agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5106 .



Cenaclul Agonia.ro - din 9 aprilie în Cafe Deko
comunităţi [ poezie.ro ]
Duminică, 9 aprilie 2006, de la ora 14:00 la Cafe Deko în incinta Teatrului Național, cu susținerea Muzeului Literaturii Române și a Revistei Șapte Seri.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Bogdan ]

2006-04-04  |     | 



Duminică, 9 aprilie 2006, de la ora 14:00 la Cafe Deko în incinta Teatrului Național, cu susținerea Muzeului Literaturii Române și a Revistei Șapte Seri.



A doua ediție a cenaclului Agonia.ro, îl va avea în centrul atenției pe Marius Marian Șolea care, în premieră, va prezenta fragmente din romanul în pregătire „Lupta dintre suflet și sânge”.

Criticii care vor avea amabilitatea de a fi alături de noi cu această ocazie sunt:
- Radu Voinescu
- Marin Mincu
- Felix Nicolau
- Lucian Chisu
- Ștefania Plopeanu
- Liviu Ioan Stoiciu


În concluzie, în acest moment vă invităm să:
- participați la cenaclul din Cafe Deko, duminică 9 aprilie;
- trimiteți prin email la adresa deko@agonia.ro o opinie bine documentată asupra textelor de mai jos;
Materialele valoroase vor fi prezentate (de noi sau de autorul acestora) în cadrul cenaclului;
- propuneți evenimente artistice pentru includerea lor în programul cenaclului;
- anunțați cel târziu până vineri intenția de a lectura în cadrul cenaclului și disponibilitatea pentru participare într-una din secțiuni (stand-up poetry, concurs, lectură) în așa fel încât să putem stabili cât mai precis programul exact al manifestării.



------------------------------------------------------

Întîmpinare




Au trecut doisprezece ani de la evenimentele în care graviteză personajul acestui roman care, firește, este în primul rînd o ficțiune, cum ficțiune este viața însăși, viața care tocmai a trecut sau care stă să fie. Numai prezentul poate fi considerat, de cele mai multe ori, o realitate aproape sigură… Socotind așa, furia unor complexați va fi în limitele firești ale socializărilor de tot felul, iar comparațiile cu ei înșiși nu vor mai avea obiect, lor rămînîndu-le să descopere, voluptuos și indubitabil, cum se va putea scrie ceva ce nu s-a trăit, apreciind, în consecință, cu atît mai mult, talentul și închipuirea, aceleași care, din timp în timp, îi fac să creadă că există… Fraza de mai înainte a fost generată de reacția suferindă a unora, ocazionată de intenția de a tipări pentru prima dată un fragment din acest roman, dar astfel de momente posibil că vor mai exista. Rostul acestei precizări poate fi minor, chiar și în raport cu agresiunea care a generat-o, dar și nimicurile trebuie luate în considerare, să nu se piardă laolaltă cu oamenii cărora le aparțin. În acest mod, îmi dau acordul, în calitate de autor al cărții, ca ea să fie citită în registrul imaginarului și al ficțiunii, protejînd astfel de frustrări și angoase.
De altfel, această miză, a realității, ci nu aceea a realizării literare, are importanță doar pentru superficiali, ea nu se circumscrie unei performanțe reale. Dar acest roman în trei părți, pe lîngă motivul frivol de a fi luat în seamă ca autor, mai are un rost, cel puțin în proiecția mea, o rațiune de a fi...
Cel mai greu, însă, îmi va fi nu să îmi aduc aminte, să descriu și să înțeleg lucruri trecute, ci să intru în firea și în capacitățile mele de atunci, adică să mă întorc într-o ficțiune, posedînd realitatea și conștiința de astăzi asupra acelor evenimente. Adevăratul efort va consta în a descrie și a înțelege lucrurile ca atunci. Protejat de un umor căutat, aș spune că, după ce ai reînțeles, e greu să înțelegi ca la început, fie și mimat, procedeu cu o potențialitate imediată în cazul unor literaturizări la îndemînă. Însă, în ceea ce privește gîndurile acelei perioade, cu erorile, insuficiențele și stupiditatea lor secvențială, am găsit că ar fi bine să fie salvate în lucrarea de față, cel puțin pentru motivul că ele contribuiseră la deciziile luate atunci. În fond, aceste decizii au devenit baza de existență a cărții. Iar, pe de altă parte, întîmplător, ele s-au dovedit a fi personalizarea unui eveniment.
În acest roman, sînt pasaje, cel puțin acea reproducere a lecturii din cenaclu, pe care oricare dintre cititorii educați, familiarizați cu literatura, le-ar putea considera dăunătoare construcției, intimității textului, discordante și chiar lipsite de vreo valoare estetică, însă acelea au fost ideile și gîndurile de atunci ale unui personaj, venit dintr-o realitate într-o ficțiune. Dacă aș ciunti din acele aspecte ale realității de atunci, ar însemna să ciuntesc din însăși ficțiunea de acum… Nu ar fi drept nici față de mine, nici față de posibilul meu cititor. Din alt punct de vedere, chiar dacă poporul din care fac parte nu mai este decît o idee, lucrurile pe care i le las sînt ideile mele, indiferent de stadiul și de forma lor de atunci. Atît pot să-i las...
