Domnule Tudor Gheorghe, când ați realizat că destinul dumneavoastră va fi tovarăș de viață cu cântecul?

Bă, asta e demult, dar e mișto. Eu sunt primul individ, care a suferit exploatarea artistului de către om. Mic fiind, și la treierat, nea Mărin a lu' Treanță (n.a. din satul Podari), un vecin de-al nostru ce avea mai mult pământ și avea și un păr pădureț acolo pe mejdină, i-a zis tatei: Ilie, pune-l pă-la mic în păr, să cânte că li se-ndeamnă mai bine ăstora la seceră”. Așa am fost speculat și exploatat pentru prima dată. Când m-am întors de la institutul de teatru, proaspăt actor (1966), am vrut să fac un spectacol de poezie. Nu aveam nici etalonul de frumusețe al lui Septimiu Sever, nici glasul lui George Vraca, și atunci am zis că trebuie să fac ceva ca să arăt regizoarelor mele că am talent și am făcut acest gest să readuc poezia la forma ei primară, adică poezia-cântec.

Și așa s-a născut „Menestrel la curțile dorului”, pe versurile lui Lucian Blaga și Ion Barbu, practic debutul ”en force”, pe care doar marii artiștii îl trăiesc de la prima ieșire în lume. Poate că așa vă ghicise și vecinul Treanță de vă exploata frumusețea glasului, atunci de copil, pentru a face mai spornică munca celor ce treierau pe pământul lui. Ați continuat apoi cu lirica lui Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, despre care ați avut o remarcă interesantă, și putem continua enumerarea liricii ce v-a susținut proiectul poezia –cântec. De ce poezia română se încheie cu Adrian Păunescu?

Eu am șocat, probabil, pe multă lume, când am spus că poezia română se încheie, pentru mine, cu Adrian Păunescu. De ce am spus asta? Pentru că eu am fost foarte apropiat poeților. Eu am fost îmbrățișat de ei încă de la primul spectacol, „Menestrel la curțile dorului”, simțind că au în mine un posibil tălmăcitor al poeziei lor în cântec. Am cântat de la Dosoftei, de la Miron Costin, întreaga poezie română până la un anumit punct al contemporaneității. Am fost contemporan, de ritm interior, cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu ș.a.m.d. Nu am vrut și nici nu vreau să cânt poezia de azi. Nu pentru că nu aș putea, dar fiind contemporan cu această generație, prin fiul meu (35 ani), consider că trebuie să-ți găsească noile generații de poeți trubadurul lor. Eu voi fi foarte fericit să apară și un alt Tudor Gheorghe, dar va trebui să îndeplinească unele condiții: să fie născut la țară …

Acolo unde s-a născut eternitatea.

Ai dreptate. Să iubească poezia, așa cum am iubit-o eu, să-i dea Dumnezeu un firicel de glas, care printr-o voință nemărginită să și-l dezvolte și să urmeze cursurile unui institut de teatru ca să-și vândă marfa. Când le va avea pe toate acestea, va fi ce trebuie.

Revenind la anii de studenție, și aici ați trecut printr-un episod trist?

Au fost ani frumoși, nu triști, dar grei. Atât de frumoși că devenisem și prinț, dar al „blaturilor”, pentru că mâncam la cantina studențească fără cartelă. Încă de la înscriere am mințit, de frică să nu fiu respins, trecând o linie unde trebuia să scriu numele lui tata. Tata fiind deținut politic, eu refuzam mai tot timpul să răspund, creând o mare nedumerire printre profesorii care știau ce pot. Mi-erea frică să nu ies în evidență pentru bursă și să fiu pus să completez alte fișe cu date despre părinți, care să mă dea de gol și apoi dat afară din institut. Oricum, am luat și bursa republicană, dar după ce tata a fost eliberat din închisoare, perioadă în care am luat numai note de zece.

Cine vă ascultă, cu sufletul și mintea, este imposibil să nu simtă această confesiune dintre om și natură, dintre artist și poet, pe care o transmiteți prin cântec. Dar generația tânără credeți că își dorește un Tudor Gheorghe al lor?

Dacă muzica aceasta nu va avea un viitor pentru generația tânără, aceasta generație nu va mai exista. La spectacolul de mai devreme, după care facem acest interviu, am cântat muzică veche, foarte frumoasă care, din păcate, nu numai că nu este promovată, dar este uitată definitiv, fiindu-ne prezentate în schimb tot felul de aberații muzicale. Am făcut spectacole ieșite din „comună”, vorba lui Marin Sorescu, cântând cele patru anotimpuri. Eu nu am uitat să cânt la chitară și sunt rob pe tarlaua poeziei române. Tot ceea ce se întâmplă azi în peisajul muzical românesc este trecător, ține de modă, dar cu timpul vom fi nevoiți să renunțăm la aceste aberații anticulturale.

Vă gândiți, muzical, că prezentul ar trebui să fie o continuitate a trecutului, de aceea ați susținut „Mie îmi pasă!”?

