agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8590 .



Forma poetică a dogmei la Nichifor Crainic
articol [ Cultura ]
o încercare de aplicare a perspectivei lui E. Coșeriu asupra limbajului poetico-teologic și asupra modalității de exprimare a dogmei creștine

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cailean ]

2008-06-17  |     | 



Poezia lui Nichifor Crainic nu a fost încă recuperată de literatura română și nu este încă receptată la adevărata sa valoare și la adevărata semnificație. Iar aceasta nu numai datorită faptului că jumătate de secol a fost interzis publicului de către o ideologie de stat ce nu avea nimic de a face cu critica literară, ci și datorită faptului că aceeași jumătate de secol nu a permis afirmarea nici unui critic care să aibă și cunoștințele teologice necesare înțelegerii adecvate a poeziei lui Crainic. Acest din urmă motiv se prelungește și în ziua de astăzi, întrucât nici un critic deja afirmat nu poate recupera peste noapte cultura teologică neapărat necesară pătrunderii înspre sensurile adânci ale poeziei lui Nichifor Crainic. În ultimii ani au apărut cercetări bine intenționate și serios susținute, ca cea a tezei de doctorat a dnei lector Laura Bădescu [1], cât și, pe cât de scurt pe atât de dens și pertinent, un articol al pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae [2] , cea mai reprezentativă voce a viziunii ortodoxe în tărâmul nu numai teologic, dar și filosofic și cultural în general, din spațiul Europei răsăritene și nu numai.

În afară de aceste eforturi singulare, și cu atât mai necesare, critica literară românească, dacă nu șchioapătă -din fericire- de piciorul și ajutorul filosofiei, este lipsită evident –și cu atât mai nefericit- de sprijinul studiului teologic, indispensabil înțelegerii depline a ceea ce s-a scris la noi, nu numai înainte de război, ci și în timpul regimului totalitar comunist – așa numita literatură de sertar -, iar apoi a scrierilor de după anii 90.

Ne propunem în articolul de față a expune câteva din temele pe care le considerăm majore în poezia lui Nichifor Crainic, și nu atât temele ca atare, cât modalitatea literar-poetică a ideologului gândirismului de a da expresie atât inefabilului trăirii religioase cât și viziunii creștin ortodoxe asupra a tot ceea ce ține de existența și experiența umană.

De asemenea vom încerca a ne debarasa de limitativa considerare a acestei trăiri ca o simplă atitudine estetică, ci îi vom acorda importanța cuvenită unei mărturisiri de credință și de viață. Gândirismul nu era o simplă doctrină estetică, ci un mod de viață și de reflecție asupra situației ontologice a omului ce-și alină cu formele artei “nostalgia Paradisului”. După cum însuși Crainic mărturisea la 23 de ani după apariția revistei [3], Gândirea n-a afișat niciodată vreun principiu estetic, etnic ori moral, căci “fiecare și toate la un loc ar fi fost puțin”. [4] Principiul sau mai bine spus “zenitul cardinal” al Gândirii era spiritualitatea românească pe care, la rândul ei, Crainic o definea ca “efectul unui principiu universal reflectat în fapta omului”, ori “modul istoric cum s-a răsfrânt spiritul în gândul și în fapta poporului român” [5]. Această spiritualitate a fost numită de Crainic, de multe ori, tradiționalism, precizând întotdeauna: tradiționalism dinamic, spre a-l deosebi de pasivism. Acest tradiționalism dinamic era pentru Crainic “puterea propulsivă a unor noi forme de frumusețe”, neînsemnând nicidecum “repetarea stereotipică a acelorași forme” ci, asemeni maeștrilor geniali de la Voroneț și Sucevița, care pornind de la aceleași norme meticuloase bizantine ale iconografiei, nu au fost împiedicați “să spargă normele stereotipice, să iasă în afara zidurilor, să pună de acord culoarea (și chiar chipurile) cu mediul cosmic înconjurător și să creeze minunile de originalitate care alcătuiesc astăzi în lumea întreagă valoarea artei românești”.