De la acele momente și pînă acum, am observat că realitatea aceasta se poate întinde pînă la împărțirea ei în mici bucăți prin care omul să-și manifeste vanitatea, cum că le-ar cunoaște și le-ar putea chiar stăpîni. Deși cred că împărțirea, despre care am spus, se face de la sine, poate numai datorită tensiunii (din întindere), ea trebuie asistată, supervizată cu instrumentele rațiunii și, de ce nu, cu cele ale unui cotidian imediat, intim, confortabil.
Așadar, pentru a favoriza cititorul să consume cîteva zeci de ore de realitate „în plus”, în schimbul celei de care îl deposedez, închei aici orice pretenție de prezentare sau de justificare a acestui roman, scris în urma sugestiei și a invitației de a-l publica, făcute la un tîrg de carte din București, în 2004, de către un îndepărtat amic dintr-un oraș frumos, important și neasemuit de prietenos mie.
Prin această întoarcere într-un timp asumat, cel mai mult îmi este frică de personajul meu, cu toate că știu că frica, în toate formele ei instinctive, te îndepărtează de Dumnezeu. Este adevărat, nu ireversibil.
Și nici nu știu, pe mai departe, cum se va purta acest personaj față de mine, un comportament al său față de tiparul și de obiectul umbrei sale, ce prejudicii va putea să îmi aducă în realitatea noastră, de această dată, comună…
Totuși, dacă potențialul prejudiciu nu va fi mai mare decît dragostea, atunci despre acest roman se va spune că este preferabil că fost scris. Iar dacă nu, scrierea lui este o altă greșeală, pierdută în mulțimea greșelilor care făcură mai înainte această istorie a lumii, o jertfă. Ar putea să fie de ajuns, măcar ca etapă. Nimic din ceea ce este important, adică etern, nu se fundamentează decît pe jertfire. Dumnezeu trebuie să existe, cel puțin datorită faptului că omul este atît de mic în comparație cu ceea ce visează.
Aproape tuturor celor care au vorbit sau au cîntat adevărul despre Basarabia le-a decis cineva un final, dar această realitate probabilă este îndulcită de certitudinea că toți ne vom retrage cândva în spatele realității, indiferent de motiv, de ce facem, spunem, sau cîntăm. Diferă numai felul, motivul, timpul și prețul, dar toate sînt prea neînsemnate în comparație cu întregul sufletului, cu acest evident argument al Vieții.
Pe de altă parte, această carte are un semn, care se mută din loc în loc, al unor alte aduceri aminte: în mulți ochi ce se vor deschide și vă vor privi dinăuntrul ei, Dumnezeu era trist. Și chiar în unele dintre supărările mele, dacă vă veți uita mai atent, vă veți putea privi ca într-o oglindă.
Pentru provincii românești și chiar pentru România întreagă, Rusia a fost o identitate aproape fatală, un blestem istoric, strîns împletit cu vocația românilor de amanți perfecți ai prezentului și ai evenimentelor de tot felul, o pedeapsă, pînă la urmă, corectă. Deși românii își comercializează mereu comunicarea, ei rămîn tot singuri. Nu au învățat nici pînă astăzi cu cine să se dezînsingureze, iar nenumăratele opțiuni fără criteriu le-au debilizat luciditatea. Și, oricît ar părea de implicați, ei se simt, din cauza propriilor defecte, mereu stingheriți în mijlocul istoriilor, ca un adaos de care nimeni nu are nevoie pentru prietenie. Pentru că nu au o libertate interioară, caută continuu una în afară.
Ar fi potrivit să fiu înțeles și această înțelegere să nu deranjeze pe nimeni, nici măcar pe români: După Dumnezeu, nu am nimic mai sfînt în această lume decît țara mea și poporul meu. Eu nu mă consider un cetățean al planetei mai mult decît mă consider român. Þară nu mai am, mi-a rămas doar poporul, iar pe acesta trebuie să îl caut. Mărturisirea de față poate fi un acord în gamă minoră, specific rusească.
Pentru noi, Rusia a fost un Răsărit al întunericului. Însă, dacă m-ar întreba cineva ce bucurie mai mare aș vrea să am de la această carte, i-aș răspunde că traducerea ei în limba rusă, din admirație pentru un popor cu adevărat fascinant și pentru această mare literatură, venită dintr-o sensibilitate deosebită, a unui suflet colectiv rusesc, cu disponibilități mai degrabă pentru revelația mistică decît pentru cea de natură fenomenologică, de expresie socială, probabil cea mai complexă dintre literaturile lumii. Ar fi o împăcare... Dar, pentru împăcare, este obligatorie rostirea adevărului. Al meu, al altora, al nostru...
În plus, eu cred că bătrînețea vine din inimă și măcar atît aș vrea să spun: Bucovinenilor și basarabenilor noștri ar trebui să le fie rușine pentru că nu mai visează, iar pe noi, cei din dreapta Prutului, cei care sîntem mai jos decît ei, ar trebui să ne înspăimînte faptul de a nu le mai înțelege ori de a nu le mai ști visul. Părem cu toți că nu ne mai reamintim, ca popor, idealurile propriei istorii. Aceasta este cea mai importantă dinamică a imbecilizării noastre și nu este deloc onest să o considerăm culturală. Cred că numai niște suferințe uriașe, corespondente unor mari calamități naturale, epidemii, războaie, mai pot să aducă românilor conștiința de sine, ca existență colectivă. Altfel, acest popor osteoporotic își va putea recăpăta numai prin cruce demnitatea.

