agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6565 .



Vrăjirea
articol [ Carte ]
obsesia infinitului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2007-12-06  |     | 



“Ca o vindecare a ei însăși a devenit toată ființa, sunt încă aici și totuși împrăștiată în depărtările cele mai depărtate și în niciunde, și mereu eu, și niciodată eu”.

Așa grăit-a Irmgard, fecioara a cărei viață fusese dintru început o moarte lină, din umbra arborelui lumii, care e însăși lumina. Așa grăit-a însăși lumina după ce înghițise tot întunericul.

Dacă romanul lui Hermann Broch trebuia să poarte un nume, era absolut necesar ca acesta să fie, și este, Vrăjirea. Rareori se întâmplă un asemenea acord între titlu și conținut. În funcție de mărimea ocalei de credibilitate pe care lectorul o are disponibilă, cartea fascinează sau descumpănește. Autorul și-a dorit un roman de tip “mijloc de cunoaștere supraștiințifică a lumii”. Intenția a eșuat însă, din moment ce pana lui a urmat nebănuite linii stabilind conturul unei lumi de dincolo de hotarele vizibilului. Vrăjirea ajunge astfel un roman de tip mijloc de cunoaștere supra-rațională. O experiență de dincolo de experiență. Doar intuiția intelectuală l-a putut servi pe Hermann Broch pentru a crea imaginea inimaginabilul și expresia inexprimabilului. El face distincție clară între infinit și indefinit, între eternitate și perpetuitate. Predominant, actul contemplării își transferă personajul în miezul revelației. Adevărul vine în întâmpinarea lui precum o cunoaștere a lucrurilor dinspre afară spre înăuntru.

Medicul rămas pentru totdeauna în strania răsuflare a Kuppronului, luat în stăpânire de viața bolborosind în străfundurile muntelui, este naratorul acestui roman-jurnal, deschis în iarnă și închis la sfârșit de primăvară: două anotimpuri în care timpul se transcende și infintul este un laitmotiv. Decorul multidimensional, a cărui ambianță neobișnuită este creată de obiecte simbol, are menirea de a susține desfășurarea scenelor rituale în care moartea se transformă în nemurire. Suntem martori ai actului evadării din senzorial, care se petrece pe nesimțite, ajungându-se la acea percepere a lucrurilor care unește cu ființa lor: “din limitele imperceptibile ale ființei mele crește iar uimirea, uimirea că sunt om, un om în pădure, om, care pășește prin rouă și prin zi, om care uită ploaia de ieri și soarele de azi, el însuși un strop de rouă care se evaporă, el însuși un strigăt de cuc, un ciripit de pițigoi transmis mai departe din depărtare în depărtare și reîntors numai în imperceptibil”. În miezul contemplării, în raport cu subiectul, ochiul își cucerește o oarecare independență, astfel că, la limită, poate face corp comun cu obiectul. Ochiul și culoarea, ochiul și forma se îngemănează într-o entitate unitară, lumina. El poate cuprinde “mai bine decât rațiunea omului metafora realității superioare și inferioare”. Este de mirare, deși însăși mirarea își pierde înțelesul aici, cum se dizolvă antonimia dintre apropiere și depărtare. În acord cu opinia Maestrului Eckhart, omul iluminat “poartă în sine imaginea tuturor creaturilor, imagine fără imagine și imagine mai presus de imagine.” Ca și cum ar înceta să mai fie o ființă individuală, ca și cum tot ceea ce ar provoca deosebirea dintre el și lucruri ar înceta să existe. Printr-o percepție spirituală, omul reușește un pas afară din sfera cauzelor inferioare. Reușește să ajungă la sinele lucrurilor tocmai fiindcă poate sesiza aceste “lucruri în sine” înăuntrul său: “în fiecare lucru sunt amândouă vremurile și trăiesc în el” iar în om sunt, de asemenea, amândouă vremurile odată ce vede astfel.

Revelația de la finele romanului ne este împărtășită în formă de poezie. Fiindcă poezia este expresia supremă a gândului de dincolo de gând, a sentimentului de dincolo de sentiment. În realitate, romanul e un poem gigant ale cărui versuri ajung treptat să rimeze, parcă independent de voința autorului. Melodicitatea aparte a acestora nu e dată doar de armonia dintre silabele finale ci și de armonia care se restabilește între ființa umană și propria-i condiție, între viață și moarte: “așa a crescut lumea cu fiece zi spre ziua mai mare, cu fiece noapte spre noaptea mai luminoasă și pământul în bolta cerului se prefăcea, o moarte luminoasă în veșnicii creștea”. Sau: “fericit de mare este întregul lumii fără de hotar ce se revarsă argintiu din marele pahar, prisos căzând în cerul argintat, sărutul negru al izvorului întunecat”. Vraja acestui roman te pătrunde până în adâncul cel mai de neînțeles, asemenea unei mărturii despre imaterial, unei pledoarii pentru miraculos, și ai vrea să nu fi știut vreodată că există descântec. Ea constă în clipa fugară menită să aprindă luminița lăuntrică.