Omul apare în poezia lui Crainic în toată demnitatea sa de făptură creată de Dumnezeu. Deși este de fapt pământ, strălucirea pe care i-o dă Creatorul este exprimată prin elemente aparținând aceleași sfere semantice: “argila bătrână” din care e făcut omul e “suflată cu smalț” (Șoim peste prăpastie), e totuși o ființă strălucitoare, după cum mărturisesc și Scripturile “l-ai arătat pe om… cu puțin mai micșorat față de îngeri”. În fața Dumnezeului cel atotputernic, Cel care cugetă - și se naște, voiește - și durează, respiră - și-nflorește, iubește – și vibrează, omul este o minune scăldată în “unda luminii”, “un mugur de carne fierbinte” (Laudă), “duh învălit în nălucă de humă” ori “neant înflorit în minune” (Laudă).

Ființă unică, dihotomică, cuprinzând în sine atât pământ dar și cer, dacă este rupt de acestea (“În lume fără rădăcină, î În ceruri fără semn polar”; Dezrădăcinat), omul și existența sa nu mai au nici un sens. Aceeași imagine a copacului ce stă între pământ și cer apare și în poezia intitulată chiar Copacul. Omul apare ca ieșit din adâncul misterului pământului (misterul creației) și tinzând către un alt mister, mai înalt, al cerului, al divinității ascunse în “șoaptele veciei”.

Împlinirea omului (desăvârșirea) nu se poate realiza decât prin sfârșitul vieții în trupul stricăcios și intrarea în viața spre care este tras prin sufletul nemuritor. Imaginea poetică împrumută aici accente eminesciene. Viața trupească, ce nu face decât să înainteze spre moarte, este ceea ce Eminescu definește ca o “suferință dureros de dulce” în Odă (în metru antic), e un “vifor” în care dragostea ori vrajba sunt simple deșertăciuni (Elegia împlinirii, Rugăciunea din amurg). Omul se desprinde greu de această dulce suferință: “…inima, de tine, fâșii voi dezlipi-o, î Amară frumusețe, pământ rătăcitor”, poetul conștientizează faptul că “frumoasa lume” va părea o simplă “piatră seacă”, dar ieșirea din frumusețea părelnică a lumii văzute este singura posibilitate de inaintare înspre o “spumoasă… pretutindenească vibrare de lumină” (Dezmărginire).

Viața împrumută imaginea poetică a unei clepsidre în care omul este nisipul ce alunecă dintr-o parte în alta, dinspre viață spre altă viață: “cu cât descresc în viață cresc în tine (în moarte)” (Euthanasie). Se exprimă astfel ideea profund creștină că atât viața cât și moartea sunt părți ale unui singur întreg, care formează soarta omului, vremelnicie și veșnicie. Imaginile simbolice trimit către adevăruri biblice, revelate, adevăruri de nezdruncinat și imposibil de evitat, rânduite de Dumnezeu într-un plan veșnic imuabil.

Ceea ce mărturisea Sfântul Apostol Pavel, că Dumnezeu a pregătit omului, “cele ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit”, primește glas și în poezia lui Crainic și face din acesta un “poet al frumosului transcendent” [6]. Simțurile omului sunt rostuite a-și depăși simplele funcții trupești, și a se face sensibile spre cele spirituale, duhovnicești: Clopotul are o corolă sonoră, văzută “nu cu ochiul, ci numai în auz”, ce desfrunzește, ca într-o toamnă, sunetul în roiuri de foi de bronz. Clopotul se integrează toposului existențial într-o desăvârșită imagine a Liturghiei întregii creații într-una dintre cele mai plastice imagini ale unui adânc adevăr dogmatic:
“O toamnă-mi pare ceasul acesta de amurg
Cu dangăte bronzate pe turnurile sombre,
Se scutură din clopot frunzare de octombre
Și-n foi de bronz tomnatic se-ngroapă vechiul burg.”
(Foi de bronz)

Lumea cea nevăzută își răzbate taina existenței sale și prin cele văzute. Revelația naturală a lui Dumnezeu primește o originală imagine poetică în poezia Unde sunt cei care nu mai sunt ?: vântul, ciocârlia și mai ales bufnița sunt cei care cunosc și simt adierile lumii celei nevăzute. Cei de dincolo, care nu mai sunt aici își fac simțită prezența:
“Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
……………………………
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns”

