Domnule Tudor Gheorghe, când ați realizat că destinul dumneavoastră va fi tovarăș de viață cu cântecul?

Bă, asta e demult, dar e mișto. Eu sunt primul individ, care a suferit exploatarea artistului de către om. Mic fiind, și la treierat, nea Mărin a lu' Treanță (n.a. din satul Podari), un vecin de-al nostru ce avea mai mult pământ și avea și un păr pădureț acolo pe mejdină, i-a zis tatei: Ilie, pune-l pă-la mic în păr, să cânte că li se-ndeamnă mai bine ăstora la seceră”. Așa am fost speculat și exploatat pentru prima dată. Când m-am întors de la institutul de teatru, proaspăt actor (1966), am vrut să fac un spectacol de poezie. Nu aveam nici etalonul de frumusețe al lui Septimiu Sever, nici glasul lui George Vraca, și atunci am zis că trebuie să fac ceva ca să arăt regizoarelor mele că am talent și am făcut acest gest să readuc poezia la forma ei primară, adică poezia-cântec.

Și așa s-a născut „Menestrel la curțile dorului”, pe versurile lui Lucian Blaga și Ion Barbu, practic debutul ”en force”, pe care doar marii artiștii îl trăiesc de la prima ieșire în lume. Poate că așa vă ghicise și vecinul Treanță de vă exploata frumusețea glasului, atunci de copil, pentru a face mai spornică munca celor ce treierau pe pământul lui. Ați continuat apoi cu lirica lui Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, despre care ați avut o remarcă interesantă, și putem continua enumerarea liricii ce v-a susținut proiectul poezia –cântec. De ce poezia română se încheie cu Adrian Păunescu?

Eu am șocat, probabil, pe multă lume, când am spus că poezia română se încheie, pentru mine, cu Adrian Păunescu. De ce am spus asta? Pentru că eu am fost foarte apropiat poeților. Eu am fost îmbrățișat de ei încă de la primul spectacol, „Menestrel la curțile dorului”, simțind că au în mine un posibil tălmăcitor al poeziei lor în cântec. Am cântat de la Dosoftei, de la Miron Costin, întreaga poezie română până la un anumit punct al contemporaneității. Am fost contemporan, de ritm interior, cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu ș.a.m.d. Nu am vrut și nici nu vreau să cânt poezia de azi. Nu pentru că nu aș putea, dar fiind contemporan cu această generație, prin fiul meu (35 ani), consider că trebuie să-ți găsească noile generații de poeți trubadurul lor. Eu voi fi foarte fericit să apară și un alt Tudor Gheorghe, dar va trebui să îndeplinească unele condiții: să fie născut la țară …

Acolo unde s-a născut eternitatea.

Ai dreptate. Să iubească poezia, așa cum am iubit-o eu, să-i dea Dumnezeu un firicel de glas, care printr-o voință nemărginită să și-l dezvolte și să urmeze cursurile unui institut de teatru ca să-și vândă marfa. Când le va avea pe toate acestea, va fi ce trebuie.

Revenind la anii de studenție, și aici ați trecut printr-un episod trist?

Au fost ani frumoși, nu triști, dar grei. Atât de frumoși că devenisem și prinț, dar al „blaturilor”, pentru că mâncam la cantina studențească fără cartelă. Încă de la înscriere am mințit, de frică să nu fiu respins, trecând o linie unde trebuia să scriu numele lui tata. Tata fiind deținut politic, eu refuzam mai tot timpul să răspund, creând o mare nedumerire printre profesorii care știau ce pot. Mi-erea frică să nu ies în evidență pentru bursă și să fiu pus să completez alte fișe cu date despre părinți, care să mă dea de gol și apoi dat afară din institut. Oricum, am luat și bursa republicană, dar după ce tata a fost eliberat din închisoare, perioadă în care am luat numai note de zece.

Cine vă ascultă, cu sufletul și mintea, este imposibil să nu simtă această confesiune dintre om și natură, dintre artist și poet, pe care o transmiteți prin cântec. Dar generația tânără credeți că își dorește un Tudor Gheorghe al lor?

