anterioare: discuțiile – pe bandă audio și video –, documentarea în arhive, vizita în satul natal al lui Paul Goma, ancheta de presă ocazionată de apariția televizată la OTV a sinistrului securist Nicolae Pleșiță, reconstituirea momentului 1977 (și) prin vizitarea fostului apartament al familiei Goma din cartierul bucureștean „Drumul Taberei”.
Există în Argumentul cărții o frază simplă și impresionantă, care indică imboldul intim al autoarei: „Pentru că eu mereu aveam ceva de povestit despre Paul Goma.” În timp ce lumea bună nu vrea decât să-l tacă, atunci când nu aruncă vorbe iresponsabile. Ifosele, cu pretenții aristocratice, mofturile de vedetă și bocancii autoritari (zvârliți de la înălțimea diverselor scaune profesionale) ne împing pe unii dintre noi – destul de mulți – să nu mai citim 22-uri, Dileme, Observatoare culturale și alte Românii literare. Pentru că nu mai știm cui se adresează: autorii articolelor își scriu unii altora și se citesc între ei. În orice caz, ei nu ni se adresează și nouă, celorlalți, la fel cum eludează și propria-ne realitate. Trăim într-o țară în care personalitățile lipsitei de modestie culturi române și VIP-urile (din politică, mass-media, fotbal etc.) au același tip de comportament: le place foarte mult puterea-cu-orice-preț. Pe parlamentari i-am ales noi, pe principiul reprezentativității (așa suntem, așa ne reprezentăm!), dar pe liderii culturnici, nu! Ei își ridică singuri statui. Să și le ridice, dar să nu mizeze că vom pune umărul ca să nu li se clatine soclul!

În ultimul număr al Dilemei vechi (110/3-9 martie 2006), cunoscutul psihiatru și scriitor Ion Vianu spune: „În 1977, faptul că am putut vorbi liber a fost extraordinar. O ușurare fantastică, o plăcere în sensul cel mai strict al cuvîntului. Atît de mare încît, la un moment dat, deși eram pe plecate, nu înțelegeam de ce mai vreau să plec. Atît de bine mă simțeam, ca om liber, într-o țară a constrîngerii.” Pentru a configura mai bine atmosfera de „libertate” a anului 1977, continui tot cu I. Vianu, citat de Mariana Sipoș: „Începui a mă duce zilnic la soții Paul și Ana Goma. A mă putea apropia de ei, oameni care de ani de zile isprăviseră cu ambiguitatea, care aveau curajul în acea societate contaminată de minciună până în ultima ei fibră să spună ce gândesc și să acționeze precum vorbeau era pentru mine o supremă consolare; Paul era un om despre care puteai spune, în primul rând, că ceea ce îl caracteriza era iubirea adevărului [subl. m.].” (p. 237)
Revenind la discuția reprodusă în Dilema veche, trebuie citată și întrebarea Simonei Sora, care a generat un răspuns cel puțin bizar:
„S.S.: Dvs. înțelegeți, ca om care a fost foarte apropiat de Paul Goma, ce se întîmplă cu el acum? Cred că, așa cum nu a fost înțeles atunci, probabil nu este nici acum înțeles. Sau e ruptura atît de mare…
I.V.: Sînt dezolat de ceea ce se întîmplă cu Paul Goma, pentru că, atunci, în 1977, demersul lui Goma mi s-a părut salutar. Dar faptul că acum adoptă teze de extremă dreaptă și că este într-o opoziție sistematică cu absolut tot ce se întâmplă diminuează valoarea actelor lui anterioare. Spunem despre el că e un Neinsager, un negator total, universal. Deci asta introduce un dubiu asupra negației lui de atunci, ceea ce pe mine mă afectează…”

Este greu de pătruns cum poate diminua atitudinea actuală (în fapt, dintotdeauna aceeași!) a lui Paul Goma „valoarea actelor lui anterioare”. Aceasta poate să însemne două lucruri: că interpretăm trecutul în funcție de idiosincraziile prezente ori că suntem invitați să ne însușim etichetele lipite de Securitate: „Goma nu reprezintă nimic/prin spiritul de frondă afișat urmărește realizarea unor interese personale dubioase/Paul Goma nu este o personalitate în lumea scriitorilor/ în mediocritatea lui/ indivizi de teapa lui Paul Goma etc.” (documentele din care am citat sunt incluse în cartea M. Sipoș).
