AG: Să revenim la anii de școală, zbuciumați, cu dese schimbări de decor. Clasa întâi ați absolvit-o la Eforie, continuând școala la Cucuieți. Dar și aici există un semn de întrebare: De ce în foaia matricolă este consemnat transferul dumneavoastră de-abia în clasa a III-a, și nu de la Eforie, ci de la Brașov?


MC: Dragă domnule Gabriel Argeșeanu, răspunsul la întrebarea dumitale are mai întâi nevoie de câteva explicații preliminare și care, prin ineditul lor, schimbă puțin datele problemei. Tatăl meu, cu un an înainte de epurare, despre care am vorbit la început, a fost mutat cu serviciul polițienesc la Brașov. Acolo am locuit împreună cu părinții pe strada Hartenic, nu departe de Biserica Neagră. Dintre atâtea „năzdrăvănii” pe care le făceam din când în când, una dintre ele, pentru care am făcut chiar pasiune, dacă se poate spune astfel, a fost aceea de a lovi cu pietre statuia de bronz din fața bisericii. Îmi plăcea la nebunie cum sună bronzul și cum se prelungește ecoul după lovitură. La puțin timp, din Hartenic am fost evacuați de un ofițer din Statul Major german, încă ocupant, iar noi ne-am mutat într-o casă cu chirie situată pe Livada Poștei, la o bătrână octogenară. Aici m-am dedat la alte „năzdrăvănii”: de pildă, mă urcam într-un cais cu crengile aplecare peste acoperișul casei, coboram pisicește pe acoperiș apoi, prin lucarnă, intram în podul casei. Dintre atâtea obiecte casnice aruncate alandala eu scotoceam după cărți, pe care îmi plăcea să le buchisesc, seara la lumina petromaxului. În acel timp am urcat întâiași dată pe Tâmpa. Dar să revenim la întrebarea propriu-zisă. Ce urmează să povestesc este absolut inedit: clasele primare le-am urmat astfel: grădinița și clasa a-I-a la Eforie, avându-i ca tutori pe învățătorii pensionari Bordea și lelea Suzana, doi soți ardeleni naturalizați de patru decenii în Eforie, în casa cărora am petrecut Revelionul din 1944-1945. O întâmplare, pe cât de hazlie, pe atât de jenantă, o port în minte până astăzi, de acum peste șase decenii. Într-o seară de iarnă cu multă zăpadă, chiciură și ger cumplit, neobișnuite pentru clima de la Pontul Euxin, mă întorceam de la școală (un țânc de-o șchioapă) îmbrăcat ca nimeni altul din clasă. Pe cap purtam căciulă cu urechi, pe trup - un pardesiu, bleu marin, îmblănit cu pielicică de miel brumăriu ce acoperea o cămașă de americă, o hăinuță și un pantalon bufant din gabardină germană de culoare albastră. În picioare purtam cizmulițe din piele până sub genunchi, trase peste pantalonașul bufant și cum înotam prin zăpada ce-mi venea până aproape de brâu, pe o alee necirculată, am simțit dintr-o dată nevoia să fac treaba mare. Mă uit în spate și-n față și pentru că nu se vedea nici țipenie de om, dau ghiozdănelul jos din spate, mă deschei la pardesiu, dar când a fost să-mi dau pantalonașii jos, pentru că-îmi erau mânușițele înghețate nu am reușit, așa că, am fost nevoit să fac în pantaloni, drept urmare am plâns toată seara de rușinea părinților și a tutorilor mei; spre deosebire de George Enescu care, la vârsta de cinci ani, când a căzut de pe cal, în loc să plângă, cum ar fi fost firesc, el îl întreabă pe bunicul său, care ținea calul de dârlog: „Bunicule, m-a văzut cineva?” Un alt pocinog: Trebuie să fac și aici o mică paranteză. În clasă învățam copii din mai toate etniile Dobrogei: români (majoritari), turci, tătari, greci, mongoli etc. , astfel că, în orele de dirigenție (nu mai știu dacă se numeau astfel), doamna învățătoare (absentă din memoria mea vizuală), nu uita niciodată să ne reamintească faptul că nu este bine și nici normal să ne hârjonim între noi; se obișnuiau și pe atunci bătăile dintre tabere de elevi, pe criterii etnice. La sfârșitul fiecărei ore de dirigenție, ni se atrăgea atenția, în mod imperativ, să nu intrăm în Mare, neînsoțiți. Ei bine, eu nu am ascultat niciodată de doamna dirigintă, nu pentru că eram un elev nonconformist ci bazându-mă, pe faptul că sunt un înotător desăvârșit. De fapt asta și eram. Dar într-o zi de duminică din vara