Dacă muzica aceasta nu va avea un viitor pentru generația tânără, aceasta generație nu va mai exista. La spectacolul de mai devreme, după care facem acest interviu, am cântat muzică veche, foarte frumoasă care, din păcate, nu numai că nu este promovată, dar este uitată definitiv, fiindu-ne prezentate în schimb tot felul de aberații muzicale. Am făcut spectacole ieșite din „comună”, vorba lui Marin Sorescu, cântând cele patru anotimpuri. Eu nu am uitat să cânt la chitară și sunt rob pe tarlaua poeziei române. Tot ceea ce se întâmplă azi în peisajul muzical românesc este trecător, ține de modă, dar cu timpul vom fi nevoiți să renunțăm la aceste aberații anticulturale.

Vă gândiți, muzical, că prezentul ar trebui să fie o continuitate a trecutului, de aceea ați susținut „Mie îmi pasă!”?

Domne, eu am făcut acest spectacol scârbit de tot ce era în jurul meu. Scârbit de faptul că oamenii de la Revoluție, nu au mai fost băgați în seamă; că s-au cățărat pe spinarea lor alte jagardele care se dau revoluționari și disidenți, uitând toți de unde au plecat, trezindu-se buticari mai mari sau mai mici, cu funcții până la miniștrii, care s-au dovedit a fi hoți, escroci, șarlatani. Și când mi-am dat seama că totul este așa, iar toți zic: „I-a mai dă-i, mă, în mă-sa. Ce-mi pasă mie?”, am tras un semnal de alarmă. Dacă eu zic îmi pasă, mai este și altul lângă mine care zice la fel, apoi altul… Iar când vor zice câteva milioane, din cele douăzeci și trei, ne pasă!, atunci România va face un salt fabulos, atât în plan spiritual cât și în plan economic.

Până atunci suntem martorii unor negări ale valorilor culturale, în special de către românii care se poziționează în afara țării, care-l văd pe Eminescu antisemit și xenofob, pe Eliade un legionar amnezic.

Astea sunt speculații de presă și dezinformări. Eu am fost de multe ori în America și nu mi s-a întâmplat să aud că este negat Eliade, Eminescu, Cioran sau alții. Însă, în țară, de vreo câțiva ani de zile, am văzut că vor să-l demitizeze pe Eminescu, să spună că avea mătreață, că era scund, ca și cum acesta este motivul pentru care-l iubim noi. Dar prichindeii ăștia, impotenții cultural și artistic, simt nevoia să se remarce agățându-se de un spirit înalt. America, Australia, Japonia, aproape toată Europa, Emiratele Arabe Unite îmi sunt cunoscute și am avut bucuria de a mă întâlni cu mulți români. Ba am dat de unul din Roșiorii de Vede la Bridge Port, lângă New York. În toate peregrinările mele, prin America, am întâlnit români de diverse categorii intelectuale, oameni veniți să muncească și care se abrutizează, pentru că nu mai au timp de altceva, intrând într-un ritm american de tâmpenie. De câte ori merg la ei cu spectacole, nu acceptă să le cânt ceva nou. Ei vor „alea de le cântam eu când au plecat din țară”. Ei nu vor să înțeleagă că România se transformă. Își ascund, oarecum jenați, acea hotărâre de a pleca din țară, bucurându-se în sinea lor când află că lucrurile nu merg bine de unde au plecat. Numai așa având puterea să se felicite pentru pasul făcut. Însă, am întâlnit și prieteni de-ai mei, plecați cu mulți ani înainte de Revoluție, care-și numărau lunile în așteptarea pensionării, pentru a se întoarce acasă. Nimeni nu vrea să moară în America. Am întâlnit și noua generație plecată după 1990, copii talentați, care o duc bine, pentru că le este recunoscută valoarea. Sunt foarte bine plătiți, dar îi îngrozește singurătatea. Unii au reușit să se integreze, alții nu. Și să te ferească dumnezeu să trăiești într-o lume care nu este a ta, gândindu-te la cei de lângă care ai plecat. Am întâlnit în Australia un lucru fascinant, cea mai mare expoziție pe care am văzut-o eu. Un ”nebun” de plastician a lucrat într-o pădure, stând alături de aborigeni, mai bine de treizeci de ani. El a direcționat și împletit piatra și ideile lui cu vegetația. La fiecare sculptură este un moto. Unul sună chiar așa: „Dacă nu ai, aici pe Pământ, locul tău bine definit, nu îl ai nici în cer”.