Nu cumva este obligatoriu să ne întrebăm de ce a construit Securitatea un dispozitiv atât de impresionant pentru anihilarea unui singur individ: neînsemnat, dubios, lipsit de talent, … nebun? Cu alte cuvinte: Paul Goma în 1977 nu a fost un apărător veritabil al drepturilor omului, ci un negator total, așa cum astăzi este „diagnosticat” ca antisemit. Însă, documente interne ale Securității, reproduse în cartea Marianei Sipoș, confirmă ceea ce se știe: Paul Goma a reușit să zdruncine stabilitatea regimului ideologic de la București în 1977, atrăgând intrarea în dispozitiv a unei părți însemnate din aparatul represiv în scopul calomnierii, izolării, marginalizării, distrugerii imaginii umane și profesionale și anihilării sale.
Să ne mai întrebăm?
„De ce este atît de urît Paul Goma de către intelighenția română? Ce nu i se poate ierta? De ce, de la injurie, delațiune, conspirația tăcerii și retur, s-a încercat și se încearcă orice mijloc de anihilare simbolică (anihilarea fizică a încercat-o, din fericire fără succes, Securitatea, prin agentul Haiducu)? Insistînd în anihilarea lui Goma, intelighenția își dezvăluie un enorm complex. L-aș numi complexul reprezentativității ilegitime pentru societatea civilă. (…) Autoritatea lor morală e șubredă, se bazează pe consensul tacit de a nu tulbura apele de dinainte de '89 (și, vai, de după). Paul Goma le-a tulburat, dezvăluind lașități de nebănuit la fețe atît de subțiri, egoisme care au năruit orice speranță de solidaritate, ignominii frapante într-o relație de presupusă prietenie, păcate omenești, prea omenești, poate acceptabile, de iertat într-o lume normală, dar care, în comunism, au descurajat mișcările de anvergură, lăsîndu-i singuri și la discreția regimului pe inițiatori. Lucrul acesta nu-l uită nici Goma – cum să-l uite? ar fi similar cu a-și bate joc de sine însuși –, nici inamicii săi. ” (O. Nimigean, Goma. Paul Goma. Nici mai mult și nici mai puțin, în revista electronică „Tiuk!”: www.tiuk.reea.net și în revista „Timpul”, dec. 2005)


Ca și în 1977, Paul Goma rămâne un solitar. Pentru că firavele semne de solidarizare sunt mai degrabă recuperări ale unei demnități individuale, terfelită – cu voia noastră – înainte de 1989. Decizia Marianei Sipoș de a publica în cartea de față răspunsurile primite cu ocazia anchetei de presă din ianuarie 2005 (inițiată de jurnalistă în urma emisiunii televizate din 19 ianuarie, în care generalul de Securitate Nicolae Pleșiță a fost lăsat de către moderator să se lăfăiască, fără nici o constrângere impusă de deontologia jurnalistică) este salutară. Majoritatea celor care au dat curs cererii sunt scriitori, câțiva ziariști/scriitori, patru analiști politici, un medic, un medic-scriitor, un om politic (dar nu de la rampă!) și un profesor universitar. Din cei aproximativ 70 de contactați prin e-mail au răspuns numai 21. Toate răspunsurile sunt la obiect, referindu-se la prestația securistă a securistului Pleșiță. Câteva sunt mai supărate. Singurul care aduce vorba, în context, de relansarea „Punctului 8 de la Timișoara” este Andrei Dimitriu, vicepreședintele PPCD (punct introdus în platforma-program de PNÞ, pe vremea când încă mai era... un partid), convins fiind că acesta ar putea contribui la „igienizarea” societății românești.
Unul dintre repondenți, scriitorul Daniel Vighi: „Avem obligația morală și civică să recunoaștem cu toții faptul indiscutabil că Paul Goma este cel mai redutabil și curajos disident anticomunist pe care l-a avut cultura română. (...) m-am mulțumit să rezist cultural, mi-am construit un alibi asemenea colegilor mei de generație, și am petrecut după aceea ani de zile în ură și dispreț neputincios la marginea orașului și am tot încasat pumni în conștiință și constat că-i încasez și azi. (...) Bătaia administrată lui Paul Goma a fost doar fizică, a noastră a fost una morală. Nici măcar nu simt nevoia să-i întorc lui Nicolae Pleșiță vorbele cu care el «a insultat, calomniat și înjurat la propriu pe Paul Goma» pentru că acesta nu poate fi insultat, calomniat și înjurat de torționarul său, futu-i mama ei de viață pe care am trăit-o.” (p.200-202) Nu este doar un răspuns punctual la un chestionar care funcționează, vrând-nevrând, după reguli statistice. Ci un admirabil act public de căință din partea unui om care se face vinovat de „admirație vinovată” și care își îndeamnă confrații să depășească „principial animozități sau inconforturile pe care pozițiile tranșante ale lui Paul Goma le-au putut stârni în anii de după revoluție în mediile culturale.”