autorul, posesor al dragostei și al greșelii,

14 septembrie 2004






















Romanul va avea trei părți, asumate, înțelese, trăite și aproape scrise, publicate în volume diferite: partea întîi sau introducere, în care se vorbește despre viața simplă, înainte de a o părăsi; partea a doua, ruina unei Românii lăsate peste Prut; partea a treia sau teatrul războiului din Transnistria, acorduri trilaterale ruso-moldo-române.



Această carte este dedicată mamei, care a trăit pentru mine, și lui Corneliu Zeana, un aromân prăbușit într-o lume românească



PARTEA ÎNTÎI SAU INTRODUCERE


În care se vorbește despre viața simplă, înainte de a o părăsi



1


Tîrgu-Jiu, martie 1992. Lumea nu începuse încă. Nimic nu era grav. Lumina se odihnea, imprevizibil, sub buzele unei naturi necunoscute și el nu se desprinsese încă de natură. Gîndurile îi erau atât de precise, cum poate vor fi fost întîii pași ai omului primitiv, în dimineața celei de a doua zile de cînd s-a ridicat în poziția bipedă. Entuziasmul era energia întregului univers și, în același timp, rațiunea necesității lui de existență. O forță ciudată și mare aspira în el acea lume care urma să se nască. Întreaga lui ființă pregătea un spațiu locuibil, familiar, în care să vină să se odihnească omenirea dimprejur, cine și ce o mai fi…
Acel oraș îi dădea o senzație de strînsoare, ca atunci cînd ești în somn și simți că te ține ceva și nu poți să te miști. Nefiind nimic pe care să-l identifici, nu e posibilă nici o reacție. De împotrivire, de rezistență. Doar speranța și așteptarea... Cît despre trezirea în siguranță, nu se poate spune nimic mai mult decît știe fiecare în parte, ea este însăși viața.
Orașul era atît de mic, ca un gînd de teamă, atît de ușor de reținut în toate detaliile și reperele lui, încît îl considera ca fiind aproape una dintre intimitățile sale. Și atunci, pentru a se putea împăca, pentru a putea colabora cu această intimitate obligatorie, știa că va trebui să o reinventeze, să o redistribuie în lumea lui de consum… Era o stringență a proximității, a mediului ambiant, care trebuie să funcționeze și în tine, pentru ca tu, ca individ, să poți exista. Realitatea era cea care îl obliga să o reformuleze ca pe o înfățișare a unui compromis între percepție și așteptare, aceasta din urmă trăită febril, pentru a putea în cele din urmă să diferențieze aspectele dominante de toate fragmentele derizorii, corespondente unui timp inutil. Doar în acest mod își putea fabrica particularul confort. În fond, asta e și viața, o căutare continuă a propriului confort! Pentru asta muncești, gîndești, mănînci, iubești, dormi, făptuiești binele, pentru asta te îmbraci, pentru asta te dezbraci. Alții, parțial-visătorii, caută acest confort dincolo de viața propriu-zisă. Dar nici aceștia nu neglijează în totalitate dimensiunea lumească, materială, despre care vorbesc depreciativ, decît în unele aspecte, alese prudent pentru a nu risca un fel de traumă a visătorului. Deși la baza proiectului, sau poate chiar a instinctului lor, își imaginează o lume compensatorie, ea nu le este de ajuns… Viețuirea, simpla ei desfășurare în timp, își cere grabnic drepturile pe care, posibil, să le și aibă… Condiția umană nu este interpretabilă, mai degrabă poate fi negată, ca exercițiu intelectual, social, taumaturgic. Parțial-visătorii, așa le spunea scriitorilor, ajutați de către alții de dinaintea lor, pentru că fiecare opțiune are, în fond, la baza ei opțiuni asemenea, care validează și, totodată, asigură o continuitate a posibilităților umane, dar și o validare a lor, semnalizau o modalitate de adaptare la aspectul social al existenței, prin reconversia unor neadaptări. Aceste neadaptări nu se constituie tot timpul într-un defect al individului, ele pot fi, din punct de vedere al unei arhitecturi spirituale, dovada unui caracter frumos, neconciliant cu riguozitățile mediului, cauze-martor ale deprecierii noastre. Artiștii, în general, își propun uneori să devină nici mai mult, nici mai puțin decît asistați ai cosmosului, făcîndu-și din lumea de aici, din viața asta, o asigurare pe viață. Frumoase pretenții! Strașnice acrobații ontologice! Probabil că, dacă s-ar găsi cineva să îi caute pe sub haina pe care au preferat să ne-o arate, ar găsi doar o lungă și însingurată temere de moarte, îmbrăcată direct peste suflet.
Marin Petreanu știa că nu trebuia să se plictisească de acel oraș. În fond, era spațiul său vital, în care urma să se perfecționeze, prin aceeași adaptare, ca un organism biologic. Și, pe de altă parte, nimeni nu preferă să se plictisească de intimitatea lui, nici de arealul în care are acces la cunoaștere, indiferent care ar fi acesta, de proiectul sau de metoda pe care o are.
În fiecare zi, naufragia în același loc, numai cauzele și condițiile erau diferite. Și tot zilnic trebuia să se salveze! Aceea a fost prima probă a răbdării...
Dacă durerea fizică, uneori salvatoare, atenționează asupra unor probleme ale trupului, ale materialității noastre, fiind, în fondul ei, un lucru bun, care ne aduce din cînd în cînd aminte că existăm, atunci cu atît mai mult o durere sufletească poate să fie cel dintîi semn al unor maladii ale sufletului și, implicit, începutul prezumtiv al vindecării. Trupul poate fi lovit de o singură boală, dar acest lucru nu este cu putință în cazul sufletului. Aici, maladiile sînt obligatoriu legate între ele, întrepătrunse. Coexistă alimentîndu-se reciproc. Și cred că mai sînt două argumente pentru care sufletului nostru nu i se poate asocia decît un complex de maladii, ci nu o singură boală. Primul argument este unul logic: sufletul, fiind un întreg nedivizibil, o entitate care nu poate fi fragmentată, nu permite suferințe specifice unei părți, unui fragment, așa cum se întîmplă în cazul trupului, astfel încît bolile de natură sufletească vin împreună, nespecializate în atacul asupra unor organe sau a unor părți ale trupului, mai mult ori mai puțin expuse. Al doilea argument, destul de ușor de abordat, poate fi înțeles într-un registru al intuiției, episodic verificate în viața cotidiană: voința și opțiunea, ca atribute ale umanului, nu se pot restrînge, în efect, asupra unui singur aspect al realității trăite ulterior acestora. Neajunsurile sufletului creează neajunsurile lumii care te înconjoară.