Domne, eu am făcut acest spectacol scârbit de tot ce era în jurul meu. Scârbit de faptul că oamenii de la Revoluție, nu au mai fost băgați în seamă; că s-au cățărat pe spinarea lor alte jagardele care se dau revoluționari și disidenți, uitând toți de unde au plecat, trezindu-se buticari mai mari sau mai mici, cu funcții până la miniștrii, care s-au dovedit a fi hoți, escroci, șarlatani. Și când mi-am dat seama că totul este așa, iar toți zic: „I-a mai dă-i, mă, în mă-sa. Ce-mi pasă mie?”, am tras un semnal de alarmă. Dacă eu zic îmi pasă, mai este și altul lângă mine care zice la fel, apoi altul… Iar când vor zice câteva milioane, din cele douăzeci și trei, ne pasă!, atunci România va face un salt fabulos, atât în plan spiritual cât și în plan economic.

Până atunci suntem martorii unor negări ale valorilor culturale, în special de către românii care se poziționează în afara țării, care-l văd pe Eminescu antisemit și xenofob, pe Eliade un legionar amnezic.

Astea sunt speculații de presă și dezinformări. Eu am fost de multe ori în America și nu mi s-a întâmplat să aud că este negat Eliade, Eminescu, Cioran sau alții. Însă, în țară, de vreo câțiva ani de zile, am văzut că vor să-l demitizeze pe Eminescu, să spună că avea mătreață, că era scund, ca și cum acesta este motivul pentru care-l iubim noi. Dar prichindeii ăștia, impotenții cultural și artistic, simt nevoia să se remarce agățându-se de un spirit înalt. America, Australia, Japonia, aproape toată Europa, Emiratele Arabe Unite îmi sunt cunoscute și am avut bucuria de a mă întâlni cu mulți români. Ba am dat de unul din Roșiorii de Vede la Bridge Port, lângă New York. În toate peregrinările mele, prin America, am întâlnit români de diverse categorii intelectuale, oameni veniți să muncească și care se abrutizează, pentru că nu mai au timp de altceva, intrând într-un ritm american de tâmpenie. De câte ori merg la ei cu spectacole, nu acceptă să le cânt ceva nou. Ei vor „alea de le cântam eu când au plecat din țară”. Ei nu vor să înțeleagă că România se transformă. Își ascund, oarecum jenați, acea hotărâre de a pleca din țară, bucurându-se în sinea lor când află că lucrurile nu merg bine de unde au plecat. Numai așa având puterea să se felicite pentru pasul făcut. Însă, am întâlnit și prieteni de-ai mei, plecați cu mulți ani înainte de Revoluție, care-și numărau lunile în așteptarea pensionării, pentru a se întoarce acasă. Nimeni nu vrea să moară în America. Am întâlnit și noua generație plecată după 1990, copii talentați, care o duc bine, pentru că le este recunoscută valoarea. Sunt foarte bine plătiți, dar îi îngrozește singurătatea. Unii au reușit să se integreze, alții nu. Și să te ferească dumnezeu să trăiești într-o lume care nu este a ta, gândindu-te la cei de lângă care ai plecat. Am întâlnit în Australia un lucru fascinant, cea mai mare expoziție pe care am văzut-o eu. Un ”nebun” de plastician a lucrat într-o pădure, stând alături de aborigeni, mai bine de treizeci de ani. El a direcționat și împletit piatra și ideile lui cu vegetația. La fiecare sculptură este un moto. Unul sună chiar așa: „Dacă nu ai, aici pe Pământ, locul tău bine definit, nu îl ai nici în cer”.

Viața pe scândură, cum spune în teatru la scenă, este aceeași pentru actori, dar trăirile sunt unice pentru fiecare actor în parte. Cum este pentru Tudor Gheorghe?

Este clipa efemeră în care uiți că ești Tudor Gheorghe sau Radu Beligan sau Victor Rebenciuc sau … Și devii personajul pe care-l joci. Și atunci cele trei ore pe scândură se scad din viața ta. Pentru că Dumnezeu monitorizează și spune: Câte spectacole a avut omul acesta? Câte ore a jucat pe scenă? Sfinte Petre, ai grijă ca lui Tudor Gheorghe, care a stat patruzeci de ani pe scenă, să-i mai lungești viața cu douăzeci de ani. Și aceasta pentru că în mare parte a timpului am fost altcineva. Bineînțeles că este o glumă, dar am vrut să scot în relief această metamorfozare a actorului în mai multe personaje, în mai multe vieți.

Ați jucat magistral în „ A treia țeapă”, piesă scrisă de Marin Sorescu, fiind desemnat și cel mai bun actor al anului. Acum îi cântați poeziile. Cum l-ați perceput?

