agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5050 .



Petru Scutelnicu:
articol [ ]
Cronica literara Colecţia: Perspective Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2006-09-18  |     | 



Petru Scutelnicu:
Reverii aristocrate

Să scrii un „poem pe cord deschis” (carte apărută sub acest titlu la editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006) presupune, pe lângă asumarea unui risc major, o luciditate rece și fină, dublată de o precizie pe măsură și, eventual, de ceva curaj. Nu s-ar putea spune că Petru Scutelnicu are vocație de chirurg, el fiind un boier școlit care, dintr-un fotoliu confortabil, se visează rebel și mimează, mai degrabă cu umor și nonșalanță, decât cu răzvrătire, boema: „o veneție cu aromă de singuratate / iarna fumegândă se încolăcește / pe fotoliul din sufragerie / un înger geruit / se rostogolea prin cuvântul tău / se lasă frig în palma ta stângă / se înserează pe mâna dreaptă” („Îmbrăcat în frig”). Poemele sunt crochiuri grațioase, în buna tradiție a pastelului spiritualizat, atinse de o melancolie autentică, cu anotimpuri care se succed și lasă în suflet ecouri de romanță, iarna cu învelișul ei de staniol, calmă, cu parfum aristocratic, fiind cel mai des invocată („din nord și acum te încearcă / o zăpadă tandră”; „mai e ora când te plimbi cu trăsura prin poem”; „a început să ningă cu numele tău / ne răneam în literele înghețate / umblam în ținută de seară prin poem”).
Peisajul urban pare atins de spleenul bacovian („în privirea ta dintâi / toamna se retrage în cazarmă / se întristează cerceveaua / numai toamna te ia râul și te duce / dincolo de fereastra îmbolnăvită” – „Autobiografie”), dar lipsește acuitatea senzorială de tip nevrotic, precum și muzicalitatea interioară a versului; viziunea este ușor suprarealistă, bazată pe suprapunere, tăietură și colaj și pe geometrizarea spațiului : „nici o toamnă nu mai trage la peron / în orașul pălmuit de nepăsarea / impiegatului de mișcare / destinul reinvestit în nopți cu Seferis și / Kavafis / un șoarece și o bufniță mai taie griul în cuburi / la mansarde” „Întâmplare”). Procedeul metaforic prin care Petru Scutelnicu asigură coerența și densitatea lirică a volumului pornește de la vizualizarea abstractului și de la transformarea afectelor în realitați palpabile: „îți ajunge noiembrie pâna la os / când privești strada de la etajul cinci al / singurătății / magazinul de nostalgii / și proprietarul de iluzii / frigul se târăște pe pereți / regăsești bistroul / anghila din lacrimă / ridurile istoriei / furtuna amanetată / și geografia tristeții” („Peisajul străzii”). Legătura dintre semnificat și semnificant, simțită ca șubredă și prea convențională, este sistematic distrusă, învelișul sonor trimițând la o altă realitate decât la cea consfințită de uzul limbii: „se face toamnă într-un ziar / de provincie / anotimpul trece strada / sunt într-un tren / și locomotiva împinge / orașul dincolo de ploaie” („Proprietarul predicatelor”).
Petru Scutelnicu scrie o poezie de notație intimistă, sentimentul copleșitor de însingurare, tristețe provincială și nevoie de evadare stând alături de o detașare ironică și chiar de versul „în poantă”, sorescian: „e atât de primăvară / o rană tandră în dreptul inimii / și sângele dă ora exactă” („Anotimpul secret”). Plecările sunt imaginare, de obicei ele semnifică nu deplasarea concretă, fizică, în spațiu, ci posibilitatea de a ajunge în partea cealaltă a lucrurilor, a fenomenelor, de a descifra dinamica și logica lor ascunsă: „îți fuge toamna de sub picioare / prin plămâni se rătăcește zgura înserării / din Piața Lahovari începe nostalgia mondială / cu mâinile tulburi îmi faci semn și trec / pe partea cealaltă a anotimpului” („Nostalgii de toamnă”). Plecarea spre ținutul umbrelor este desacralizată, integrată în cotidian și lipsită de tensiunea ritualului: „tată ai luat un tren / prea îndepărtat / nici nu ai observat / că devin gările tot mai mici / și glasul se preschimbă / în icoană / ți-ai uitat doar numele pe cutia poștală / o iarnă îl răzuie și-l macină” („Balada trenului”), poetul beneficiind de-o ingenuitate ca a lui Alice în țara minunilor și de capacitatea, numai acolo întâlnită, de a percepe latura absurd / fantastică a realității fără mirări și fără inhibiții: „se face prea frig / în numele meu / se mai acoperă copiii / cu o vocală / noaptea șchioapătă / când mi se stinge o stea pe omoplat / din toată toamna rămâne / ceaiul chinezesc” („Numele meu”). Evadarea, cu ușoară tentă romantică, nu se face în spații grandios-exotice (doar din când în când este pomenită câte-o veneție transformată, prin lipsa majusculei inițiale, în nume comun), ci într-un niciunde fabulos, mai important fiind, poate, „proiectul” plecării, decât plecarea în sine: „e anotimpul sălciu într-o haltă disperată / cu melancolia însângerată / pleacă taxiuri spre toate visele lumii / gările adorm sau se rătăcesc / voi coborî în iarna viitoare” („Proiect”).
