agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3859 .



Liviu Ioan Stoiciu: Grădini interioare
articol [ ]
Prezentare de carte Colecţia: Perspective Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2006-12-27  |     | 




„Pam-param-pam (adjudu vechi)”, apărut la Editura Muzeul Literaturii Române, este o carte despre spațiul și timpul mitic al copilăriei, cel care favorizează devenirea poetică și dezvoltă o cunoaștere de tip senzorial a universului. Granițele dintre fenomenal și metafizic sunt abolite, ființele își contopesc substanța efemeră cu cea doar imaginată, a unui circuit sacru: „sângele tău, cantoniereaso, pe caniculă, iese din / limitele normale și comunică prin / vase cu lumea cealaltă: pam-param-pam, drept pentru care / eu îmi înfig în el tocul, adunat în / călimară: – scriu / la întâmplare... și tu, imediat, citești / și adaugi: di, calule, di / (di, ecou)” – „Sângele tău, cantoniereaso”.
„Scrisul la întâmplare” este un monolog adresat, în care memoria involuntară joacă un rol fundamental: ea ajută la compunerea unui discurs poetic în care aparența ludică, persiflarea gestului orfic și banalizarea premeditată a structurilor narative ale basmului ascund alienarea eului liric, imposibilitatea lui de a-și adapta sistemul filosofic și atitudinal la o realitate copiată nereușit și neverosimil după originalul pierdut: „dar un surâs al cărnii, aici, și o rădăcină a sferei / fixe luminând (e adevărat, slab), pun la încercare viclenia / timpului în calea muncitorului / cu sufertaș (de la întreținere, la tata la linie)... / viclenia timpului: un zmeu (față palidă), care sare de pe / un cal de bronz jos, după ce-i ies eu înainte / și zice să-mi distragă atenția: , și continuă imediat: cum vrei să ne batem, / în luptă dreaptă sau...” („La ferăstruică”).
Volumul, după spusele lui Liviu Ioan Stoiciu, adună poeme scrise în perioada adolescenței, abandonate în sertar, reluate, apoi uitate din nou până când vremea lor venind, au avut publicarea motivată de apariția altui locuitor al spațiului orfic Adjudu vechi, pe numele lui, Vasile Anghelache, tălmăcitor al lumii lui LIS în alt registru, cel al graficii, care completează și, pe alocuri, explicitează limbajul poetic uneori mai greu de înțeles. Construcția poemelor se bazează pe un epic punctat cu repetiții, refrene și discontinuități, realul perceput alternând cu imaginarul în care elementele sunt distorsionate, resemantizate și transformate într-o copie imperfectă, dar sentimentală, a celui dintâi plan: „numai să-mi întind destul visul, leneș, dimineața, / când strigă mama, la ora 6, plecată / la vie, că mi-a lăsat, în bucătărie, pâine cu magiun / să mănânc / și ochiuri de rață: că la canton e cea mai ieftină / grăsime / a pământului (care plutește pe o apă moartă), pusă / pernă (la un jilț de piatră, al lui tata, / cu grifoni înaripați la / picioare), ea amestecă bine gălbenușul în albuș” („Cu mâna pe un ou”).
Distorsionată apare și axa temporală, ea nu se mai supune regulilor din contingent, căci apare în poeme un timp reversibil, cu reveniri în punctul zero al memoriei ori cu evoluție în spirală: „eu mă tot văd crescut brusc, am 22 de ani de acum și / mă gândesc la sinucidere, / la droguri și la coji de banane aruncate în calea / zebrei de la circul particular, marcată cu inițiala pi, 3,14, asta / cu care se face aluzie la / gloria de un ceas a unui cenaclu-spectacol-de-păpuși: o / nebunie, la bucurești, unde se îmbrăca / omul, peste velur, cu revistele / literare, de proastă calitate, apărute pentru o zi și cântă, / la trompeți, în pumni, pam-param-pam, / zăpăcind poporul adunat ca la urs, că se recitau versuri / cu șopârle... cum zic, în calea zebrei / și, dezbrăcat de armura cavalerului fără uniformă, cu / flori de cânepă indiană în loc de chip, cine / mă trezea acum la realitate?” („La baia de abur”). De fapt, Liviu Ioan Stoiciu nu dorește o revenire