Adolescentul sticlos, care nu are timp și nici nu poate să-și permită două stări identice, loc de incidență incandescentă dintre defectele și calitățile umane, ambele arzîndu-se atunci, dădea semne că se va lăsa fisurat de temperaturile diferite ale unor cicluri banale. Salvarea zilei nu era decît obișnuința în care trecea noaptea. Clădirile și oamenii erau doar un simplu decor, unul dintre cele la care avea un acces deplin, iar importanța pe care o acorda tuturor era corespondentă. Singura deosebire consta în faptul că umbrele oamenilor puteau să meargă alături de el, însoțindu-l în unele crezuri, în unele mirări, întocmai ca niște păreri despre sine.
Nu-i era ușor să se agațe cu vitalitate de un oraș care părea că este mereu amorțit în starea vremii, ca un bețiv părăsit, dar întîlnit pe lîngă ziduri mărginașe de alți asemenea lui și lovit cu picioarele în bărbie, uitat într-un final de soartă pe străzile lumii. Și nu te poți agăța de un om băut decît atunci cînd îți dă forță prietenia, așa e în natura omului. În rest, te cenzurează un fel de jenă, o dorință de a nu-l atinge, de a nu avea de-a face cu el, de a nu te contamina de beția și de singurătatea lui. Puțini îi oferă brațul în noapte și nici despre aceștia nu știm tot timpul pentru ce o fac...
Deși oamenii ieșiseră pe străzi, socializîndu-și propriile speranțe, în realitate golul îi îmbrăca încet. Și nimeni nu le atingea nimbul. Mersul era un mers al așteptării și al dezmorțirii, asemănător întrucîtva cu acela care se întîmplă în interiorul închisorilor. Acele plimbări alimentează și decid ierarhiile unor noi sisteme sociale, încropite pentru validarea unei realități brusce, în interiorul unor curți bine păzite, unde criteriile clasicizate se retrag discret sau chiar sucombă în fața unora noi, cel mai probabil gregare, simtom al unei continue posibilități de revenire a societății de tip primitiv, chiar sălbatice, în urma unei fracturi a civilizației. Natura umană are un alt ritm de civilizare în comparație cu ritmul convenților… Și mai cred că în om, indiferent de stadiul istoric, organismul biologic va fi dominant organismului social.
Față de oamenii pe care îi vedea, avea sentimente diferite – de la o dragoste puternică și pînă la o formă de ură sublimată, disprețul. Nu-i convenea faptul că ei nu înțelegeau că fără un proiect de grup nu erau decît o materie primă a timpului. Poate că nici timpul nu era al lor, un timp rămas neasimilat. Mulțimea de semeni, dinamica lor, pot fi înșelătoare atunci cînd înțelesul se oprește doar pe o imagine ingenuă, netrecînd niciodată dincolo, înspre efect, furișîndu-se de lume sub marginea luminii. O aglomerare de indivizi, circulînd care încotro, posibil să ascundă lipsa traseelor pe care ar trebuie să meargă, cu rost, acei oameni liberi...
Așa se vedea atunci România, mare numai în entuziasmul ei de a-și fi îngropat piticul care o purtase în imaginare victorii. Degeaba deschisese Revoluția cutia cu întîmplări minunate, nimeni și nimic nu învăța orașul cum să meargă, iar el era amorțit de la sine, obosit de însuși entuziasmul pe care îl mîncase de foame. Parcă ar fi fost anesteziat de chiar timpul cotidian, pentru o potențială intervenție chirugicală, nemaivenită însă.
Alteori, adolescentul Marin Petreanu se gîndea că poate așa se desfășoară lucrurile, obligatoriu, fără stăpîn, că toate neajunsurile văzute nu sînt decît efectele unei reacții, pe care o are vîrsta lui, la realitate. Oricum ar fi fost, își datora niște gînduri care, întîmplător, sfîrșeau cultural, agonizînd. Viața începea atunci, aproape insesizabil. Îi privea tresărirea, gest însoțit de o durere specifică a ochilor, ca atunci cînd intensitatea luminii este mult prea mare, ori cînd trecerea de la întuneric la lumină se petrece brusc.
Scriitorii din oraș își găseau ei înșiși un rost, păreau mulțumiți de importanța și de condiția lor – cu adevărat o mare ciudățenie! Pe o pagină de notații îi numise oameni cu întrebări în loc de pălărie. Așadar, urma să îi salute și să le primească salutul. Ei se puteau întîlni în locuri unde se presupunea a fi ceva legat de vreo artă, în clădiri înalte și cu multe trepte, la mese largi care își așteptau cenacliștii, cu pasiunea măgarului pentru sac. Îi puteai cunoaște după privire: deși părea mai amplă, ea pornea tot timpul mai de jos, accentuat supusă, parcă ar fi purtat greutatea de secole a unei clase obligată a se considera inferioară social. Și vorbeau afectat, în mai multe registre de intensitate, insistînd pe frazări care sugerau neîndoios importanța cuvintelor rostite. Și se mai puteau recunoaște după hainele care păreau a fi de o noblețe specială, îmbrăcăminte-martor a timpurilor în care ei s-au desăvîrșit… Hainele lor învechite erau ca o uniformă de castă, un însemn social. Și foarte răi! Însă nu era o răutate direcționată precis, nici nu susținea prin ea însăși un interes anume, era doar o percepție peste care puteai să treci simplu, numai cu ajutorul propriei răutăți…
Cu toate acestea, îi simpatiza, erau singurii cu care dorea din cînd în cînd să socializeze. La început, mai timid, mai nesigur, apoi chiar implicat. După două-trei zile îi erau prieteni de-o viață! Și această viteză, cu toată bucuria ei, tot vîrstei îi aparținea, adică nu i se cerea timpului nici un fel de socoteală, nici un fel de convenție. Adolescența este vîrsta cînd nu știi că ai putea să ai afaceri cu timpul.


Atunci, în România, se despărțeau clasele sociale, sub pretextul dar și la adăpostul unor evenimente, exact ca niște ape, lăsînd loc de trecere unei istorii specifice. Fiecare clasă cu profeții ei... Și abia știa una de existența celeilalte, disprețuindu-se frecvent reciproc, asigurîndu-se în acest mod fiecare în parte că ea deține preocupările esențiale vieții, cît și inteligența abordării ei. Politicienii și oamenii de afaceri trăiau un complex cultural, mult mai ușor de ascuns, oamenii de cultură aveau un complex material, vizibil în cele mai neînsemnate gesturi de circumstanță, de la salut și pînă la clamarea unei nedreptăți sociale pe care o trăiau cu toții. Observase că, în societate, încă mai produceau fascinație sintagma „oameni de cultură” și cuvîntul „scriitor”, deși înțelegea că majoritatea reprezentărilor sînt construite doar pe niște presupuneri. Aceste mărci nu fuseseră deocamdată compromise, nici de civilizația vitezistă, specifică anilor ’90, nici de nivelurile de performanță și de profitabilitate socială. Marin Petreanu nu avea decît să-și rezerve viața pentru a le cunoaște, un gest la îndemînă, natural, dezinvolt.
Scriitorii îi păreau simpatici atunci cînd îi surprindea, în discuții, că își făceau, cu îngîmfare, din propriile cugetări, trambuline „performante”, pe care să încerce săritura de mai tîrziu. Evident, tot după performanțele proprii. Toți îl puneau în temă cu importanța fiecăruia în parte în acest domeniu, la care el va putea avea acces numai dacă le-ar fi permis să îi fie mentori. Tot drumul spre casă îi arătau cum se înalță deasupra tuturor, cu mișcări și gesturi mai mult sau mai puțin atletice, impresionant sau ilar, nu mai conta, nu avea nici un sens să facă vreo distincție. Și parcă nici timpul nu ajuta la nimic. Imediat observabilă era doar țopăiala care avea rostul primordial să îi avertizeze pe ceilalți că ei se pregătesc de marele salt, saltul decisiv în eternitate. Iar dacă el, ca neofit de ocazie, este cuminte și va sta pe aproape, îl vor lăsa îngăduitor să li se prindă de haină.
Poate că menirea scriitorilor, a oamenilor de artă, în genere, este una de conjunctură: valorificarea propriilor mîhniri și suferințe în experiență intelectuală, pe care vor să o lase, obligatoriu, predestinat, lumii viitoare, pentru ca aceasta să își spună sieși că a existat, de vreme ce sînt mărturii în acest sens. Prin urmare, mai poate exista! Sau poate că menirea lor este numai să creadă aceste lucruri. Să alimenteze astfel o predispoziție… Mîhnirile și suferințele există pentru ca unii să aibă acces la realitatea întreagă.