Bufnița “cu ochiul sferic, î Oarba care vede-n întuneric” aduce înțelegerea și liniștea celui care întreabă: “Când va cădea î Marele-ntuneric, vei vedea.” “Marele întuneric” este chipul acestei lumi, pentru care bufnița e oarbă, văzând doar noaptea de dincolo de lumină. Trimiterea poetică este mult mai profundă decât pare la o primă vedere. Sfântul Dionisie Areopagitul vorbește despre strălucitorul întuneric al divinității, adică rațiunea ascunsă dincolo de “lumina” î cunoștința acestei lumi, despre taina nevăzută (de aceea numită întuneric) plină de rațiunea dumnezeiască, niciodată accesibilă omului. O minunată poezie a nopții înțeleasă în același chip are și Sfântul Ioan al Crucii. Noaptea, adică taina divinității, este mai iubită de contemplatorul mistic, decât chiar lumina soarelui, este cea care ascunde-acoperă realitatea unirii dintre cel credincios cu Dumnezeu, dintre cel ce iubește cu Cel iubit.

În prima parte a "Rugăciunii pentru pace" găsim și la Nichifor Crainic expresia acestei taine mistice: noaptea aduce dezlegări de taine, este asemănată cu noaptea “umilitei nașteri” a lui Hristos, adică momentul care aduce lumina cunoștinței, înțelegerea adevăratului sens al lumii, este momentul în care “Îngerul lăsase porțile-ntr-o parte…spre abisul păcii” și se aude “cântec fără sunet”. Metafora poetică trimite înspre taine greu accesibile omului, dar deschise cunoașterii omului și cu atât mai dorite de către acesta.

Realitatea tărâmului de dincolo, a lumii celei nevăzute și veșnice este înfățișată de Crainic în imagini originale: este “zarea lui Moș-Nicăieri” (Cântec strămoșesc) sau “țara lui Lerui-Ler”, iar calea până acolo primește una dintre imaginile memorabile pentru întreaga expresie poetică românească:
“Spre țara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, -
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Și vâslaș un înger.” (Þara de peste veac)

În acest caz, dar și altele asemenea, cuvântul devine creator al unei imagini poetice ce corespunde unei realități mărturisite de dogma creștină. Prin acest tip de creativitate “se ajunge la imaginea actului originar de creație poetică și actului originar de creație lingvistică, ambele fiind acte de același tip.” [7] Prin această construcție poetică se comunică un adevăr de credință, o dogmă, care trece din sfera subiectivității credinței personale în cea a obiectivității dogmei creștine, confirmând cele afirmate de E. Coșeriu: “limbajul se îndreaptă către alți oameni, cu care se stabilește comunicarea, așa încât ceva devine comun și numai prin această referință la alții desemnarea subiectivă devine generală și obiectivă (…) Numai prin intersubiectivitate, ea devine obiectivitate, ține de obiectivitatea lucrurilor.” Mai mult, în accepțiunea coșeriană limbajul poetic este de fapt, limbajul în toate funcțiunile lui, adică plenitudinea funcțională a limbajului, iar limbajul de toate zilele și cel științific nu sunt decât devieri și drastice reduceri funcționale ale limbajului ca atare. Poezia este pentru Coșeriu ”intuiția universalului în faptul individual concret (…) și în același timp, model de universalitate.” Această observație este confirmată de întreaga dogmatică creștină dacă ne gândim că adevărurile dogmatice sunt exprimate de Sfinții Părinți întotdeauna în formule poetice (introduse și sub forma cântărilor liturgice ale cultului creștin). Fiind cu luare aminte la mărturisirile dogmatice ale Bisericii, vom observa că acestea au întotdeauna forma poemului și exprimare metaforică. În conformitate cu învățătura creștină, un adevăr de credință, fiind dincolo de o simplă înțelegere umană cauzală, sau de o reprezentare imanentă, are nevoie de o exprimare simbolică, poetică de cele mai multe ori, pentru a fi cât mai aproape de adevărul pe care îl mărturisește.

O altă temă ce prilejuiește sensibile exprimări poetice este cea a naturii care se arată ca fiind creația lui Dumnezeu, firea cu care Acesta înconjoară existența umană. Natura mărturisește puterea și înțelepciunea Creatorului și este “canonu-naltei frumuseți” (Ucenicul). Dumnezeu este cel ce “anticipează forma plină” pe care apoi fiecare creatură o umple cu caracteristicile-i proprii (Cireșul care este cireș și nu altceva).

