agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5353 .



spirale
articol [ Cultura ]
Decebal - Saddam Hussein

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2008-09-26  |     | 



„Acum 2.000 de ani, Imperiul Roman a dus propriul său Război din Golf”. Consemnările de mai jos sunt grefate pe marginea unui documentar artistic de televiziune difuzat pe Viasat History. Filmul redă povestea luptei Romei împotriva unui personaj asociat lui Saddam Hussein, fost dictator al Irakului. E vorba de regele dacilor, Decebal, care s-a opus Romei în nenumărate rânduri. „Decebal, ca și Saddam, a luat ostatici ca un scut uman împotriva invaziei, în Războaiele daco-romane”. Dar, documentarul se axează în special pe povestea adevărată a unui soldat modest din legiunile romane, ajuns erou în războiul Romei împotriva terorii.
Un imperiu își mobilizează trupele și pornește la război când un conducător din afara granițelor sale devine indezirabil față de forța imperială. Așadar, marile puteri trebuie să înfrunte popoarele-problemă. A fost cazul Romei, Angliei, iar în zilele noastre al Americii. Motive de război au fost mereu. Heraclit din Efes spunea că războiul este regele sau tatăl tururor lucrurilor. Roma era agasată de o cultură străină pe care, deodată, decide să o atace. Se poate compara cu SUA, care au atacat Irakul, deoarece Saddam Hussein i-a provocat mult timp, iar acum, ca și Roma, au decis că soluția problemei e să-l înlăture pe dictatorul irakian și toate urmele regimului său. Natura războiului e activitatea sângeroasă. Romanii s-au pregătit pe îndelete pentru aceasta. Ei știau că pentru a deține teritorii e nevoie de soldați cât mai mulți, pe măsura teritoriilor imperiale. Soldații cunosc o viață grea în lupta pentru civilizație, iar fenomenul nu e modern, ci doar mijloacele folosite de aceștia.
Acum două milenii, legionarii romani duceau o luptă nimicitoare împotriva unui stat recalcitrant din provincia Dacia. Puterea Romei stătea în legiunile imperiale. Roma și-a extins influența prin puterea militară, cucerind totul în cale. Toate drumurile imperiului ajungeau la Roma ca și toată prada de război cu care se plătea pentru mărețele ei clădiri și monumente. Politica Romei era așadar susținută prin cuceriri. Fiecare împărat voia să ducă un război și să ridice monumente care să arate că este un învingător. Din reflecția heraclitiană, se poate deduce că războiul le conferă conducătorilor recunoaștere istorică.
Roma antică era cel mai mare oraș din lume, mai mare decât New York-ul sau Londra de azi. Însă, acum două milenii, la temelia măreției ei se afla numai sânge. Datorită succeselor militare, Roma era produsul muncii sclavilor, iar aurul câștigat în luptă plătea guvernul, soldele, totul.