Cîteodată, în zilele frumoase, Marin Petreanu străbătea orașul, ca pe un cadavru frumos. Îi plăcuse acea exclamație cu care întîmpină, uneori, vizitatorii unei înmormîntări, de obicei femei, familia îndoliată, imediat începînd discuții scurte despre lipsa de siguranță pe propria viață, despre lipsa de sens a eforturilor și a muncii, dacă tot nu poți să iei nimic „dincolo”. Acea exclamație, făcută la aproximativ cinci secunde de la intrarea în camera de veghe, suna cam așa: „Ce frumos este!” Referința era, desigur, la mort. Însă auzise și varianta savantă a respectivei nevoi de complimentare, de solidaritate fățișă înaintea momentelor grele și urîte din viața unei familii. Aceasta era: „Dar arată splendid!” Cît conținut avea acea conjuncție adversativă! În acest sens, orașul îi părea într-adevăr frumos.
Colinda străzile în căutarea unui gest cît de mic, a unui semn vital, măcar a unei fete cunoscute și, bineînțeles, frumoase, care să-i pulverizeze, în darurile ei, toată acea stare parazitară. Foarte des, în drumurile sale, căuta parcul orașului, acolo erau acele obiecte de piatră. Nu le prea înțelegea formele și importanța, dar le simțea familiare și îi produceau confort.
Marin Petreanu gîndea că, în loc să simtă în el marile straturi de milă și condescendență față de localitatea în care trăiește, ar fi potrivit, profilactic, să încerce să se confunde cu ea, să poarte același chip de mort, norocos de frumusețea lui...
Ajunsese acasă mai devreme, după cîteva ore de fotbal în sala polivalentă, lîngă stadion, și dorea să citească, ezitînd între opțiuni. Își simțea gîtul plin de praf și avea o nevoie teribilă să mănînce. Cît mai repede! Nici programul de apă caldă nu trebuia pierdut. Chiar și din acest punct de vedere, trecuse huzurul de după revoluție. Acum, programul era strict: 20.00-22.00.
Una dintre cele mai mari plăceri, pe care și le descoperise, cu excepția bine conturată a celei sexuale, era senzația cînd, după o baie fierbinte, își punea în picioarele proaspăt șterse o pereche de șosete moi, lăsîndu-se apoi ostatic unei stări cînd nu ai nimic de făcut, un fel de paradis neînregimentat în vreo religie, un paradis cetățenesc, civil, de minim efort, un rai pentru care nu e nimic de făcut, în afară de simpla voință. Acelea erau cele mai apetisante momente pentru a-și parcurge împărăția de nemaigăsite miresme și peisaje ale propriei vanități. Oare acel antic „Cunoaște-te pe tine însuți!” nu ar putea să aibă și un astfel de sens? De cunoaștere a mîndriilor personale? Ce este omul în primul rînd? - O vanitate!
Mama nu-i ajunsese încă acasă, așa că trebuia să-și pună singur masa, foamea nu-i mai permitea complicația cu încălzirea mîncării, acea senzație acută domina sfaturile mamei în legătură cu temperatura optimă a hranei care urmează a fi introdusă în organism. Trebuia să ia ceva de prin frigider, mai ales că acum se și grăbea, începeau „Actualitățile”, jurnalul de știri al Televiziunii Române, și vroia să vadă ce o mai fi prin Basarabia, ce se mai întîmplă cu acel război.


Sfîrșitul de martie îi părea neobșnuit de cald și, cel mai probabil, nu era numai impresia lui, strada Victoriei era plină de familii noi, plimbîndu-și copiii în mediul în care ei aveau să crească, să se ridice din acele cărucioare înspre brațele părinților, mai întîi, apoi înspre lume și, în cele din urmă, înspre cer, înspre niște brațe nevăzute despre care vorbeau mai mult bătrînii, prin satele României. Posibil ca acest romantism comod să fi fost tot una dintre poruncile naturii.
Camera din care îi privea era camera mamei, nu foarte mare, intimă, caldă, cu două ferigi în geam, două tablouri, dicționare de limbă fraceză, de limbă germană și câteva reviste de terapie naturistă. De fiecare dată, privitul de la fereastră îl recepta ca pe o voluptate și asta îl amuza. Și în copilărie fusese la fel, aproape că ar fi putut să recunoască faptul că a crescut la fereastră... Deasupra unei răscruci de drumuri, de la nivelul etajului al treilea, într-un oraș situat la mai puțin de douăzeci de kilometri de Tîrgu-Jiu, Sadu, localitate situată la intrarea în Defileul Jiului, dinspre Oltenia înspre Transilvania, rămasă celebră datorită, în primul rînd, fetelor politicoase de acolo și, în al doilea rînd, datorită unei fabrici specializate în componente de armament ușor, capse de inițiere și muniție de război. Pe lîngă acestea, mai existaseră și alte două linii de producție: frigidere și acordeoane. Pentru camuflaj…
Simțea nevoia, deși obosit, să se alăture mulțimii care îi dădea impresia că se mișca pe străzi, asemenea unui banc uriaș de pești mici, care trăiesc într-o coordonare precisă, impusă genetic, ca singură șansă de a putea să exiști în oceanul imens, ca singură posibilitate, atunci cînd ești infim, de a părea, alături de cei asemenea ție, un organism uriaș, compensatoriu pentru neînsemnarea de la nivel individual, organism colectiv ocolit de marii prădători, imposibil de abordat de prădătorii mai mici. Mișcările trebuie să aibă ceva din precizia lui Dumnezeu. Impuse ancestral, sînt singura șansă de a te apăra, ca specie, în acel banc protector, aparent fără margini. Singura variantă pentru a migra prin timp. În care fiecare individ reacționează din instinct pentru a-l proteja pe cel de lîngă el. Dar asta se putea transla mai puțin oamenilor, ei, pe lîngă toate instinctele, leagă rațional universul de propria lor persoană, iar cînd nu le reușește acest demers, devin sensibili la depresie...
Evident, această mulțime de oameni, care se preface a fi un singur organism biologic, înfricoșător prin dimensiuni și prin mișcare, este doar o aparență înaintea peștelui celui mare, a monstrului real, fizic, a sistemului social, mereu înfometat, care ne îngurgitează prezența cu nesaț și cu spor, trecînd în viteză și înnoind mereu exemplarele mărginașe. Zadarnic copiindu-și unele altora mișcările. În loc de ocean, oamenii călătoresc în căutarea hranei printre evenimente și reprezentări personale, cele mai multe, dar și ale altora. Firește, există mai mulți prădători, ușor de identificat într-o existență, nu doar acest sistem social, însă, respectivii inamici, fiind firești, naturali, nu are sens să mai poposim asupra lor, e de ajuns să înoți, avînd conștiința că logica naturii este mereu și din totdeauna împrejurul tău