Adâncul, adică taina rațiunii divine, se comunică poetic prin intermediul creației, prin intermediul florilor (Adâncul), al ierburilor și arborilor “schimbați în lumini” în Noaptea Învierii, și în general, al “văzutelor linii” ce mărturisesc despre al lor “izvod nevăzut” (Laudă).

În mărturisirea despre frumosul deplin își are și creatorul, rolul său. Rapsodul (Balada doinei), ucenicul naturii în căutarea canonului înaltei frumuseți (Ucenicul), însuși poetul învață de la Cel care pune ascunsa artă în toate (Nu e la fel) și toate acestea prin împletirea artei și a iubirii ce ard “raze-n plânsul omenirii” prin care “ne fulgeră o clipă-n minte î Eternul zâmbet al Dumnezeirii” (Arta și iubirea). Într-o celebră carte a sa (Nostalgia Paradisului) Crainic definește ceea ce aici exprimă în formă poetică: faptul că arta, cultura în general este desprinsă din cultul religios, că arta este o formă de manifestare a nostalgiei omului pentru frumusețea și armonia originară pierdută și o încercare de înfrumusețare a propriei lumi.

În căutarea adevărului și absolutului, creatorul ajunge la taina originară care este Hristos. Mântuitorul îi apare milogului: “sosi o umbră ca-n icoane î Pe mâini cu semne de piroane î Și-o inimă ce sângera” (Milogul), El este Cel care “vremuiește în omul dornic” nemărginirea dumnezeiască, “contemporan al spiritului” poetului, mereu actual, și este totodată cel care îi revelează omului adevărata natură, în fața căruia ucigașul își vede ticăloșia (Noaptea Învierii). Intrat în casa părăsită de toți ce mergeau la slujba Învierii, față în față cu bătrâna neajutorată rămasă acasă, ce-l întâmpină cu “Hristos a înviat”, hoțul e gata să ucidă, dar în zvon de clopote și mișcarea de nălucă a icoanei, își vede adevărata natură căzută în nimicnicie: “Odraslă de înger rămasă-napoi, î cascadă de munte căzută-n băltoacă, î Zăpadă de suflet topită-n noroi !” și-și cere iertare.

Dar imaginea cea mai profundă a Mântuitorului se conturează pe chipul patriei și al neamului românesc în expresia deplină a întregului eșafodaj al gândirii și ideologiei lui Crainic. Din holda tăiată de “bunicul și tata”, din pâinea scoasă din cuptor de “bunica și mama” se ivește hrana cea veșnică, “pâinea de-a pururi a neamului meu”. Din vița de vie a cărei poveste o deapănă “bunica și mama”, din mustul zdrobit în călcâie de “bunicul și tata” se ivește “vinul de-a pururi a neamului meu”. Astfel pâinea și vinul, elementele euharistice ale celei mai mari taine creștine, devin “viața de-a pururi a neamului meu” ce “sângeră în struguri” și se “frânge în pâine.” Cântecul potirului devine cântecul neamului românesc ce se cuprinde în aceste două elemente: în chipul pâinii: “iau holda-ntr-o pâine și țara-ntr-o doină” (Cântec strămoșesc), și în chipul strugurelui: “în boabe de stele lumina e vin” (Cântec tracic). Pâinea și vinul, imagine văzută a trupului și sângelui Mântuitorului, elementele necesare Sfintei Liturghii, sunt arătate a fi nu numai componentele de bază ale hranei trupești, tradiționale românești, ci, mai mult, adevărate elemente de sprijin și supraviețuire a neamului.

În plan lingvistic, în privința termenilor de “pâine” și “vin” observăm modelul simbolic de resemantizare de care vorbește Mircea Borcilă, resemantizare într-o direcție, în cazul nostru nu simbolic-mitică, ci, simbolic-teologică, întrucât se crează un câmp intern de referință ce se integrează unei viziuni teologice conformă cu “matricea stilistică” a dogmei creștine în general.[8]