De Marin Sorescu nu m-a legat numai o relație artistică, ci și o prietenie adevărată. Am jucat trei spectacole scrise de Sorescu. La Craiova am jucat în piesa de care spui, într-un rol pentru care am primit și premiul pentru cel mai bun actor al anului, an în care Vlad Dracul era jucat de Amza Pelea la Teatrul Național din București, iar la „Bulandra” era jucat de Victor Rebenciuc. Am fost tot timpul tentat să spun că sunt mândru să fi fost contemporan cu un tip de geniu, cum a fost Marin Sorescu. Noi ne ferim să spunem lucrurile acestea dintr-o modestie pe care alții o speculează, fiind prea modești cu valorile noastre. Marin Sorescu a fost și va rămâne în literatura română ca un tip total, extraordinar. Avea simplitatea țăranului român, precum Marin Preda, încât nu-ți vine să crezi că ei sunt ce au scris aceste memorabile pagini ale literaturii române. Poeziile lui încearcă să reinventeze, să facă cunoscut generației tinere, debusolate și debusolante, aș zice, un univers dispărut al satului de altădată. Univers ce trebuie recreat ca această generație să aibă tăria și să nu fugă după meleagurile unde s-a născut. Dacă și-ar cunoaște mai bine destinele artistice, care au fost în spatele lor, nu s-ar mai încumeta atât de repede să plece.

Se observă o redimensionare a artei teatrale. Au apărut noi teatre, curente, experimente stilistice, se dorește un centru național de dramaturgie contemporană, unde tinerii actori și regizori să se întâlnească și să discute. Încărcătura de semne și semnificații au impus și o anumită estetică teatrală. Vă regăsiți în noile tendințe?

Mai nou, au încercat în arta cinematografică, bazându-se pe forța computerului, să creeze așa numitul actor virtual. Au reușit performanțe extraordinare, dar nu pot crea și emoția reală, umană. Eu am avut parte să lucrez cu mari regizori și să fac mari roluri. Am jucat în spectacolele lui Liviu Purcărete, care sunt spectacole de imagine, spectacole prin care luam fața Europei și a lumii. Dar era un spectacol descriptiv, în care actorul nu avea un rol prea important. Dar primul spectacol pe care l-a montat Liviu Purcărete, la Craiova, a fost ”Piticul din grădina de vară”, unde actorul era pus în valoare. Jucam eu, Diana Gheorghian, Ilie Gheorghe, Dogaru și mulți alții. Un spectacol absolut fascinant. Actorul nu se poate forma decât prin roluri clasice, pe texte majore.
Sunt roluri mari, cât încape, dar principalul este cine le pune în scenă. La noi, la Craiova, Mihai Măniuțiu a pus în scenă „Timon din Atena”, de W. Shakespeare. Este rol mare acolo, dar la spectacolele care s-au jucat nu a venit mai nimeni. Și aceasta pentru că nu a fost bine pus în scenă. Aceasta este problema.

Aveți o anumită afinitate pentru muzica populară din Teleorman. Ce va atras la această muzică „cu ignituri”, cum îi spune Daniela Condurache?

Muzica din Teleorman m-a fascinat din totdeauna. Consider că este una dintre cele mai particulare și mai speciale, adunând aici, atâta frumusețe muzicală, probabil datorită și unor mari lăutari. Am avut șansa, în perioada când lucram la Institutul de Folclor, prin intermediul benzilor de magnetofon, să cunosc unul dintre cei mai fabuloși lăutari pe care i-am ascultat în viața mea, George Moțoi. Probabil, ascultându-i cântecele și felul în care cânta, m-am lăsat dus ușor de val și am îndrăgit foarte tare muzica din Teleorman. O muzică specială, de o forță nemaipomenită, care contrazice toate scălămbăielile minore, cântate fără bărbăție.

Însă, faptul că tradițiile și cântecul popular nu mai sunt perpetuate cu aceeași forță în familie și prin intermediul școlii, face, după cum se exprima doamna Emilia Comișel, loc kitch-ului. Va avea de suferit filonul autentic al folclorului?

Tare mult țin la această femeie, pe care o iubesc și îi doresc viață lungă, pentru că are o vitalitate incredibilă la vârsta domniei sale. Cred că kitch-ul a pornit din școală, pentru că elevilor nu li s-au mai transmis valorile reale. Dar vina școlii nu este totală, pentru că aici se adaugă imbecilitatea redactorilor de specialitate din posturile de radio și televiziune particulare și naționale. Aceștia au distrus cu inconștiență, tot promovând tâmpenii, prost gust, subcultură, care este ușor de asimilat la masa largă. Atunci dacă le dai „Acasă la români”, dar de fapt este „Acasă la țigani”, nu mai vezi nimic din frumusețea unui cântec popular. Dacă nu este măsură, încet, încet, totul degenerează.
Am fost la Los Angeles. Acolo, kitch-ul a căpătat dimensiuni de artă. Totul este de carton, dar este atât de senzațional făcut, încât nu mai este kitch. Deja este o frumusețe, un paradox, dar este real.