.
Aceea era singura stradă din Tîrgu-Jiu care ar fi putut să fie socotită umană, singura fără un sens practic, programatic, util economic. Traversa inima orașului, fără nici un rost, rămînînd recreativă pînă la capăt, a oamenilor. De altfel, reprezenta și unicul traseu pentru promenadă, căutat loc al întîlnirilor, al restaurantelor, al agațamentelor de tot felul, al sediilor de partide… Agora orașului era tot aici.
De la magazinul Parîngu, înspre Prefectură, de la cinematograful Victoria încolo, partea stîngă a străzii era mîngîiată cu distincție aristocratică de fostele clădiri boierești, de fostele prăvălii, salvate, printr-o minune, de la demolarea care ar fi trebuit să precizeze bine numele de „Victoriei” al acestui traseu principal pentru migrația bucuriilor simple ale oamenilor, dintr-un timp prezent într-unul care va să fie. Prezent… Ce falnică impresie a percepției timpului! Timp în care se moare. Și moarte în impresie.
În partea dreaptă, erau blocuri imense, cu opt-nouă scări, care au înlocuit, într-o vară, fosta parte dreaptă a străzii celei vechi, mărturie prudentă că orașul existase și mai înainte de începutul istoriei de aur, cea care scufundase omul nou în rahat, pentru ca acesta să vadă că este din aur inclusiv lingura care îi fusese pusă în mînă pentru ca, mîncînd, să se poată dezgropa.
Acele blocuri înalte, nu neapărat urîte, erau demonstrații de forță, născute dintr-un posibil complex de inferioritate. Pe mijlocul străzii, foarte largi, se vedeau a fi mimate grădini și ronduri tricolore de flori, direcționate, precis, de ancadramentul stîlpilor și gardurilor metalice. Iluminatul nocturn era rînduit pe niște stîlpi „stilizați” sub forma unor felinare înalte. Trotuare late, mozaicate cu marmură, permiteau alunecarea de melc a tuturor prin vegetația nopții, care acoperea cu multă fojgăială moartea de sub ea. Cerul gol, puțin mai deasupra, mîngîia condescendent golul pămîntului. Acest cer de sub, construit și înălțat din alte traictorii, din alte vibrații, din alte lumini, se putea atinge…
Chiar și despre oamenii pe care îi vedea știa că împrospătau istoria. Trebuiau și aceștia să se ducă undeva, tot împingînd cărucioarele pentru copii. O direcție nevăzută îi subsuma pe toți.


Petreanu ieșise din casă, nu-și propunea să meargă undeva anume, începuse să îi fie sete. Dacă se va simți inspirat, are să intre la una dintre acele terase din fața Hotelului Gorj, poate chiar în Lider, pentru un suc și cîteva priviri, aruncate discret evaluator pe la mesele dimprejur. Acolo era un loc de consumat melancolii în fum de țigară, cu puțină muzică, atît cît să nu mai auzi cîntecul orașului, să uiți o clipă cîte ai de făcut pentru a nu dezamăgi rude apropiate, pentru a nu înșela așteptări și chiar pentru viitorul personal, cel care există numai pentru ca ție să îți fie mai bine...
La aceste terase, vin cîteodată domnișoare libere. Dacă te cunosc, pot vorbi mai relaxat și îți cer păreri despre cum să își petreacă timpul… Dacă nu te cunosc, cu atît mai mult simt nevoia cunoașterii corespondente. Astfel de discuții i se păruseră mereu interesante datorită multiplelor maniere de a mima ascunderea continuă a mizei reale. Ofereau acces deplin în a vedea femeia tînără, fără nici un fel de armură lucitoare și rece, stranie prin însuși faptul de a fi atît de aproape, de a se oferi aproape de la sine. Parcă toți ar vrea să scape de timp, să-și grăbească rostul, de la fericire și pînă la împăcarea cu ea. Asta e tot ce caută pentru că numai asta știu. Puțini oameni pot să afle mai mult decît ceea ce ei deja știu. Dacă s-ar fi putut, s-ar fi dus undeva în preistorie pentru a putea privi primele iubiri, acele iubiri consumate în peșteri, patimi ale progresului… Să-i vadă pe acei oameni, dacă aveau și ei prezente pe chipuri atît de cunoscutele expresii. Se mulțumea însă cu ceea ce privea aici, cu acele fețe desfigurate și pierdute pe drumul de la carne înspre suflet.
Ochii i se eliberau într-o lumină nouă, grăbindu-se în alungarea beznei de sub frunte. Marin Petreanu își dorea să adune polenul unei mieri care întîrzia mereu, care și acum stătea să întîrzie… De acum încolo, mai toate gesturile și mai toate înțelesurile sale urmau să fie legate de acea dorință a contopirii cu o carne străină. Femeile frumoase erau dumnezeii care îl supuneau pentru a-l elibera mai apoi... Ce sclavie fără orizont!
Poate că toată lumea dimprejurul său era plină de întîmplări care nu aveau legătură cu el. Această situație nu trebuia lăsată așa, în tentația ei absolută. Între igrasia lumii și igrasia oamenilor puteau exista numai gesturile lui… În rest, ce ar fi putut să conteze? Acest gînd îi furniza un confort. Cele mai frumoase idei, în tandrețea lor, sînt ideile cele mai ușoare, mai joase. Astfel, sensibilitatea oamenilor va putea fi alimentată mereu..., obișnuită la pervertiri de tot felul.
Pentru a ajunge la acele priviri, care se înalță neglijent și nesigur din paturi, ca niște pui întîrziați de pasăre, trebuiau discuții care să panseze părțile expuse ale sufletului și o răbdare formală. Uneori, nu mai mult de cîteva zile. Două, trei, patru, în funcție de raționamentele secrete ale femeii, ca să poată ea să stabilească pentru ce și pentru cît să aștepte, iar, la sfîrșit, să poată controla ce și cît va putea să administreze din ceea ce își dorise inițial…
Pentru a nu fi victima așteptării și a respectivei porunci, învățase să aștepte mimat detașat clipa victoriei, să administreze el însuși timp, în vorbe, în zîmbete, ori gesturi. Momentul sublimului cîștig era atunci cînd podul palmei aluneca, ducînd cu sine chilotul, subțire, inefabil, desprins cu vîrful degetelor de șoldul arcuit, învelit, catifelat, în tinerețe, martor al importanței unei secunde, o clipă din această mare nebunie, covîrșitoare informație, pe care cu toții o numesc viață, viața lor.


