poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5267 .



George Vulturescu: Ieșirea din timp
articol [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2008-01-10  |     | 







Urmând demersul artistic din „Monograme pe pietrele Nordului”, George Vulturescu creează imaginea simbolică a unui univers interior, „Alte poeme din Nord” (Editura BrumaR, 2007) remarcându-se prin corespondențele analogice dintre cuvânt și obiectul pe care el îl evocă în mod arbitrar / convențional și printr-o mare suplețe în construirea simbolurilor personale. Dimensiunea mistică a universului poetic transpare chiar din primul poem: „Cum să devin o oglindă a întâlnirii cu tine, Doamne? / Cât real este în frumusețea unui copac pârjolit / de trăsnet?” („Numai piatra stă să aștepte fulgerul”). Tonul psalmic nu se centrează pe invocație / tăgadă / îndoială, ci pe nevoia revelației. Fulgerul reprezintă încărcătura energetică spirituală care ne face capabili de înțelegerea substanței cosmice a lui Dumnezeu, și el implică nu așteptare pasivă, ci efort cognitiv, conștientizarea legăturilor inextricabile dintre obiecte și fenomene, dintre latura lor materială și semnificația în cadrul unui sistem etern. Poemul, ca orice fapt mistico-religios, este kratofanie, teofanie și hierofanie, adică manifestarea puterii divine, descoperire / revelație a divinității și capacitate de a descoperi sacrul în profan. La George Vulturescu dimensiunea teofanică este determinantă, poetul căutând semnele manifestării divine în onto-, dar mai cu seamă în filogeneză. Șirul, lanțul, coloana, succesiunea, secvențialul existențial, ideea permanentei întoarceri / a repetiției se topesc în simbolul pietrei. Pietrele poetului din Nord sunt sfinte pentru că semnifică sufletele strămoșilor, dar și forța divină, deci o aglutinare ancestral-sacru. Prezența scării pe care Iacob a văzut-o în vis, sprijinită de piatra lui de căpătâi și ducând până la cer este sugestivă pentru modul în care sunt prelucrate simbolurile creștine și integrate într-o mitologie proprie. Scara pe care urcă și coboară îngerii devine sfântă pentru că este obiectul unei revelații, astfel că, în urma acesteia, cele trei niveluri cosmice, pământul, cerul și regiunile inferioare pot comunica. Scara devine coloană universală, axis mundi, element de legătură între cer și pământ, dintre om și divinitate; de remarcat faptul că nu mai putem vorbi de antropocentrism postmodernist în aceste noi poeme din Nord: „Înaintea mea e îngerul, îl ajung și-l privesc în ochi: / el se sparge ca o oglindă. / Îl ajung și pe celălalt din față și-l privesc în ochi: / și el se sparge ca o oglindă. / Îl ajung și pe ultimul care mă apostrofează: / Nu te poți muta de pe scara lui Iacob pe / o altă scară precum se mută literele dintr-un / cuvânt în alt cuvânt...// Încerc să-l depășesc, să-l privesc în față / dar văd că îngerul n-are ochi: e tot un vârtej / un roi de albine care se ridică tot mai sus / ca un nor interpus între Moise și D-zeu” („Numai piatra stă să aștepte fulgerul”0.
Oglinda și mâlul, resemantizate, sunt elemente simbolizând căutarea, nevoia de a se elibera de povara mundanului, a „scrâșnetelor”, a „bulboanelor” și a blasfemiilor, de a se purifica pentru întâlnirea cu Cel Etern: discursul reflexiv se cadențează psalmic, în versete care trădează incapacitatea eului poetic de a-și vedea întocmirea după chipul și asemănarea Tatălui Ceresc: „Și pe unde trec mă depun în oglinzi ca un mâl / pe maluri de albii / oglinda ochilor Tăi care ne deosebesc de lucruri / și în cărți se depune doar mâlul literelor / pentru că gura Ta nu le cheamă-n Cuvânt / e o baltă bâhlită creierul din care tocmai ai ieșit / din care nu poți ieși / pe luciul ei nu vin lebede și nici pescăruși / numai gheața privirii Tale / numai pe gheața febrei mele aluneci Tu / înecat sub sloiurile spaimei mele” („Ditirambi. Pe pietrele Nordului”). Tragicul relației cu divinitatea se consumă pe plan mental și nu afectiv; revelația izvorăște din spirit, din suflet, nu din cerebralitatea înghețată., iar atitudinea șovăitoare, vecină cu necredința, își are punctul de plecare în lupta dintre rațiune și simțăminte. Poetul este conștient că eroarea constă în a-l transforma pe Dumnezeu într-o proiecție mentală, în a-L supune raționamentelor și a-L radicaliza într-un concept; această eroare determină, de altfel, viziunea apocaliptică asupra sistemelor de comunicare între zona superioară (cerul) și cea inferioară (pământul): „Nici în biblii nu mai e nicio literă / precum un câmp înnămolit în care au putrezit / toți bulbii semințelor / sub litere nu mai e decât cenușă / cu pielea arsă trecem / cu limba arsă /cu care nu te putem striga”.