anului 1944 (de reținut faptul că eram totuși în război mondial , motiv pentru care plaja era pustie), după masa de prânz, am coborât scările dintre faleză și plajă, m-am dezbrăcat, din mers, pantalonașii scurți, și m-am avântat în mare viteză în valuri, ca un pui de delfin în zbenguirea lui acvatică. Nu știu să măsor în timp, dar, prin comparație, cam cât ași fi urcat scările până pe faleză, depășisem cu încă odată distanța de la plajă până la geamandură. Îmi cer scuze dacă nu am fost suficient de clar în exprimare. Sau poate am fost!! Așa că tot bălăcindu-mă în Mare la o distanță de o sută de metri de plajă, dinspre răsărit, în mod ostentativ, mi-au bubuit în urechi zgomotele a trei bombardiere și cinci avioane de vânătoare sovietice care se apropiau vertiginos de țărmul românesc. În clipele următoare, sirenele au început să sune sinistru , iar dinspre București și-au făcut apariția pe cerul patriei o escadrilă de avioane de vânătoare, astfel încât, la câteva mile marine de țărm, s-a declanșat o luptă aeriană absolut înspăimântătoare. În fața unui spectacol aviatic de asemenea anvergură, în care se trăgea cu tot armamentul de bord, ce puteam face altceva decât să înot disperat către țărmul care, marcat de o spaimă cumplită, de ce dădeam mai repede din brațe, pe atât mi se părea că se depărtează. Întâmpinate de avioanele de vânătoare românești cu foc de mitraliere încrucișat, cele trei bombardiere, care trebuiau să bombardeze orașul Eforie, unde încă mai existau mici unități germane, au descărcat muniția la circa 4-5 mile marine de țărm, după care au șterso cu coada între fuselaje. Două avioane de vânătoare sovietice au fost doborâte, scufundându-se în flăcări în adâncurile mării, lăsând pe suprafața mării un fum albicios iar celelalte trei au scăpat cu fuga. La sfârșitul atacului aerian eu atingeam cu tălpile plaja fierbinte, având asupra mea doar burtica plină de apa sărată a Mării Negre și spaima îngrozitoare de care am scăpat în clipa în care tata, în loc să mă sancționeze, m-a felicitat pentru curajul meu și stăpânirea de sine pe timpul atacului aerian.
Clasa a-II-a, după cum ai și anticipat, am absolvit-o în Brașov, la Liceul Andrei Șaguna. După război, Brașovul românesc era eminamente turistic. După ce comuniștii au construit aici, în anii ’5o, Fabrica de tractoare, Brașovul a început să devină oraș industrial. Când a ieșit de pe bandă primul tractor românesc, I.A-R. 22 (n.a. despre care vom vorbi mai târziu), în toată țara s-au desfășurat acțiuni câmpenești, care pot fi comparate, în amploarea lor, cu cele din U.R.S.S, desfășurate cu prilejul celui dintâi zbor al lui Gagarin în cosmos. La Liceul „Andrei Șaguna” am trăit cel mai cumplit an de învățământ primar. Dacă în școlile dobrogene grupurile de copii se băteau pe criterii etnice, la Liceul „Andrei Șaguna” – pe criterii religioase. De fapt, este vorba de unul și același lucru: catolicii, greco-catolici precum și alte secte ce vor mai fi existând atunci în școli, erau în același timp și etnici. În timpul orelor de curs toți copii se conformau acelorași rigori disciplinare, dar după ce se terminau orele, pe holuri, în curte, pe stradă se desfășurau adevărate bătălii religioase, în care se foloseau ca arme de luptă ghiozdanele, tăblițele (n.a. un fel de table de scris în miniatură, pe care elevul scria cu condeiul, un creion cu mina groasă, fără armătură din lemn). Atât tăblița (n.a. pe o față cu linii, iar pe cealaltă cu pătrățele), cât și condeiul erau confecționate din grafit. În afară de ghiozdan și tăbliță, elevul-luptător folosea în luptă orice alt obiect contondent. Demn de menționat este faptul că învățătorul, profesorul își țineau lecțiile numai în limba română, însemnând că toți elevii, indiferent că erau minoritari sau nu, ei știau la perfecție limba română. Dincolo de micile confruntări etnice și religioase, în liceul „Andrei Șaguna”, atunci și acum se învăța și se învață carte. Altfel spus, Liceul „Andrei Șaguna” a fost, este și va fi unul din cele mai bune licee din România.
