Carol Iancu s-a născut la Hârlău, unde a fost elev la școala primară și cea secundară. După bacalaureat, la vârsta de 17 ani, părăsește definitiv România. Este profesor de Istorie contemporană, titular de catedră la Universitatea „Paul Valery“ din Montpellier, președinte fondator al Centrului de cercetări și studii evreiești și ebraice, director la École des Hautes Études du Judaïsme.
Venit la Iași pentru o conferință la Universitatea „Al. I. Cuza“ (Facultatea de Istorie) pe teme ebraice, profesorul Carol Iancu este din nou pe „meleagurile natale“, așa cum îi place să spună. Master of Arts cu mențiunea Magna Cum Laude la Universitatea Ebraică din Ierusalim, domnia sa este și Doctor în Litere și Științe Umaniste la Universitatea Aix-en-Provence. Este recunoscut și în plan național, fiind distins cu gradul Doctor Honoris Causa la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Este autor a numeroase studii consacrate istoriei evreilor și relațiilor internaționale. Din bibliografia lui am putea spicui câteva apariții de notorietate: Permanences et ruptures dans l’histoire des juifs de Roumanie (XIXe-XXe siècles), 2004, La Shoah en Roumanie, 1999 (traducere în limba română la Editura Polirom cu titlul Shoah în România, 2002), Les mythes fondateurs de l’antisémitisme, 2003, ed. Bibliothèque historique private și multe alte studii.



Ioana Petcu: Bună ziua, domnule Carol Iancu, voi începe ex abrupto cunoscînd faptul că sunteți om de literă și de istorie în același timp, prin formația dumneavoastră. Cred că prima întrebare va fi oarecum previzibilă, pentru că știm despre cartea de referință Les mythes fondateurs de l’antisémitisme. De l’Antiquité à nos jours (Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate pînă în prezent), vă rog să-mi spuneți care sunt stereotipurile antisemite în cadrul bisericii creștine.

Carol Iancu: Într-adevăr în această carte intitulată în franceză Les mythes fondateurs de l’antisémitisme, n-am vrut să scriu o istorie nouă a antisemitismului, ci să prezint acest fenomen în perspectiva miturilor sale fondatoare. Ca să putem ajunge la bisericile creștine ortodoxe este normal să începem cu antichitatea, chiar cu începuturile creștinismului, căci sunt anumite mituri care s-au perpetuat din antichitate pînă în zilele noastre, altele s-au reciclat de la civilizația creștină medievală spre civilizația musulmană contemporană și o serie întreagă de mituri care se regăsesc la fel în diferitele biserici ortodoxe, catolice, protestante și așa mai departe. Așadar, un prim mit care s-a menținut pînă în secolul XX și poate în anumite medii pînă în ziua de azi este acuza de sînge ritual sau omor ritual. Ceea ce e curios, e că în antichitate creștinii au fost acuzați de grecii politeiști că ar utiliza sînge în unele practici religioase. Iată că printr-un transfer psihanalitic asistăm la fenomenul cînd acuza se va îndrepta spre evrei. Legenda spune că pentru sărbătoarea de Paște ca azimă, evreii “ar avea nevoie de sînge creștin” pentru a-l amesteca în făină și a prepara această azimă. E vorba de un mit care nu se bazează pe absolut nimic, însă noi cunoaștem că un mit este o legendă inexactă dar în care oamenii cred. Se pare că această acuză s-a încetățenit în Þările Românești, și astfel mă voi întoarce la întrebarea dumneavoastră, o dată cu venirea unor călugări de origine grecească. Am avut ocazia de a prezenta această problemă și în cartea pe care o cunoașteți deja, dar și în ultima carte apărută acum nici măcar două săptămîni numită Evreii din România. De la marginalizare la emancipare, unde am amintit o serie de fapte de acest gen. Vă dați seama că ne aflăm în fața unui fenomen excepțional. În ce sens? Ce înseamnă din punct de vedere religios iudaismul? Care este prima regulă: neconsumarea sîngelui. Că noi spunem carne aptă pentru a fi consumată, este vorba despre o carne din care se va extrage sîngele. Este irațional să considerăm că evreii ar consuma sînge omenesc – aceasta fiind o interpretare psihanalitică. Totuși această legendă s-a păstrat. Pînă și în țările musulmane, miturile referitoare la evrei s-au reciclat. Sunt acolo alte acuze. De exemplu, din cauza conflictului politic dintre Orientul Apropiat și Mijlociu între Israel și Þările Arabe sau Palestina, acest mit capătă direcția următoare: găsim în presa arabă “s-ar fi găsit cîțiva palestinieni care ar fi fost omorîți, găsiți fără o picătură de sînge. Li s-a extras sîngele pentru că riturile, Talmudul și cărțile evreiești reclamă sînge uman”. Iată cum o acuză care a apărut în creștinism și lumea medievală s-a reciclat pînă în lumea arabă. Sunt și alte acuze venite pe filială catolică, aici exsita o rugăciune specifică pînă în anii ’60 cu ocazia Sfintei Vineri înainte de Paști: O remus pro perfidis eudeis, care s-ar treduce “să ne rugăm pentru evreii increduli sau necredincioși”, ceea ce este total neadevărat pentru că evreii au fost primii monoteiști. Mitul cel mai celebru, de fapt probabil că ar fi trebuit să încep tocmai cu el, este mitul poporului deicid. E vorba de un concept grotesc: cum un om poate să-l omoare pe Dumnezeu? Dar și aici este un transfer psihanalitic. Evreii au văzut un Dumnezeu transcendental, prezent pretutindeni dar nematerializat. Este Dumnezeul spirit care a creat întreaga lume și la început un om. Care-și va trimite apoi Fiul printre oameni. E o adevărată revoluție mentală: dacă noi ne tragem toți dintr-un singur om, înseamnă că suntem cu toții egali în fața Sa. Indiferent că pielea noastră este roșie, albă, galbenă.