Roma fiind un imperiu, nu doar un oraș, în centrul ei se află simbolul uneia din marile victorii ale sale: Columna lui Traian. Ea este un reportaj despre știrile din acele vremuri. Basorelieful acesteia înfățișează invazia romană în Dacia, capitularea căpiteniilor dace, căderea capitalei Daciei, fuga și capturarea regelui dac. Columna lui Traian nu ne spune însă cum era să fii soldat roman. Numai că, un fermier grec, prin descoperirea unei stele funerare în 1965, a schimbat situația. Pe stelă stă scris: „Eu sunt Tiberius Caudius Maximus, veteran al legiunii și stegar, straja generalului. Eu l-am capturat pe Decebal. Aceasta e poveste vieții mele.” Pe stelă se continuă, în stil roman, detaliile întregii cariere ale veteranului. Cu aceste date, obținute în urma descoperirii, istoriografii au putut observa că viața soldatului roman din războaiele dacice nu era foarte diferită de viața soldaților din armatele de azi. Documentarul aduce la viață povestea lui Maximus, eroul din războaiele dacice, omul de rând care a capturat un rege. După comentatorii filmului, Maximus nu era un simplu recrut. Ca și armata britanică modernă, armata romană era formată din soldați profesioniști. Serviciul militar dura peste 20 de ani, așa cum în armata britanică durează 22 de ani. Oamenii intrau de bunăvoie în armată, nu ca în altele, forțat. Cariera militară era foarte respectată. „Am slujit în Legiunea VII Claudia, renumită pentru loialitatea ei.” Stela funerară relevă că Maximus a intrat în legiune după anul 85 d.Hr., pe timpul împăratului Domițian. Precum în armata de astăzi, nu oricine putea fi primit în armata romană, deoarece aceasta, ca o forță de elită, avea reguli stricte de recrutare. Cetățenia romană era obligatorie, ceea ce pentru Maximus, nu era o problemă, fiind roman. El corespundea și ca formă fizică, având 1,80 m înălțime, plus o scrisoare de recomandare, scrisă pentru el probabil de tatăl său, veteran în armată. Maximus a fost recrutat într-o perioadă interesantă, când barbarii provocau tulburări la granița imperiului.
Dacia, după comentatorii filmului, era un regat barbar, care se întindea la nord de Dunăre pe teritoriul României și Ungariei de azi, într-o zonă deluroasă, greu accesibilă. Așa cum Saddam râvnea la zona petroliferă din Kuweit, regele Decebal dorea să ocupe regiunea fertilă de la sud de Dunăre, care aparținea Imperiului Roman. Spre deosebire de regele ambițios, poporul lui de fermieri era pașnic. Gospodăriile lor erau între cetățile din munți ale conducătorilor daci. Printre aceștia se afla și Burebista, un agricultor dac obișnuit, dar și un războinic. Familia lui a trăit aici în pace peste 200 de ani până la războiul daco-roman. Când Decebal decide să înceapă războiul, Burebista își ascute cosorul folosit la câmp și se duce unde poruncește regele lui. Ca orice soldat, din orice război, el doar execută ordinele. Pe acesta nu-l interesează că Decebal forțează granițele Imperiului Roman. Regele dac provoacă supraputerea ca să vadă până unde poate merge. Noul împărat, Domițian, are multe de demonstrat în acest sens. Tatăl și fratele lui au adus mari cuceriri imperiului. Domițian are nevoie de o victorie demnă de strămoșii lui. Dar aceasta e departe de noii recruți, care sunt trimiși la fortăreața romană Viminacium, de pe Dunăre. Aceasta nu e o simplă tabără militară, ci un oraș în miniatură, ca și în bazele militare actuale. În centrul taberei era casa comandantului, iar în fața ei era clădirea comandamentului. Pe lângă acestea mai erau un spital, băi publice, ateliere și locuințe mari, destinate celorlalți ofițeri. În total erau 60 de cazărmi ce găzduiau peste 5.000 de soldați. Aici a stat Maximus și camarazii lui pe durata instrucției, în condiții nu tocmai comode, fiind înghesuiți în camere mici cu paturi mai puține decât numărul soldaților. Erau nevoiți să se obișnuiască, întrucât așa urma să trăiască chiar și un sfert de secol. De unde se cunosc toate acestea ? Prin documentele ulterioare, găsite în fortul Vindolanda din Marea Britanie, s-a descoperit viața dintr-un fort roman exact din perioada când Maximus și-a început cariera militară. Aceste documente erau sub forma unor tăblițe de lemn, care s-au conservat datorită solului propice. Ele au fost găsite într-un fel de groapă de gunoi. Sunt ceea ce s-a păstrat din registrele de serviciu zilnice, din scrisori, invitații la cină sau din inventarele proviziilor. S-a tras concluzia că armata romană și cea britanică au un punct de similitudine.