Clasele a-III-a și a-IV-a le-am absolvit la Școala primară din comuna Cucuieți, adică în comuna mea natală. Aici am venit de la Liceul „Andrei Șaguna” prin transfer, toamna, în septembrie, când a început anul școlar. Dacă colegii din clasele a-I-a și a-II-a din Eforie și Brașov m-au primit cu un fel de ostilitate mascată, dat fiind statutul meu de parvenit ortodox, aici, la școala mea de suflet și de dor elevii, învățătorii, personalul administrativ m-au primit cu căldură și chiar cu îmbrățișări, de care am fost emoționat peste măsură, anticipând cu toții că voi fi un elev eminent. Motivul principal fiind acela că vin prin transfer de la un liceu de faimă națională. Ei bine, vreau să spun că speranțele lor în eminența mea cenușie, în timp, s-au spulberat, pentru că în clasele următoare nu am obținut decât premiul doi, premiul întâi era rezervat copiilor de notabilități, uneori pe merit, alteori nu. Încă din prima zi de școală, doamna Erotica, învățătoarea mea, care a lăsat o dâră adâncă în amintirile mele, despre care voi vorbi pe larg în cele ce vor urma, cu zâmbetul pe buze, mai mult protocolar decât afectiv, m-a așezat în banca a-II-a de la perete, alături de noul meu coleg Oance Florea, cu care aveam să leg prietenie, până la plecarea mea din școală, dar și după aceea. M-am bucurat sincer de noul meu coleg, pentru că era un băiețel bine legat, vioi și energic, țigănos la față de-ai fi zis că e un Ottelo în miniatură, despre care aveam să-mi dau seama, încă din primul trimestru, că la învățătură era un elev submediocru, dar neînvins în confruntări violente, convins fiind că, la nevoie, îmi asigură și mie protecție, contra cost un ajutor substanțial la învățătură. Cât despre personalul didactic, dincolo de faptul că învățătorii erau foarte buni, unii dintre aceștia chiar eminenți profesional, numai că se „bucurau” și de un soi de antipatie din partea celor mai mulți elevi din școală, pentru că pe atunci „Bătaia e ruptă din rai” căpătase notorietate națională: Directorul școlii, Domnul Victor Marinescu, cel ce o învățase și pe mama mea carte până în clasa a-VI-, pe cei mai nevoiași la învățătură îi bătea numai cu lemnul de la sobă. Pe cei mediocrii îi jumulea de păr și de urechi. Domnișoara Erotica, învățătoarea clasei a-III-a în care învățam și eu, bătea cu fusul cu care torcea chiar și în timpul orelor de curs. Numai doamna Polecta, soția domnului director Victor Marinescu, prin natura ei romantică și sentimentală, nu folosea astfel de metode pedagogice macarenk-iene. În ce mă privește, în cei doi ani de școală, am „beneficiat” de violența eminențelor lor de numai două ori. O dată am fost tras serios de urechea stângă de domnul director Victor Marinescu, ureche ce avea să rămână pentru totdeauna bleojată, adică puțin mai depărtată de osul cranian temporal, iar domnișoara Erotica, nu atât din răutate, cât din isterie ( fiind pe atunci fată bătrână, nu prea mai avea cum să-și consume energiile erotice), mi-a spart capul cu fusul, pentru că, lipsind în ziua anterioară de la școală, m-am încurcat la multiplii și submultiplii metrului. În acele vremuri tulburi de după război, și preoții te mai ciufuleau în ora de religie. Cu toate astea preotul, directorul școlii și învățătorii, trecând pe uliță sau pe șosea, toți oamenii de gen masculin își ridicau pălăriile, cu plecăciune, în semn de recunoștință pentru munca lor pe care și-o exercitau cu aplicație și pasiune. Majoritatea cadrelor didactice se legau sufletește de oameni, de copii, și de școală, încât se prezentau la post din promoție și nu mai plecau până la pensionare. Același învățător învăța carte pe copil, pe părinte și chiar pe bunic. Astăzi vremurile au schimbat în mentalitate atât elevii cât și cadrele didactice. Sincer să fiu, calitatea învățământului școlar și universitar de azi nu se ridică la nivelul celui de acum peste șaizeci de ani.