Multe femei-fantasmă treceau înmugurite și foarte frumoase. Încă de pe atunci, Tîrgu-Jiul era un oraș al fetelor care premiau imaginația. Toate se duceau înspre bătrînețea lor, căutînd mereu iubiri care să mai compenseze din efectul unor fragmentare treziri la realitate. Negăsind, se mulțumeau și cu dăruirea simplă, surogat pentru tot ce și-ar fi dorit de la viață și nu puteau să aibă. Numai atît puteau să decidă ele singure din ceea ce avea să li se întîmple și, din timp în timp, decideau... Altele știau cîte sentimente de cristal, mult prea casant, se spărseseră pe abdomenele lor întinse și albe. Este plăcut cînd nu ai nici un fel de prudență, cînd doar aștepți, într-un timp pe care îl știi îndeajuns de scurt, pînă la acea împlinire simplă, prilejuită de o dăruire spontană și șchioapă.
Mai toate femeile aprobă mîngîieri și atenții, este în spiritul lor, considerînd că, în tot acest timp, se vor putea hotărî dacă să accepte sau nu să se dăruiască, un timp al dăruirii programate, pe care îl cred că operează sau trece în favoarea lor... Pînă la urmă, se vor da, vor fi de acord cu prima lor utilitate, aceea cu care au fost împodobite, încă de la începutul istoriei, pentru acest spectacol din care fac parte și pe care mai mult îl trăiesc decît să îl vadă. Pentru confortul acelui respect de sine, de neînlocuit pentru ele, au așteptat destul! Minunea nu vine! - Să primească, așadar, înlocuitorul minunii. Nici măcar nu trebuie să-l caute. Mereu e în apropierea lor. Este nevoie numai de o întindere și de o deschidere. Tot timpul un bărbat așteaptă lîngă patul lor cochet. Și chiar în trupul lor se află plăcerea, nu trebuie căutată nicăieri altundeva. Această plăcere este singura în care viața se simte cu carnea, adică tocmai cu lucrul de existența căruia ești sigur... Femeile se hotărăsc dintr-o dată, ține de moment, pentru o variantă sau alta. Noi, mai sinceri, sîntem hotărîți tot timpul. Rareori o femeie își schimbă hotărîrea dacă miza nu este consumată. Cît timp se lasă mîngîiate, cît timp sînt de acord să ne observe astfel, să vadă și să simtă de cîtă protecție dispunem, ele ni se dau, fragmentar, inclusiv atunci. Mai apoi, acest lucru se întîmplă din ce în ce mai mult, pînă într-o margine, pînă atunci nebănuită, a firescului. Poate că ele vor numai să vadă, subtil, dacă noi înțelegem cît de important le este darul și cît de recunoscători am putea să le fim mai spre sfîrșit. Ne știu foarte bine țelul, idealul nostru viu, umed și cald, alături de mulțumirea veche, masculină, posedantă, de a ne lăsa amprenta în prezența lor conjuncturală. Au aflat că, în acele momente, premergătoare, nici nu știm ce să le mai facem, cum să le mai îmbiem din cuvinte și gesturi, cu ce să le mai convingem că nu este vorba de nici o greșeală pe care ar putea, în cazul nostru, al fiecăruia dintre noi, să o facă… Ne cunosc dependența, știu și simt că le-am da orice, ne numai să accepte să le arătăm cît putem și cît vom mîngîia, cît noroc a dat peste ele. O singură dată le simțim prizoniere: cînd își ridică bazinul să te prindă mai bine, cînd se ridică pe șolduri să îți strîngă coapsele, să nu ți le piardă cumva, în clipele care înlocuiesc fericirea… Atunci, cu nici un preț, nu trebuie să fie lăsate singure... Menirea și instinctul le-ar fi amenințate decisiv. Numai în acele momente și femeia ar fi gata să dea orice din ce are sau din ce își închipuie că are, numai să nu rămînă singură în clipele avîntului ei existențial, să nu cumva să își retragă bărbatul oferta de proximitate. Într-adevăr, ar da și ce nu are, în cazul în care ea nu ți-a dat deja totul… Altele, ceva mai inteligente, cunosc că bărbații nu dăruiesc din ceea ce au sau din ceea ce își închipuie că au, decît din surplus și atunci experiența le-a învățat să procedeze în consecință… Iau mereu totul de la început, un început continuu, indiferent de stadiul relației, de parcă și ele ar fi întotdeauna noi.
Frumusețea sufletului ca tentație în instinctul erotic, ca excitație – o idioțenie! Afirmat, acest lucru nu este decît un efect al ipocriziei. Pentru femei, în schimb, posibil să funcționeze, dintr-un sentiment al prudenței, bine legat de experiențe trăite sau povestite. Lor nu le trebuie atîta frumusețe, nu au atît de mult nevoie de ea. Se obișnuiesc mai ușor decît noi cu o fizionomie pe care nu ar fi plăcut-o de la început. Valabilitatea acestei realități specifice ține numai de faptul că pentru femeie sexualitatea, în registrul ei practic, începe cu deschiderea picioarelor, un gest fizic, motric. Cu alte cuvinte, în acest mecanism percepția celuilalt nu este esențială, de bază devenind numai voința ei, totul se reduce la o simplă comandă. Apoi, interiorul este cel care le ajută mult, să nu mai fie muncite de atîtea diferențe, distincții. La bărbat, doar miza carnală de dinaintea lui devine erecție. Nu știu cîte erecții vor fi fost înființate de frumusețea sufletului. Pentru bărbat, frumusețea fizică are scop interior, este de proiecție interioară, mult mai cinstit, fără ipocrizii. Simțim imediat că frumusețea exterioară a unei femei trebuie urgent descoperită și consultată și pe dinăuntru, să putem să știm ce poate ea să ascundă… Sîntem siguri de simfonia celor două aspecte.
Astfel de idei fuseseră din cînd în cînd plasate experimental în discuții purtate prin baruri, unde sînt alte legi ale naturii sociale, unde nu trebuie să faci nici un fel de impresie de lungă durată, sau, mă rog, să nu-i jenezi ei confortul pe care și-l caută. Femeile, cu precădere, caută un confort, noi căutăm un loc, împodobit cu o fizionomie cît mai confortabilă masculinității noastre.
Convins că era printre puținii care controlau în acest mod realitatea, poposită la o terasă tîrzie, printre puținii care știau să consume gurmand această mîncare banală, poate singura mîncare comună și tradițională în același timp de pe întrg cuprinsul pămîntului, alimenta atent curiozitățile formale ale vreunei fete, cele echivalente vîrstei, punînd în răspunsuri, ca din întîmplare, curiozități și mai mari. Cu o plăcere, poate puțin perversă, uneori nu propunea nimic. Aștepta, sigur pe el, în bucurie, inițiativele lor, atît de tremurate, de ezitante, ca norocul unui popor ieșit dintr-o luptă pe care a purtat-o numai aparent. Și degusta toată așteptarea.
Barul oferă tuturor siguranță, de diferite feluri, după cum sînt slăbiciunile și labilitățile lor. Acolo vin toți pentru a fi înțeleși de către ceilalți abandonați. Colegi de slăbiciune, au nevoie să se regăsească unii în alții. Să își argumenteze reciproc opțiunea și condiția. Cel puțin din acest punct de vedere, el era liber, nu-i trebuia nimic din toate acestea… Ura alcoolul, bețivii nu-i plăceau. Considera, geșit, că această înclinație este un efect al prostiei.