Dar să nu ne mai mirăm că Goma este unic. La mai puțin de o lună distanță, scriitorul Daniel Vighi a alunecat din poziția de principialitate, descoperind că „cel mai redutabil și curajos disident anticomunist” a devenit „antisemit”.
Spune Radu Portocală în răspunsul său la ancheta inițiată de Mariana Sipoș: „Prea multe acceptări s-au acumulat din 1990 încoace, prea multe legi proaste, prea mulți indivizi murdari au fost iertați sau chiar spălați (și, nu o dată, cu ajutorul inconștient al «societății civile»), prea des memoria s-a lăsat condamnată la tăcere. Am fost, împreună cu alții și în repetate rânduri, acuzat de intransigență. Adevărul e că, în România, intransigența a fost ocupația semi-clandestină a unui grup mult prea restrâns – un fel de club al pestiferaților. Un Pleșiță nu putea, astfel, decât să se simtă asigurat.” (p. 215)
Intransigent – care nu se abate de la o anumită linie adoptată, care nu acceptă concilieri sau compromisuri; incoruptibil. V. neînduplecat. – din fr. intransigeant. (Cf. DEX)”
Așadar, gesturi care nu reușesc, iată, să se închege într-un proiect alternativ viabil, pornind de la principii și urmărind firul lor. România este o țară a bisericuțelor elitiste, a găștilor, a cluburilor gășcoase, a matrapazlâcurilor și intereselor găinărești, a idealurilor spulberate, în care azi spui una și mâine fumezi alta. (Singurul „club” onorabil în care am pășit, neavând nevoie de legitimație de membru, de ținută obligatorie sau de fasoane, este „Club A”!)

Acasă – la Paul Goma – este cald și primitor, este înmiresmat și profund, te simți ca într-un castel fermecat, invincibil, care impune teamă și, deopotrivită, respect. Nu mai ai sentimentul unei limbi insuficient lucrate, limba unui popor mic și lipsit de ambiții. Căci el o împinge în marea literatură.
Cartea Marianei Sipoș reconstituie, cu multă căldură și fior liric, acel acasă al copilăriei basarabene, atât de scurtă și de necăjită, dar, totuși, atât de vie și bogată, luminată de multiplele perspective oferite de calidor. Memoria lui Paul Goma este ocrotită cu tandrețe și speranță de românii basarabeni care știu cine este acesta și cine sunt ei înșiși. Așa cum este Valentina Savițki. O necunoscută profesoară din satul basarabean, prăfuit și uitat de lume – Mana, care le vorbește copiilor despre Goma și despre ce reprezintă el pentru satul lor. Unde este așteptat în fiecare an pe 2 octombrie, chiar dacă această așteptare nu este decât o duioasă, o firească și legitimă formă de identificare în absență. Așa cum o fac Andrei Vartic și Oleg Brega. Așa cum o fac alți mulți basarabeni și bucovineni, necunoscuți nouă, românilor din România, pentru că nu ne pasă de soarta lor.
„Þara lui Paul Goma este literatura română, care are nevoie și de Paul Goma, și de cărțile lui.”, spune atât de frumos Bedros Horasangian în recenta recenzie dedicată cărții Marianei Sipoș. („Þara lui Paul Goma”, în Ziua, 11 februarie 2006)
Iar, pentru Paul Goma acasă este în limba română, născătoare de literatură și de istorie, deopotrivă! Atunci când țara nu i se mai întinde până în calidorul casei din Mana, el se simte acasă pe balconul cu flori și leuștean al apartamentului închiriat din cartierul parizian Belleville. Þară pe care și-o poartă în el, pentru că vorbește graiul universal al demnității umane și al libertății. Amintindu-ne, repetând-repetând-repetându-se din ’90 încoace: acasă este atunci când dobândești conștiința că aparții unui popor care a avut bărbăția să-și asume greșelile propriei istorii, fie că le-ai comis tu, fie înaintașii tăi. Acasă este atunci când te simți solidar cu semenul tău, în ciuda oricărei opreliști, acasă este atunci când reușești să salvezi o fărâmă de umanitate prin sacrificul tău zilnic, atunci când faci bine celuilalt ca și când ți l-ai face ție. Când nimic din toate acestea nu se (mai) întâmplă, nu-ți rămâne decât să te muți cu totul în limba română.