În expresia poetică a acestei realități găsim cele două determinări despre care vorbește Leo Spitzer, două jaloane care delimitează fenomenul literar: devierea de la normă și selecția intenționată. Nu întâmplător sunt alese elemente ca pâinea și vinul, dar deviind de la normă,[9] acestea nu mai sunt simple obiecte, nici măcar simboluri, ci realități cărora poetul le conferă valori absolute, similare celor considerate de către gândirea dogmatică creștină față de realitatea sângelui și trupului Mântuitorului și de prezența acestora sub forma, în chipul elementelor euharistice pâine și vin. Se confirmă, astfel, teoria coșeriană, că prin poezie limbajul redevine absolut iar expresia poetică rămâne ca expresie absolută a cuiva, sau a ceva, devenind ceva în sine, ceva definitiv.[10]

În perspectiva coșeriană limbajul absolut este cel al poeziei, limbajul practic fiind o dezactualizare. De aceea poezia crează realități ridicând cunoașterea printr-un model individual la universalitate. Din creator de artă, poetul trimite spre Creatorul Artei absolute, spre Dumnezeu. Limbajul absolut, în perspectivă teologică, este limbajul liturgic, cel care are puterea de a conferi harul divin, limbajul de zi cu zi fiind o desacralizare a celui dintâi. Observăm astfel că prin poezia de inspirație religioasă relația dintre creatorul de artă și creația sa devine validă atât din perspectivă lingvistico-poetică cât și teologică, făcându-se purtătoare a unui mesaj absolut.

Amintim din nou faptul că textele dogmatice ale Bisericii creștine au formă poetică, în intenția lor de a reda un adevăr revelat de Dumnezeu și care formează mărturisirea de credință a acestei Biserici. De câte ori s-a încercat o schimbare a tipului de limbaj, de câte ori s-a încercat o coborâre a limbajului teologic (teologico-poetic) la nivelul unui limbaj practic, al zilelor noastre, s-a ajuns întotdeauna la neînțelegeri și schisme, tocmai datorită faptului că mesajul originar era denaturat.

În urma celor expuse mai sus, putem afirma, cu speranța că nu vom greși prea mult, că poezia religioasă este poezia totală, absolută, creatoare a unui limbaj capabil de a exprima în forma inteligibilă cea mai apropiată, un adevăr în căutarea căruia a pornit cu mii de ani în urmă. Nichifor Crainic este prin excelență, alături poate doar de Vasile Voiculescu și Radu Gyr, un exponent de seamă al poeziei religioase românești, căreia sperăm că am reușit cât de puțin să-i relevăm frumusețea, sensibilitatea și profunzimea de expresie a unui adevăr ce ne atrage pe toți deopotrivă înspre un absolut căutat și dorit.

Note:
[1] cu pertinență, exhaustivitate în documentare și nu în ultimul rând cu sensibilitatea, domnia sa demontează judecăți eronate pe marginea poeziei lui Crainic, formulate în vremea lor de către Lovinescu, Pompiliu Constantinescu ori Al. Busuioceanu (cf. Laura Bădescu, Nichifor Crainic sau note asupra receptării inverse, ms.)

[2] publicat ca prefață la volumul Nichifor Crainic, Șoim peste prăpastie, versuri inedite create în temnițele Aiudului, Editura Roza Vânturilor, București 1990.

[3] deci în 1944, într-un articol ce n-a mai văzut atunci lumina tiparului și pe care seria nouă a Gândirii l-a publicat în aparenta sa formă neterminată, și din care cităm mai jos.

[4] Nichifor Crainic, Revista Gândirea, inedit, în “Gândirea”, serie nouă, anul IV, nr.1-2, 1995, p. 6.

[5] idem. p. 7.

[6] Laura Bădescu, "Gândirea: poezie religioasă în matrice eseistică", ms.

[7] Lector univ. dr. Doina Constantinescu, Limbaj și creație în orizonturi coșeriene, material pus la dispoziția studenților, elaborat în urma conferințelor și colocviilor susținute de E. Coșeriu la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, în perioadele decembrie 1998 și mai 1999, p. 2.

[8] cf. Mircea Borcilă, Contribuții la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, în S. C. L., nr.3, anul XXXVII, 1987, p. 192.

[9] concept dezvoltat după Spitzer de către Jean Cohen care va face din deviația de la normă un criteriu de definire a poeticității. cf. Text, figură coerență, coord. Crișu Dascălu, Tipografia Universității, Timișoara, 1987, p. 9.

[10] Lector univ. Doina Constantinescu, op. cit., p. 4.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!