Și încă ceva: trebuie să–ți spun cu mândrie patriotică și demnitate de român că fac parte din ultima promoție de elevi care nu a purtat cravată de pionier, care a învățat religia și a cântat în ora de muzică Imnul de Stat „Trăiască Regele”.

AG: Anul 1948 apare în biografia d-voastră ca fiind unul de cotitură. De fapt este și anul în care Marea Adunare Națională votează o nouă constituție pentru Republica Populară Română. Acest fapt ne edifică de ce spuneți că ați făcut parte din ultima promoție de elevi care nu a purtat cravată de pionier, dar va data „privilegiul” să faceți parte din prima promoție de mecanizatori pentru agricultura socialistă.

MC: (Zâmbește reținut) 1948 este un an nefast în evoluția mea intelectuală. De fapt și al altor colegi de generație, care au căzut, ca și mine, sub incidența regimului dictatorial comunist-stalinist din România. Dacă ar trebui să-l definesc în câteva cuvinte, aș zice că el rămâne pentru România anul marilor prăbușiri spirituale și materiale: naționalizarea principalelor mijloace de producție, începută cu un an înainte, abolirea burgheziei și moșierimii, răsturnarea regalității, încheiată cu abdicarea Regelui Mihai și desproprietărirea acestora prin cele mai mârșave metode comuniste, pregătindu-se, cu orice fel de mijloace începerea procesului de transformare și mecanizare a agriculturii de tip socialist. Pentru mine, firesc ar fi fost să mă înscriu în clasa a-V-a, însă organele de informare și securitate au dispus respingerea dosarului de înscriere pe criterii politice: bunicul meu după mamă a fost membru al partidului țărănist. Trei luni mai târziu, cred că era prin luna octombrie, doi indivizi cu pălării de culoare gri și fulgarine de ploaie m-au cules de pe șosea, m-au urcat într-un autoturism de culoare neagră (cred că erau securiști) și m-au dus la Școala de tractoriști din Roșiori de Vede. Aici am fost predat domnului director Gherla, care a dispus subalternilor lui înscrierea mea ca elev, dotarea cu echipament gratuit (pantofi, bocanci, salopetă, pufoaică, beretă, caschetă și căciulă) tot de culoare albastră. În aceeași zi am semnat și contractul de școlarizare cu niște clauze de te umfla plânsul. Iată una dintre ele și cea mai importantă: În caz de nerespectarea întocmai a prevederilor contractului, se va imputa de trei ori valoarea rezultată din cheltuielile de școlarizare. Programul școlar și viața de internat aveau statut de semidetenție: În loc de milițieni, paza era asigurată 24 de ore de pedagogi de școală nouă; un pedagog era dotat cu pistol, bici de cânepă și cu dreptul inalienabil de a aplica pedepse disciplinare și chiar bătaia. Învoirile săptămânale în oraș se făceau numai în grupuri de câte zece, însoțiți de un pedagog. Hainele de oraș erau confecționate după modelul uniformelor de elevi ai școlilor militare și se păstrau în depozitul de echipament. Orice deplasare în incinta școlii sau în oraș se făcea în formație, la comandă, în pas de front. Cel ce ieșea din cadență primea mintenaș o lovitură de bici pe spinare. La cantină se intra în două serii, iar locul în serie era determinat de litera din catalog. Cei ce săvârșeau abateri grave erau pălmuiți în fața detașamentului de către directorul școlii sau de