Literatura română, în forma ei „instituționalizată”, nu și l-a asumat pe Paul Goma. Riscând să o contrazic pe Mariana Sipoș, trebuie spus că personajul istoric a pătruns în manualele de istorie. Lumea pare de-a-ndoaselea. Poate că era firesc să întâlnim numele și scrierile lui Paul Goma și în manualele de Limba și literatura română purtând girul Ministerului Educației și Cercetării – sau, în primul rând acolo! Dar nu este așa: istoriografia – cât de (ne)oficială ar fi – funcționează, totuși, pe criteriul „separării puterilor în stat”. Pentru că autorii manualelor de istorie își iau, în genere, libertatea de a trata subiectele așa cum cred de cuviință, și nu în funcție de vulgata în uz. Pozițiile istoriografice sunt mult mai nuanțate, spre deosebire de câmpul literar în care Paul Goma este un subiect tabu. Nu poate exista o tratare a istoriei postbelice românești, în general, și a dizidenței românești și europene, în special, fără consemnarea Mișcării Goma, în ciuda faptului că perspectiva literară îl ocultează ostentativ. Se pare că sintagma securistă „Goma este lipsit de talent” („Goma nu este scriitor”) le mai ține încă de cald celor care hotărăsc soarta limbii și literaturii române, celor care stabilesc obiectivele învățării în România postceaușistă și competențele cu iz integrator care trebuiesc exploatate pe seama copiilor noștri. Autoritățile în materie de stabilire a calității de scriitor și a ierahiilor în literatură îi intimidează și pe cei care sunt puși în situația de a elabora manuale și, mai grav, pe marea masă a profesorilor din sistem care le folosesc. Aș face pariu că un profesor de istorie știe mai multe despre scriitorul Paul Goma decât majoritatea profesorilor de limba și literatura română, a căror cultură asupra subiectului se oprește, eventual, la vorbe de genul „Aa, ăla care se ia de toată lumea; păi prea se ia și el de toți, o fi reprezentat el ceva înainte de ’89 dar până și de Manolescu, de Liiceanu... de toți cei buni?” De parcă ar mai avea nevoie de argumente?! Sau, cum spunea, cu jumătate de gură, un bun profesor: „Vedeți, el are dreptate dar... acum cu tabla asta de antisemit care i s-a agățat de gât... ei conduc doamnă, peste tot!” Și profesorii (buni!, sau, mai ales ei!) au prejudecăți, întreținute de sferturile de adevăruri și de nemulțumirile care răzbat din atare situații.
„…Liiceanu a distrus, trimițând la topit, Culoarea curcubeului, din instinctul intelectualului fără pereche, cel cu gândire magică: spargi oglinda, dispare și realitatea oglindită. Astfel s-a realizat… ne-uitarea mea: prin lucrarea colegilor, foștilor prieteni, intelectualii români cotidiani.” (Paul Goma, Jurnal, Vineri, 10 februarie 2006, ediție electronică, accesibilă la www.paulgoma.free.fr)
Gestul lui Gabriel Liiceanu nu are acoperire financiară, practică, managerială. (Nu, morală nici atât! Când? În postcomunism, în postceaușim? Când noi eram însetați de adevăr, să topești cartea atât de așteptată a unui clasic, a primului, celui mai consistent și consecvent apărător al drepturilor omului, a celui mai normal dintre români?) Dar în încăsecurism perspectiva se schimbă.
Oare nici unul dintre editorii de calibru din România nu s-a gândit la o ediție completă a scrierilor sale? Fie și numai ca imagine (a lor) ar da bine, ca să nu vorbim de înălțimea gestului, de încercarea de a-l recupera pentru români pe marele scriitor și om care este Paul Goma.
Cum să retragi de pe piață și să topești o carte-document, o carte-mărturie care a zguduit Europa înainte de 1989? Le tremblement des hommes, în traducerea editurii pariziene Seuil, a cutremurat multe conștiințe, unele vinovate-pur-și-simplu, altele amnezice. Ne referim aici la o carte care cuprinde o întreagă istorie – o scurtă și tragică mărturisire, o secvență cronologică restrânsă dar care în economia, interpretarea și înțelegerea marii istorii este esențială: Anul 1977 – Mișcarea Goma, cutremurul de pământ, Greva minerilor din Valea Jiului. Trei seisme care au zdruncinat regimul de la București, singurul care i-a cutremurat cu adevărat pe români fiind catastrofa naturală. Și aceasta spune multe despre rezistența fibrei noastre morale, ca indivizi și ca popor.