Domițian și-a strâns legiunile pentru ultima confruntare cu Decebal. Noi recruți au venit din provincii, printre aceștia se afla și Maximus. Deși el nu știa, avea să fie menit de a deveni erou. Centurionul Kado, un fel de sergent major din armata de azi, l-a instruit să ajungă un soldat iscusit. „Kado” nu e un titlu, ci o poreclă. Înseamnă „dă-mi un altul”. Asta striga atunci când își rupea bastonul pe spatele recruților. Era numele dat unui centurion a cărui cruzime legendară a provocat revolta legiunilor pe timpul lui Augustus. Instrucția de atunci era la fel de dură ca cea de azi în comandourile marine. Cu 30 de legiuni împrăștiate prin imperiu, Roma era oricând pregătită de război. Legiunea era formată din 5.500 de cetățeni romani, organizați în zece cohorte. Fiecare cohortă avea 480 de sodați în șase centurii. Centuria e ca plutonul din armata de azi. Se numește „centurie”, dar nu are 100 de oameni, ci 80. Centuria era formată din zece unități de opt oameni care trăiau în cazărmi. Acești soldați formau coloana vertebrală a armatei romane. Vor invada Dacia pentru ca barbarii să nu mai încalce granițele. Dar, mai întâi, trebuie făcute pregătirile. Maximus pentru că știa să scrie, lua notițe. Iar pentru că se pricepea și la cifre, a fost numit funcționar al trezorieriei taberei. În armată trebuie să știi ce om ai pentru o anumită sarcină și să te asiguri că are pregătirea necesară. Ca și armata actuală, armata romană avea o împărțire a sarcinilor după profesiuni.
Armata a ridicat monumentele romane din Europa, arhitectura lor fiind un exemplu care va influența următoarele civilizații europene. Atât de puternică a fost moștenirea arhitectonică a Romei, încât în Britania se credea că sunt construite de uriași, nu de oameni. Și a durat 800 de ani până când lumea occidentală a ajuns să ridice clădiri ca ale romanilor. Toate erau construite de legionarii romani, care constituiau avangarda civilizației romane. Pentru a trece Dunărea în Dacia, Maximus, împreună cu camarazii săi, a construit mai întâi un pod cu materiale prefabricate de legionari. Sodații romani păzeau și orașele. Orașele măreau taxele pentru a putea fi plătiți soldații, care cheltuiau banii în orașe. Civilizația, care se numește așa se la cuvântul „oraș” din latină, e doar un mod simplu de a te asigura că soldații vor fi plătiți. Având bani, soldații și-au luat și soții, neoficial, întrucât nu aveau voie să se căsătorească. Dar, soldatul, fără viață personală, se potrivește cel mai bine cu războiul…
Războaiele daco-romane au început. Soțiile soldaților se întreabă dacă se vor mai întoarce vreodată. Planul împăratului e simplu. Legiune atacă fortul de la Tapae, care apără intrarea spre munți. Dacă acesta cade, drumul către capitala Daciei, Sarmizegetusa, e deschis. Decebal se hotărăște să lupte. Pentru el e o acțiune strategică, iar pentru războinicii săi o chestiune de viață și de moarte. Burebista stă cu spatele la casa lui, pe care trebuie s-o apere cu viața. E ajunul luptei. Până acum, soldații romani au aflat cu ce se confruntă. În luptele nemiloase care i-au adus acolo, Burebista și oamenii lui le-au dat o lecție cu falxul, sabia încovoiată, arma preferată a războinicului dac. Această sabie putea străpunge un coif roman. Așa că fierarii armatei romane au muncit din greu. Unor soldați li s-au dat apărătoarele gladiatorilor, ca să se protejeze de lovitura falxului. Coifurile le-au fost întărite cu bare încrucișate, prinse în partea superioară. Stela funerară a lui Maximus mărturisește că el a fost stegarul legiunii sale, poziție care necesita mersul ecvestru. Totuși, când s-a pornit atacul asupra dacilor, el nu era pe cal, ci