pedagogi. În fiecare dimineață și la apelul de seară ni se injectau în creier tot felul de teze comuniste, care, de cele mai multe ori se încheiau cu sloganul: „să fiți mândri de voi că sunteți elevii acestei școli, care pregătește prima promoție de mecanizatori pentru agricultura socialistă.” În școală se predau materiile teoretice de nivel școlar, clasele 5-7, iar cele tehnice și practice pentru dobândirea cunoștințelor teoretice și practice de mânuire a utilajelor agricole: tractoare, semănători, combine, cultivatoare etc. Semidetenția școlară a durat trei ani. După absolvire ni s-au eliberat diplome de absolvire și certificate de muncitori calificați. Repartițiile în producție s-au făcut în funcție de opțiunea fiecărui absolvent. Eu am fost repartizat la Stațiunea de Mașini și Tractoare – Odobească din raionul Roșiorii de Vede, situată la patru kilometri de casă. mai întâi am fost încadrat, conform Hotărârii ministerului de resort, ca muncitor stagiar, pe timp de doi ani. Adică nu mi s-a dat utilaj în primire (ci lucram pe utilajul mecanizatorului cu vechime), cu un salariu lunar minimal. Atunci a apărut și în agricultura românească stahanovismul. Unitatea de măsură a terenului arabil lucrat cu un utilaj agricol se numea „hantru”. Un hantru era mai mic decât un hectar. Mecanizatorul care lucra cea mai mare suprafață pe campanie era numit de conducerea stațiunii, stahanovist. Pentru acest lucru, stahanovistul primea o primă substanțială, funcția de șef de brigadă și dreptul de a i se afișa portretul la gazeta de perete. Mărturisesc sincer că nu am obținut niciodată titlul de stahanovist. După 1949, agricultura socialistă a fost dotată cu mai multe tipuri de tractoare. Le nominalizez in ordine: I.A.R. 22, care după un timp a fost scos din brazdă și făcut rutier, prin aplicare de pneuri. I.A.R. 23 destinat arăturilor grele. U.T.O.S 26, primul tractor pe pneuri destinat arăturilor și tractării primelor combine fabricate de Uzina semănătoarea. K.D 35, pe șenile destinate arăturilor în teren mlăștinos. În viața mea de mecanizator am lucrat pe toate tipurile de tractoare enumerate. Am arat, semănat și cultivat zeci de mii de hantri. Salariul meu de mecanizator, în anii 50, era de 360 lei/lună, sumă din care îmi cumpăram de la prăvălie un costum de haine din tergal și acopeream cheltuielile pentru existență, atât pentru mine cât și pentru familie, până la salariul următor. Profesia de mecanizator din acel timp era dură și mizerabilă. Un mecanizator era ușor identificat după foliculitele (coșurile) de pe antebraț, ce apăreau din cauza motorinei intrate în pori, dar și după bătăturile din palme, mult mai bătucite decât ale oricărui plugar. Mie mi-au trebuit câteva decenii să pot scăpa de aceste semne particulare deosebit de jenante. Iarna, mecanizatorul lucra în echipe de reparații. Dacă aveai norocul să fii repartizat în echipa de reparat motoare sau de centricubat pompe de injecție te socotea-i un mecanizator fericit, pentru că lucrai într-un atelier închis, nu tocmai friguros, însă dacă picai în echipa de reparat utilaje, îți blestemai viața, pentru că trebuia să le repari fără mânuși de protecție. În zilele geroase am plâns de mai multe ori, din cauza mâinilor înghețate până la os.