O parte din poemele din volum au o tematică socială, privirea detașat-ironică transformându-se în revoltă și durere cumva temperate de gustul pentru echilibru al autorului. Discursul nu este exaltat / vindicativ, ci de o mâhnită resemnare: „se inventează o toamnă / în spatele lanului de floarea-soarelui / țara mea are riduri / o poartă copiii în bagaje / într-o canadă melancolică / România nu-i acasă / sunt lacăte pe uși / și-i întuneric până la lacrimă / are nevoie să-i faci respirație inimă la inimă / are nevoie de chirurg / să intre în operație pe cord deschis” („Þara mea”). Lacrima și melancolia apar ori de câte ori poetul își caută prin vers identitatea și apartenența: „iarmaroc fulguit de melancolia unui înger / mai exportăm fier ruginit de lacrimă / o toamnă kamikaze / fachir pe un surâs / șoseaua trece prin noaptea ghimpată / eu mai donez sânge undeva în holul istoriei” („Portret pe șosea”). Incertitudinea, sentimentul că vremurile de tranziție din care nu mai putem ieși ne-au transformat în locuitori fantomatici ai câte unui oraș „de unică folosință” determină, la nivel scriptural, o conotație suplimentară de enclavă, lagăr, penitenciar ori balamuc pentru spațiile noastre reale („mi se întinde seara pe trup și-mi leg o toamnă / ghimpată în jurul casei” – p. 84); timpul însuși, marcat în curgerea lui de „ierni kamikaze” ori de toamne „dresate să sară la gâtul melancoliei” nu mai înseamnă împărțire convențională în secunde, minute etc, ci în procese și însușiri psihice: „cartierul duhnește a singurătate / se face iarnă în cărțile de liceu / la tristețea ta și un sfert ne vom întâlni la / universitate” („Ora exactă”). Traiul „într-un anotimp de urgență” transformă spațiul urban într-o clinică nici măcar de lux, tipică pentru o țară unde culorile vieții devin tot mai terne: „mi-ați descopilărit dealul și pădurea / era o țară gri și umedă dintr-o zi de duminică / în orașul de unică folosință / un ultim trecător c-o rană de cuțit melancolic” („Melancolie torențială”). Duminica și copilăria pierdută, regretul nostalgic pentru un trai patriarhal sunt câteva linii îngroșate ale crochiurilor: „un ultim cal mai mătură întunericul / din câmpia romănă / gândul tau ține de cald eschimoșilor / tata trece de moarte / Márquez ne povestește un veac de singurătate / e noapte în omoplat / și toamna în femur / cu tristețea din bagaje ți-ai putea construi o / casă” („O casă la oraș”). Ca cititor, ai tot timpul impresia că Petru Scutelnicu seamănă cu un personaj din „Bietul Ioanide” de G. Călinescu, mai precis cu doctorul Hergot, cel care, sintetizând-și momentele de maximă tensiune, nu nota în jurnal decât paradoxalul: „plesnit toate coardele de la violoncel”; aceeași decență a suferinței, aceeași încifrare și exilare a ei într-un spațiu intelectual cât mai concentrat, pentru ca, în urma purificării / condensării să rezulte poezie pur și simplu: „într-o zi te-ai putea arunca / în agitatele cuvinte / de pe ambele maluri se simte briza poemului / cuvântul acesta îți vine bine / foșnet de zâmbet și culori șoptite” („Foșnet de zâmbet”). Poetul se află în ipostaza însinguratului cu bună știință, convins că revolta e păguboasă pentru suferinzii de agorafobie și că doar calmul, „învoiala” / înțelegerea cu sine pot transforma, prin scris, etrnitatea în sarbatoare a umbrei: „cad la învoială cu duminica din mine / Crăciunul începe din tavanul copilăriei / scriam direct pe umbră / direct pe eternitate / a fost prea mult pentru o singură moarte / a fost un poem pe cord deschis” („Poem pe cord deschis”). Departe de a fi desuet, Petru Scutelnicu face exact ceea ce fac poeții contemporani, caută, adică, lirismul în lucrurile mărunte, banale, în rutină, comunică și se comunică, vorbește despre sine fără opreliști și nu pare a avea tabuuri, dar exprimarea este elegantă, iar limbajul demonstrează că ne aflăm în fața unui cărturar, nicidecum a unui băiat de băiat descheiat la toate instinctele, cum par a fi, în majoritatea lor zdrobitoare, poeții actuali: „iarna fumegândă înconjoară / fotoliul din sufragerie / îmi aranjez singurătatea / mai pe dunga inimii / și apoi probez dacă pantofii / se asortează cu tristețea / poetul așază veșnicia la colțul străzii” („Cuvântul îngerului”).
Rostul poetului, acum și de când lumea, este acela de păzitor al cuvântului, al luminii din el, chiar dacă gestica este una profană: „era jumătate duminică / și jumătate tristețe / cearcănele unui înger / ningeau peste mansarde / i se înfigea toamna în piept / până-n plăsele / singurătatea intra pe geam / făcea piruete / țipătul cădea în genunchi / își înmuia degetele în melancolie / cunoscuții îmbătrâneau / într-o scrisoare / poetul cu palma căuș nu lăsa cuvântul / să se stingă” („O veneție cu aromă de singurătate”).
Scrisul, pe lângă pictură de amintiri „lângă o statuie îmblânzită” – v. mitul lui Pygmalion – sau „fabrică de vanilie”, apare conotat ca scufundare în râu („într-o zi te-ai putea arunca / în agitatele cuvinte / de pe ambele maluri se simte briza poemului”), într-unul imaginar, evident, care izvorăște de departe, din copilărie („astăzi am mers până la capătul copilăriei”); finalitatea lui, ca în orice operație pe cord deschis, fiind incertă: „deschizi poemul / găsești viața săpată / pe un sfârșit de iarnă / o bodegă amară / și seara prinsă-n menghină / ninsori de alcool / pe muchie de viață” (p.114).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!