„Momentul nașterii dizidenței în România îl reprezintă scrisoarea lui Paul Goma, din ianuarie 1977, către reprezentanții a ceea ce avea să se numească mai tîrziu Primăvara de la Praga. (…) Breșa făcută de dizidenții din România în discursul de monolit al regimului a fost atît de importantă, încît minerii din Valea Jiului revoltați în 1 august 1977 îl vor lua ca reper pe Paul Goma și se vor declara solidari cu acțiunea inițiată de el (…)
Dizidenții sînt aceia care au înțeles un adevăr pe cît de simplu, pe atît de fundamental: că într-un regim al terorii simpla tăcere îi transformă pe oameni în colaboratori ai regimului, căci după expresia Regimului Minciunii și al Terorii, «cine tace, consimte». Ei sînt cei care nu doar că rup acest «pact al tăcerii», ci încetează lanțul de ambiguități și compromisuri cu Puterea. Apoi, ei au demonstrat că împotriva logoreei și logocrației deversate de Partid prin limba de lemn singura victorie posibilă nu poate fi decît aceea prin cuvînt. La acest nivel poate fi stabilită fără greș victoria lor asupra regimului: aceea a cuvîntului purtător de sens, în totală opoziție cu neantul limbii de aparat.
Asumîndu-și în mod conștient riscurile de a susține niște principii și a se lupta în mod transparent și nonviolent pentru ele – de cele mai multe ori împotriva oricărei speranțe –, ei au arătat nu doar că rezistența împotriva Răului este posibilă, ci și că este singura atitudine morală și eficace din punct de vedere politic față de un regim care nu-și alege mijloacele pentru a-i distruge.”
(Mircea Stănescu, Despre dizidență în România comunistă (1977-1989), Sfera Politicii, nr.106/2004, citibil și pe www.gid-romania.com)
De aceea, o concluzie se impune de la sine (este chiar la îndemâna oricui a citit cu responsabilitate și bună credință scrierile lui Paul Goma): dacă regimul comunist, Ceaușescu însuși!, s-a simțit scuturat în tragicul an 1977 de un singur om, este oare necesar să ne mai întrebăm de ce acum, la mai bine de 16 ani de la căderea oficială a comunismului, spuma intelectualității rezistente prin cultură, devenită protipendada culturii postdecembriste, se întrece pe sine în a-l face una cu pământul pe singurul „Soljenițîn român”? Cred că este. Tot ceea ce a spus Paul Goma despre ei și relația lor cu Bestia comunistă este confirmat acum de dosarele Securității.
Și, apoi:
„Ce ne-am face fără Goma? Uzînd de autocronie, am rescrie mereu și mereu trecutul în mod avantajos pentru noi, am inversa raporturile dintre cauze și efecte, am modifica proporțiile, ne-am substitui unor personaje care nu am fost niciodată. Dar, din fericire, Goma există, cărțile sale există, acum există și această admirabilă Adameva. (...) Cînd Goma vorbea, noi tăceam cu vehemență. Cînd Goma intra în pușcărie – și sub Dej, și sub Ceaușescu – noi ăștialalți «rezistam estetic». Și, iată, acum, Goma care a rezistat pur și simplu, e valabil și estetic! Și, atunci, cum să nu ne apuce disperarea? Cum să nu fie Goma insuportabil? El este un reproș viu – nu degeaba se autonumește ironic ’Moș Reproș’ – la adresa jumătăților noastre de măsură, a lașităților, cedărilor și chiar porcăriilor noastre.” (Liviu Antonesei, Ce ne-am face fără Goma? Exercițiu de admirație în chip de prefață la Adameva I, 1995)
Iată un mesaj de maximă actualitate, dincolo de orice idiosincrazii omenești.
Înainte de a-l psihiatriza și psihanaliza pe Paul Goma ar fi mult mai sănătos și mai decent să privim în noi înșine și să ne întrebăm: ce am făcut noi, părinții și frații noștri mai mari ca să nu abdicăm, să nu ajungem în starea degradantă în care ne-a prins decembrie 1989, așa cum ne-a diagnosticat Llosa? Avem a ne reproșa ceva? Și dacă da, atunci ce? De ce ne împiedicăm de Paul Goma? O să vină, fără nici un dubiu, vremea când va fi un reper esențial, atât în istorie cât și în literatură. Vrând-nevrând, mistificatorii, interesații de toate nuanțele, topitorii de cărți și torționarii nu ne vor mai sufoca, iar Paul Goma va pătrunde în conștiința românilor și va fi pentru noi ceea ce, poate, nici nu merităm.
București, martie 2006


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!