Legătura dintre semnificant și semnificat este asemănătoare legăturii dintre pământeni și Tatăl creației; poetul / scrib reface legătura aceasta sacră, luptându-se cu inerția cărnii, cu ispitele, cu moștenirea genetică și, uneori, cu neantul. Literele trăiesc într-un univers al lor, ce scapă, de cele mai multe ori, legilor pământești, și numai poetul, în momentele lui de inspirație, mai poate desluși drumul misterios de la semn grafic la semnificație: „M-am pregătit pentru fiecare literă, am exersat / îndelung spirala: / nodul din gât înghițit ca un păianjen cu tot cu firele lui / nodul liniilor din palmă pătrunzând în carne-mi ca un lanț” („A venit vremea literei”). Vremea literei vine odată cu vremea pietrei, creând împreună un mit al renașterii: poetul, ca erou civilizator, preia ritualurile vechi – de dragoste, naștere, construcție și moarte, topindu-le într-o odisee personală: ”Știi asta: un om care privește piatra / e mai puternic decât lespedea de piatră / de pe mormântul lui” („Unde este o piatră apare și îngerul”).
În Nordul transformat de George Vulturescu în spațiu mitic, muntele, lupii, oamenii, duhurile pădurii, pietrele, viii și morții coexistă după tipare arhaice; crâșma lui Moș Humă devine un teritoriu care desparte realul de imaginar, acolo au loc libații („Arunc dracului mărul cât colo și cer o țuică / să-mi clătesc gura. E din mere, din livada / mea, mă îmbie Moș Humă, foc purificator” și jertfe pentru sufletul celor duși la Domnul: „Intră dada Alesia: „Unde e poetul acela / care mi-a comandat un cocoș, maică...”/ Îi dau eu banii și-i spun: Taie-l. Ea îi / răsucește gâtul în fața mea și vrea să mi-l / lase. Îngroapă-l, zic, că acolo servește / dejunul Ioan Flora, sub iarbă. În ce loc să-l îngrop, maică, mai strigă ea / Oriunde, zic. Cei de sub pământ nu fură unul de la altul...” („Fulgerul e mai singur decât fiarele”).
Elementele simbolice sunt preluate din Biblie și transpuse într-un dialog imaginar cu îngerii, cu sfinții sau chiar cu exilații printre pietrele Nordului: șerpii, mărul, vulturii, porumbeii au, pe lângă semantica de tip creștin, pe care poetul le-o păstrează, conotații suplimentare integrate într-o hermeneutică de tip modern: „Acum vin dintr-o parte șerpi, Daniel. / Sub solzii lor zornăie un vânt pe care mi-l amintesc,/ Ei mă privesc fix, apoi se apropie de mine cu / pielea mea din copilărie pe care-o țin înfășurată / în jurul lor. // Din cealaltă parte vin vulturii, Daniel. / Au penele zbârlite ca niște coifuri pe care le purtam / în sat de Irozi. Ei se uită la / mine și din ochi le cresc ierburi: / până la brâu îmi ajung, până la subsuori, / și ei nu se mai pot ridica în văzduh / și mă imploră să le sucesc gâtul” („Ditirambi pentru Daniel”). Într-o „lecție de privit un tablou”, plaja narativă care se insinuează printre fragmentele descriptive are sensul unei ars poetica pe care cititorul a mai întâlnit-o și în „Monograme pe pietrele Nordului”: „Nu e nicio stea pe tablourile tale, / îi spun pictorului. // Râse: / - Nu fac tablouri pentru orbi, ci pentru / cei ce vor să vadă. Culorile mele nu umplu / privirea, ci conduc, / cum urletul din stihii conduce o fiară” .Scrisul înseamnă nu numai găsirea sensului, a direcției, ci și ardere, transformare în cenușă, și renaștere: „Un orb pictează fulgerul / Vai, din pânza sa încep să curgă cenuși / până la genunchi îi ajung, / pe scaunul unde stă neclintiot / până la brâu. // E deja acoperit de cenușă, strigă / cineva privindu-l.Vai, ochii lui / sunt o văgăună pe unde năvălesc / cenușile... / Dar orbul nu aude și / pictează mai departe fulgerul” („Un orb pictează fulgerul”).
Poemele lui George Vulturescu sunt dense, scrise într-un limbaj metaforic ce se potrivește cu intențiiile sale de a crea o hermeneutică aparte; greu de descifrat, din cauza concentrației mari de aforisme, simboluri și concepte, ele par a fi creația unui alchimist, a unui teolog din Evul Mediu, a unui exorcist sau, pur și simplu, a unui poet despre care este foarte greu să-ți dai seama cărui timp îi aparține de fapt.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!