se angajase în lupta pedestră. Infanteria pornise la atac. Burebista și camarazii lui nu aveau de gând să se lase învinși. Ei șarjează, luând legiunile prin surprindere. Kado cu centurionii încearcă să adune rândurile, însă nu sunt în stare. Burebista zdrobește prima linie romană și avansează spre steagurile romane din spate. Maximus și Burebista ajung față în față, iar confruntarea lor e un spectacol pentru toți luptătorii. Rezultatul acestei lupte decide destinul bătăliei. Burebista lovește adversarul. Maximus cade, punând în cumpănă bătălia. Se ștepta o minune în favoarea romanilor. Fioroșii daci au plănuit un asalt surpriză și atacă steagurile romane. Legiunea e copleșită, iar viața lui Maximus e în primejdie. Când totul pare pierdut, Kado vine și regrupează forțele. Armata romană se redresează ușor în momente supreme de luptă. Maximus zace rănit, dar a făcut destule. Stela funerară spune că a primit două decorații în primul război dacic. Pe stelă sunt gravate decorațiile primite pentru curajul său. După bătălie, ambele părți sunt zdrobite. Burebista scapă cu bine din atacul sângeros, având doar câteva zgârieturi. Rana provocată de el lui Maximus, probabil că lui i-ar fi fost fatală. Dar Maximus era călit de bastoanele centurionului Kado la instrucții… Maximus e îngrijit cu grijă de sanitarii legiunii. Față de daci, soldații romani se bucurau de îngrijire medicală, mai ales soldații bine instruiți cum era Maximus. Această îngrijire se făcea în diferite forme, urmând civilizația greacă. Aveau medici de teren, de unde se trage și cuvântul „medic”. De asemenea, aveau spitale de campanie, care erau și forturi. Acest lucru se cunoaște pentru că s-au descoperit spitale în fortărețe. Legionarii și soldații, fiind profesioniști, erau costisitori, iar aceasta nu se datora sufletului bun al generalului, ci pentru faptul că soldații erau niște valori ce trebuiau recuperate repede pentru a se putea întorce pe front.
Domițian nu a reușit să cucerească Dacia, fiind nevoit să se retragă. În 95 d.Hr., la zece ani de când a intrat Maximus în legiune, împăratul renunțase la război și îl numise pe Decebal prieten al Romei. Însă titlul acesta nu păcălea pe nimeni. Domițian avusese un eșec, iar acest eșec era ultima picătură. Peste mai puțin de un an, Domițian a murit înjunghiat într-un complot pus la cale de soția sa. Roma urma să aibă un alt împărat: Traian. Mai târziu istoricii vor vedea în Traian un mare împărat. Unul din comentatorii documentarului consideră că împăratul Traian a fost un agitator ucigaș, dar admite că istoria e scrisă de învingători. Traian nu a pierdut niciun război.
În anul 105 d.Hr., Traian era pregătit să învingă dacii. Decebal încearacă din nou să folosească prizonieri ca scut uman, dar fără rezultat, fiindcă prizonierii s-au sinucis. Atunci a înțeles Decebal că Traian era deosebit de Domițian. Traian avea insomnii pentru că Decebal trăia, așa că plănuiește un război-fulger, pe două fronturi. O armată urma să înainteze spre Tapae, incendiind totul în cale, și în același timp Traian să conducă armata direct spre capitala Daciei. Pentru ca planul să funcționeze, împăratul avea nevoie de cavalerie, însă cavaleriștii din legiuni nu ajungeau. Erau necesare trupele auxiliare conduse de ofițeri romani. A fost momentul ca Maximus, care știa să călăreacă de când era recrut, să fie avansat la cavalerie. Așa că, el a condus o unitate de cavalerie ajutătoare, în Războiul dacic al lui Traian. Conduși de cavaleria lui Maximus, romanii atacă în forță Dacia. Tapae e rasă din temelii cu toate forturile ce s-au opus. Îngrozite de răzbunarea lui Traian, multe din căpeteniile dacice s-au predat. Doar