Sacrificarea fecioarei Irmgard pornește dintr-o intenție demențială. Sacrificatorul, Marius, având drept obiectiv propria nemurire, coordonează cu abilitate omorârea femeii încă neajunsă femeie. Străinul de loc e, în același timp, întruchiparea nebuniei și a egoismului ajuns la paroxism. Motivele sale, precum înfrângerea spaimei, căutarea de refugiu a unuia pe care destinul l-a exilat de lume, răzbunarea impotenței aceluia care se cheamă bărbat chiar dacă nu e, îl iau în stăpânire într-atât, încât este ținut pentru totdeauna departe de posibilitatea conștientizării lor. Apărut din nicăieri, își exercită puterea malefică asupra locuitorilor sătucului de munte reprezentând universul în miniatură, ale carui personaje sunt oameni lăuntrici. Nimeni nu s-a putut realmente opune cuvântului său, atât de regăsit a fost el în străfundurile subconștientului omului învățat, cât și al omului simplu. Moartea neîntâmplătoare, acceptată deși violentă, declanșează o forță care face posibilă transmiterea vieții, care asigură perenitatea noii creații căreia i-a dat naștere. Ea pune capăt existenței chinuite între cer și pământ, drumului mort dintre infinitul trecut și cel ce va urma. Ea reprezintă căsătoria mistică, prin care omul este redat naturii, divinității, eternității. Iar pentru omul trudit, sărac, a cărui viață “începe să curgă din cap în brațe și în picioare, atrase de un pământ care nu mai crește în sus, spre infinit, ci readuce în el infinitul, îl absoarbe în sine”, sacrificarea fecioarei a simbolizat câștigarea unui nou mod de existență, a unuia încadrat între hotarele omenescului. Irmgard a fost înmormântată “într-o groapă adâncă de șase picioare, săpată în pământ și care ajunge până la infinit”.

Moartea a fost precedată de dans. Totul se transferă în acel spațiu în care puterea omului nu mai poate interveni. Nici rațiunea, nici credința nu-l mai slujesc. Actele scapă de sub control, orice gest de opunere e paralizat. Totuși, nu se poate nega funcția cathartică a dansului ritual din apropierea morții. Pământul primește ce este al său - sângele - accelerându-și curentul teluric. Moartea lui Irmgard devine un act cosmogonic. Ființa renăscută e una spirituală și indestructibilă, împăcată cu sine.

Înainte de a fi fost dăruită morții, Irmgard fusese aleasă mireasă a muntelui. Căsătoria simbolică a fost oficiată de preotul satului, în locul unde capul șarpelui gigant ce încolăcea muntele răsărea din stâncă. Ceremonia anuală includea și ritualul sfeștaniei pietrelor. Botezul elementelor naturii este investit cu un simbolism de structură arhaică. Prin botez se restabilește armonia între elementele contrarii: suflet și piatră, mare și munte, masculin și feminin. Uimitor e să descoperi cum frazele în sine, considerate una câte una, sunt aproape lipsite de valoare, grele de locuri comune. Îmbinate însă, aceleași fraze creează în adevăr o atmosferă de vrajă. Eliberarea lor în stare brută, din lăuntricul cel mai lăuntric, le conferă puterea unei incantații. Pauzele de lectură vin cu dezamăgirea inerentă. Fiindcă nu poți avea certitudinea a ceea ce tocmai citiseși, oricât de mult ți-ai dori, și anume, certitudinea că moartea nu e decât o trecere într-un altundeva, unde “nu e nici frig, nici cald”, e doar bine.

Eposul este dominat de figura alegorică a mamei Gisson, personificare a înțelepciunii naturale, a bunătății absolute. Trecerea mamei Gisson dincolo de pragul vieții este cea mai tulburătoare scenă, dar și cea mai dătătoare de speranță. Un mesaj de maximă profunzime umană este îndemnul la iertare. Ea, mama satului, mamă a întregului univers, în cea mai cumplită durere, pricinuită de cea mai cumplită pierdere, poate să ierte. Poate, pe parcursul celei mai lungi dintre toate așteptările, să depășească nu doar întunecimea cea firească a nopților, ci și pe cealaltă, cu desăvârșire nefirească: întunecimea zilelor. Locul morții se transformă în loc al învierii. Întregul se reface:

“- Așa l-am căutat pe cel ce mi-a fost răpit și cu mâinile mele am scormonit după sângele pe care l-a băut pământul; nu mai vedeam întregul acestei lumi, nu-i mai vedeam marginile. Nu mai vedeam nimic.[…]
- Atunci, în restriștea mea, am adus copiii aici, la izvor, ca să-și strige tatăl; ei nu strigau, se jucau cu pietricele.
- Eu însă zăceam aici, cu mâinile în pământ și toată lumina era piatră și fiecare nor era gol, spărgându-se în strâmtoare. Așa zăceam aici, zăceam încarcerată între ziduri și ele creșteau tot mai sus, un puț mort, și tot dorul meu se cunfunda în fundul lui adânc, tot mai adânc. Îngropată în noapte, eram destrămată. Atunci am simțit cum degetele mele, un deget după altul, mi-au fost desprinse și dezgropate din pământ. Era băiatul. A venit la mine de-a bușilea, mi-a dezgropat degetele ca și cum ar fi fost pietricele și s-a jucat cu ele parcă ar fi fost pietricele. Și se cățăra pe mine de parcă aș fi fost pământul.
- Atunci m-am dus acasă și n-am mai venit aici.
- Și mi-am făcut treaba de fiecare zi, mi-am făcut viața, și a fost bine. Priveam în depărtarea care îl primise și cu-ncetul ea s-a prefăcut în nemărginire și încet am văzut în ea țelul de dincolo de moarte, țelul către care am năzuit și care acum, ca și cum ar fi un copil întârziat, s-a culcat sub inima mea ca să crească acolo. Și plivind fir cu fir și sădind bob cu bob, am ajuns la el, cel ce mă așteaptă, cel ce știe de venirea mea, ca și cum niciodată n-ar fi putut să fie altfel.”



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!