În urmă cu vreo cîțiva ani, pe la începutul adolescenței, primise un sfat de la Drușu, unchiul lui de la Nistorești, de peste Olteț, copilul cel mic al lui Sandu Dănescu și al Nicoliței, student pe atunci la Institutul de Mine din Petroșani. Această sugestie fusese făcută, probabil, nu-și mai aducea aminte exact, pe cînd se aflau prin tîrg pe la Polovragi, ani buni neplecînd unul fără altul acolo, în ziua de Sfîntul Ilie și în săptămîna care o premerge. Acest Don Juan al Văii Jiului și al împrejurimilor Alimpeștilor, posibil mai inteligent și mai frumos decît protoptipul, îi spusese așa: “Să nu încerci să agăți fete pe care nu crezi și nici nu simți că le vei putea agăța. Acelea să fie lăsate pentru altădată. Singurul lucru pe care trebuie să îl ai în vedere este să te țină minte cu ceva, cu un gest ori cu o vorbă mai surprinzătoare, neurmată de nimic altceva.” Acum era vremea să încerce felul acesta de undiță. Își aducea aminte cele trei-patru scandaluri de prin Polovragi, locurile pe unde dormeau, cum venea Dănescu după ei, cum îi așteptase Măria cu parul în mînă, pentru a se apăra de cîini, la piciorul podului, și zîmbea.
În realitate, oare ce ar fi putut să ascundă, dincolo de autosugestia corespunzătoare, sfatul respectiv? Pentru că mai toate aceste intenții au și o altă prudență, ascunsă sub aceea care este sugerată mai mult sau mai puțin evident. Era numai o tehnică ori numai o tactică? Banala diferență dintre ele? Se referea oare la încrederea în sine, care premerge proiectului, obligatorie, tropicală și exuberantă interior? La acea siguranță afișată “de la sine”, care place atît de mult, care sugerează încredere și dă sentimentul… protecției?
După neverificata lui părere, notase undeva, “pentru a putea cuceri o femeie, evident, dintre cele care au în exces posibilități, dintre cele care aleg și care doar acceptă pe unul sau pe altul dintre aspiranți, trebuie s-o împingi într-un colț al timpului. Să nu o lași să se desfășoare în trecerea generală, ci să creezi un timp numai al ei, legat de timpul tău. Apoi, mai e nevoie doar să complotezi cu trupul tînăr al femeii. Niște gesturi, întîmplătoare uneori, alteori firești. Și cu sufletul, dacă mai poți, prin intermediul unor vorbe. Să te împaci mai mult decît confidențial cu viața ei, pe durata acelei perioade pe care ți-o dorești.” În iubire, credea Marin Petreanu, oamenii trebuie dresați. Femeile, chiar mai mult și mai aplicat decît bărbații, la ele fiind mai pronunțate esența și rostul iubirii...


Considera vîrsta de douăzeci de ani ca fiind o coroană de aur a bărbatului. De cînd era în gimnaziu, la Sadu, calculase anul cînd va avea douăzeci de ani… Acela fusese un gînd atît de puternic, încît își aducea aminte inclusiv locul în care se găsea atunci, chiar și cum era îmbrăcat: era în fața terenului de sport al liceului, în drum spre “bază”, unde se juca un foarte bun fotbal, fiind improvizat echipat în alb-albastru, cu sigla Universității Craiova pe șort. Dealtfel, aproape tot ce îmbrăca atunci era alb-albastru, acel club de fotbal fiind întruparea singurului său dumnezeu, ipostaza fericirii, prilejul celor mai solide emoții, dacă s-ar fi putut cumva clasifica emoțiile după criteriul stărilor de agregare din lumea fizică. 20 de ani! Nu mai avea mult timp de așteptat pentru a se considera împlinit, adică pentru a se ști de douăzeci de ani… Deși semnele nu năvăliseră încă, fericirea acestei vîrste se apropia. Pînă atunci, merita să se pregătească puțin, măcar să cunoască bine caracteristicile chimico-fizico-biologice ale spărgătorului de gheață, cu care va naviga, sub un pavilion onorabil, peste polurile lumii…
Aștepta vremea în care va putea să își găsească o femeie frumoasă și care să fie numai a lui, pe care s-o aibă oricînd va dori, s-o aibă continuu, pînă cînd va simți că el, cel muncit, cum nu se poate descrie, de zbaterile și de mofturile cărnii, nu va mai putea să se ridice de jos, nimic să nu se mai ridice de jos, deși acest lucru îi părea aproape imposibil. Își dorea o vlăguire deplină, aproape de limita vieții, încît abia să se mai poată percepe, la nivelul senzației, pe sine. Deși nu cunoștea această stare, o prefera spontan chinului continuu, neliniștii, zilnicei nefericiri care-l prigonea cu o ură dintre cele mai mari care vor fi fost prin istorie.
Deseori, sub acest aspect, se gîndea la sine ca la un vicios, încercase chiar și o definiție. În viziunea lui, viciul era oricare dependență care nu este esențială pentru a trăi...
Din experiența lui, destul de limitată, mai mult conjuncturală și nesigură, i se părea, și se considera îndreptățit de logică să creadă așa, de anatomia ei specifică, misterioasă, că înăuntrul femeii trebuie să fie o și mai mare plăcere, pentru a putea să accepte, o situație destul de ingrată, să răspundă, mai precis spus, nevoii bărbatului, care, într-adevăr, se pare că trăiește în mare măsură pentru această relaționare. Inclusiv biologia putea să furnizeze îndreptățirea și înțelesul acestei evidențe. În acest tip de ecuație, biologia ținea locul matematicii.
Petreanu aștepta timpul în care va alimenta această logică sigură a naturii, bazată și justificată pe una dintre sensibilitățile omului.
Plăcerea femeii, o dată ieșită spre lume, trebuia împinsă cît mai adânc înăuntrul ei, protejată de tot ce este în afară, adîncită cît se poate de mult, dincolo de vis…
Femeia, miza cea mai îndreptățită a bărbatului, într-o lume care își continuă viața în principal datorită senzațiilor, necesită mîngîiere continuă, trebuie să fie mîngîiată mereu sub solzii ei de animal preistoric!
Acestui organism spiritual, prioritar, trebuie să îi afli carnea, ca singură metodă eficientă de comunicare. Dacă vei fi preocupat de suflet mai întîi, ai toate șansele să te complici și să te pierzi într-un univers obscur, cu traectorii contorsionate, cu legi fizice aproximative, cu idealuri piezișe.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!