supușii cei mai fanatici ai lui Decebal, cei ce au pierdut totul în războiul-fulger al romanilor, aleg ultima chemare disperată a regelui dac. După cum înfățișează Columna lui Traian, capitala Daciei nu poate rezista. Asemenea Irakului, două milenii mai târziu, nimeni nu ține piept unei supraputeri furioase. Mașina de război romană a doborât zidurile cetății Sarmizegetusa și au năvălit înăuntru. Romanii o jefuiesc fără cruțare. Dar iată că, după terminarea luptei, până și jafurile armatei romane sunt meticuls organizate, nu numai meșteșugurile în a face forturi, viaducte, apeducte, drumuri, poduri, temple etc., în răgazul dintre războaie. Soldații s-au aliniat și au așteptat ordinul: „Distrugeți și dați foc !”, apoi au devastat și au jefuit totul în cale. Prada și prizonierii sunt aduși la picioarele intendenților, care consemnează meticulos reușitele fiecărei unități, împărțind cum se cuvine prada de război. Romanii au luat și prizonieri, dar Burebista și Decebal nu erau printre ei. Au reușit să fugă în codrii din Dacia. S-a primit ordin de a fi prins regele dac. Cavaleria pornește scotocirea codrilor. Maximus dă de urma lui Decebal. Dar acesta împreună cu slujitorul său Burebista nu vor să fie prinși în viață. Preferă să moară în codrii lor de baștină, decât să ajungă la Roma sclavi ai lui Traian. Momentul când Maximus întinde mâna ca să smulgă cuțitul lui Decebal e redat în capătul Columnei lui Traian. Maximus nu a reușit să-l captureze în viață pe Decebal. O dată cu acest ultim act disperat, Războaiele daco-romane se încheie. Stela funerară a lui Maximus arată cu mândrie ce s-a petrecut apoi: „L-am prins pe Decebal și l-am dus împăratului Traian la Ranistorum.” Decebal a fost capturat mort, însă Saddam era în viață la captură.
După cucerirea Daciei, Traian a demarat proiectul reconstruirii acesteia. A ridicat o nouă capitală. A inaugurat Forul lui Traian pentru a sărbători victoria. Considerând Roma invincibilă, împăratul a trecut la planurile sale următoare. În Dacia a fost o invazie de proporții, o victorie incontestabilă, o schimbare de regim și o nouă provincie. În Orient, spre sfârșitul vieții, Traian pătrunde în teritoriul Irakului de acum, Mesopotamia, până la Marea Roșie, iar acolo își extinde prea mult sucerirea. În zona cucerită apar răscoalele și armata romană este depășită. Succesorul lui Traian, Hadrian, decide să retragă armata de acolo, să restabilească granița în Siria și să încheie un război de necâștigat. Apoi hotărăște să delimiteze imperiul cu granițe continue și solide, „Zidul lui Hadrian” din Britania fiind o paradigmă elocventă. O piatră funerară de la Vindolanda, care se află în mijlocul acestei granițe, arată cât s-au amestecat soldații romani cu populația locală. „Eu, Barates din Siria, i-am ridicat această piatră funerară soției mele, Ragina, din tribul britanilor Catuvellauni.” Femeia dacă, Sattua, soția neoficială a lui Maximus din timpul lui Domițian, întoarsă în Dacia, ia parte la o astfel de integrare. Ea s-a căsătorit cu un alt soldat roman, stabilindu-se în cetatea de la Tapae. Fiul ei a intrat în legiune. Maximus nu s-a căsătorit niciodată. A devenit un veteran în armata romană și a luptat pentru Traian în tot imperiul. A murit după Traian, în anul 117 d.Hr. Cei 30 de ani de slujbă militară l-au îmbogățit suficient pentru a-și ridica stela funerară. Ca un corolar pe marginea documentarului, se poate spune că gloria, care nu e decât un soare al morților, e reprezentată la maximum pentru Maximus în înscrisul inițial de pe stelă cu capturarea lui Decebal; dar nu viu, ci mort și cu zâmbetul pe buze...


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!