la realitate, adică la sursa angoasei, ci preferă să rămână într-un paradis ficțional, în niște iluzorii „grădini interioare”: „roza, în grădinile noastre interioare, e, totuși, / o cenușă spulberată în ochii / vizionarului: pis-pis, îi chem eu mireasma, dar ea / nimic, o fi și calea asta a parfumului / o constelație” („Roza”). Jocul, ca modalitate de a rămâne în fantastic, are uneori conotații tragice prin cruzimea și agresivitatea desfășurării: „dar tu, tot a naibii: pui mâna pe revolverul / bunicului, ăla adus din / bizanț, de la turc, unde a fost el prizonier, la una, așa, / cum e cantoniereasa / acuma, zdravănă, cum spun, mă somezi și / mă ochești, nu mișca! / eu surâd și tu apeși pe trăgaci: na, a ieșit / iar fotografia însângerată (cu sfecla furată în mâini, o / duc la miliție), dai doi bani, poftiți, domnul, / altă vrajă la rând: pam!” (p.100). Mărcile eului liric trimit spre un eu fals, care nu numai că nu poate fi identificat cu creatorul versurilor, ci are și capacitatea de a se multiplica la nesfârșit, de a-și schimba forma în mod proteic, până ce substanța lui se pulverizează. Când „eu”, când „tu”, când el / alții/ toată lumea, când tânăr, când bătrân, povestitorul (putem vorbi de așa ceva, pentru că poemele sunt niște basme de tip special, al căror narator comunică neuitând nici o clipă de formulele prin care atenția receptorului este controlată și menținută trează) schimbă tot timpul registrul, se multiplică, pune în fața cititorului o oglindă cu vedere dublă, triplă sau multiplă, pentru ca imaginile reflectate să fie percepute sinestezic: „parcă văz cum iasă așa, pe la doișpe ceasuri, / noaptea, fantasma, / una netunsă, din felinarul de afară, din stradă, cum / te înnebunește de poftă miasma ei, / întinsă perdea / peste oglindă, acasă, când îmi spui palavre despre / morți însetați, ești / gelos? // huo, fecioară, nu da drumul la / sânge... / (strănută: faci chef azi)” („Parcă văz cum iasă”).
Tonul este confesiv la modul parodic, iar plajele epice sunt întrerupte de scurte dramatizări, menite să transforme eul liric în actant cu vedere autoscopică și telescopică, în mod paradoxal, în același poem: „visul în care visez că visez, întins în copilărie în / chioșcul din grădina cantonului, e / o bucată de ciocolată topită încetul cu încetul în gură / atâta vreme cât te privesc / îndrăgostit și cât tu, fata picherului, figurină de șah / la fereastră, muști din joc // regula e să nu cazi în greșeală, să nu mă / repezi, să nu te pui în ochii perechii tale de alt sex drept cenușă, / ori cuc, ori praf de email, auzi? / iei trei ouă și le îngropi într-un mormânt, după care... / tu faci vrăji? // bate ceasornicul toba, e și el o maimuță, în realitate, / tu de ce râzi acuma, ești indecent, / te văd pe o pajiște de porțelan, pe dinăuntru” („Visul în care visez că visez”).
Cantonul din Adjudu vechi devine, în poemele lui Liviu Ioan Stoiciu, din spațiu magic, o casă pentru păpuși ori o scenă de teatru în teatru, în care păpușarul, abulic, se lasă dominat de marionete și percepe sforile lor ca pe niște capcane labirintice: „strig: funiile / sunt aceleași cu nervii tăi întinși la maximum și cu / firele de păianjen din casa / părintească părăsită de mine la 17 ani, ba / chiar și cu sforile care trag și acum păpușa singurătății / noastre (cârpită / cu petice în forma de ancoră) – toate / înscriind în inimă, / în chip negrăit, legea cea nouă” („Pam-param-pam”).
Liviu Ioan Stoiciu nu-și impune vedeniile „drept unitate de măsură / a solitudinii / omului”, ci doar „redescoperă harul”: „mireazmă a tot ceea ce a fost și lacrimi vărsate în vinul / din coifurile învingătorilor / [...] în vedeniile mele era și o câmpie după / un măcel din evul mediu, în care eu mă / închinam la cel de sus, plus / aburul locului: acolo unde era cantonul feroviar, / în copilăria mea” (p. 138).


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!