AG: Greu să asculți astfel de relatări, dar să le și mai trăiești? Îmi vine în minte butada exprimată de Dostoievschi: „Din căscatul mare cât lumea va ieși antihristul”, care, aplicată la scară națională, s-a potrivit ca o mănușă poporului român abandonat la Yalta în brațele rușilor de marile puteri militare. Și totuși, aceste arderi dramatice ale generațiilor cuprinse în lagărul temporal postbelic-antedecembrist nu au fost zadarnice, căci „jertfa nu poate exista fără speranță” după cum spunea filosoful Gabriel Marcel. Să revenim la acei ani de crunte mutilări psihice în numele restaurări estetice și spirituale a celor ce vor purta, după al doilea „mare căscat național” din 1965, eticheta de "om nou" al Epocii de Aur. Ce s-a întâmplat de nu ați mai ajuns la Liceul „Anastasescu” din Roșiorii de Vede?

MC: Ca să pot scăpa de „iadul” în care intrasem, fără voia mea, în vara anului 1956 am depus dosarul de admitere prin concurs la liceul „Anastasescu” din Roșiorii de Vede, însă dosarul meu a fost respins tot pe considerente politice.

AG: Este și perioada când era iminentă izbucnirea Revoluției Ungare din 1956 împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice, iar teama în rândul comuniștilor autohtoni era evidentă.

MC: Așa este, și se vede treaba că nici de data asta nu am scăpat de vigilența securității dejiste. Pe plan cultural stăteam mult mai bine. Până la 19 ani citisem tot ce am găsit din literatura proletcultistă sovietică, dar și cărți interzise din literatura română și rusă. Deși practicam o meserie ingrată, având în vedere nivelul meu intelectual de autodidact, am fost repede integrat în rândurile intelectualilor satului și curtat de câteva învățătoare frumoase. Cu una dintre ele urma să mă căsătoresc, dar i-a sucit mintea un doctor veterinar în timp ce îmi satisfăceam serviciul militar la Oradea. La începutul anului 1957, pe când aveam douăzeci de ani, am plecat din agricultură, pe fondul unor nemulțumiri salariale. Din ianuarie până-n noiembrie când am plecat în armată am dus o viață de liber profesionist autodidact. Atunci i-am citit temeinic pe Zaharia Stancu și pe Lucian Blaga. Cel de-al doilea fiind încă interzis de cenzură. Într-un fel sau altul, interzis eram și eu. În nopțile de iarnă le citeam consătenilor mei, adunați în câte o casă „conspirativă” cărți interzise, cum ar fi Aventurile submarinului Dox, din Colecția femeilor celebre, dar și din literatura rusă: Așa s-a călit oțelul de Nicolae Ostrovski, Pe Donul liniștit și Soarta unui om de Mihail Alexandrovici Șolohov. În noaptea de bolindeți le-am citit Invitație la vals de Alexandru Drumeș. Din literatura rusă de război le-am citit și Mesteacănul alb de un autor rus al cărui nume îmi scapă. Mă pot lăuda și cu alte îndeletniciri: Altfel spus, în neuitatul an 1957 de autodidact și liber profesionist am cunoscut oameni, am băut cu ei vin de buturugă și am iubit fete frumoase. Mi-am permis acest libertinaj de boem până în dimineața zilei de 16 septembrie când am fost adunat de pe drumuri de un autocamion marca „Zis 151” și dus, împreună cu alți viitori camarazi de arme, la Comisariatul Militar din Raionul Roșiorii de Vede. Era să uit un amănunt important: Când am urcat în caroseria autocamionului militar, mama era lângă mine, iar când s-a pus în mișcare, mama striga după noi ca o disperată. „Măi flăcăilor, să aveți grijă și de băiatul meu!”. Îmi sună în urechi și acum cuvintele de consolare rostite de lângă mine de Ion (?) Stoicănel, camarad de-al meu până la liberare, de loc din Dobrotești: „Lasă-l, țățico, să n-ai nici o grijă, că e cu mine!,, Stoicănel este și astăzi un interpret desăvârșit din caval și fluier, pe a cărui nevastă o cheamă Marta, pe care cred că o iubește și acum, la nebunie. În fiecare seară, după ce se dădea stingerea, îmi vorbea despre Marta lui și despre dragostea lor nemuritoare. Un om admirabil pe care doresc cu ardoare să-l mai revăd. Ce oameni minunați are Teleormanul.
(fragment din volumul în pregătire: „Amintirile unui mare poet minor. Dialoguri cu Marin Codreanu”)