I.P.: Sunteți de multă vreme plecat în Franța, de prin anii ’50, aș vrea să-mi spuneți dacă se simte acolo ceea ce și în România se observă - viața culturală diferită dintre est și vest, nord și sud. Îmi puteți face un racursi în cultura Franceză și să-mi spuneți cît se simte separația pe regiunile din Franța?

C. I.:Trebuie să știți că oamenii au avut și vor avea mai multe identități. Un francez, de exemplu, este “un bon français” fiind și un parizian sau un provensal un breton,un corsican, un alsacian, din punct de vedere georgafic. Putem fi în același timp un protestant, calvinist, luteran din punct de vedere religios. Cu anumite orientări. Și în același timp putem avea și o altă identitate, care poate este cea mai importantă și care va uni pe toți oamenii de pe acest bătrîn continent. Este vorba de cea Europeană. Din acest punct de vedere, există o mare diversitate în Franța. Dintr-o anumită optică aceasta ar putea fi constatată și aici în România. Eu sunt profound legat de plaiul Moldovei, pentru că am copilărit aici. Putem fi moldoveni, așadar, munteni sau apuseni și deja europeni.

I. P.: Cum e văzută cultura românească în percepție franceză? Ce stare vă face această paralelă, ca om între două țări?

C.I.: Pot vorbi despre modelul universitar. De exemplu, universitatea noastră din Montpellir are legături privilegiate cu acelea din România: schimburi frecvente am realizat cu Universitatea “Al. I Cuza” din Iași, în ambele sensuri, cu Universitatea din București și cu “Babeș Bolyai” din Cluj. Înainte de ’89 era imposibil sau rarisim să vedem un student din România la o facultate străină. Azi la noi, la Montpellier la Facultatea de Litere avem 60 de cursanți din România, iar eu coordonez numeroase teze de doctorat cu admiși de aici; menționez că tinerii masteranzi sau doctoranzi sunt foarte serioși. Ei sunt cei care aduc “un souffle nouveau” (un aer proaspăt) și sunt foarte bine văzuți în Franța. În plus sunt responsabil cu stabilirea relațiilor internaționale și încerc să le întăresc. Să nu uităm că orașul Montpellier are o istorie adînc legată de Moldova. Vasile Alecsandri, fostul Ministru al Afacerilor Externe a fost premiat aici la concursul “Gintei Latine”. În plus acum, țara noastră a intrat în Uniunea Europeană și i s-a pus accentul pe latinitatea sa, România consideră Franța ca o soră mai mare latină, și de cealaltă parte este o deosebită simpatie.

I.P.: Trecînd puțin pe latura socială, rupîndu-ne din subiectul strict cultural: cum priviți integrarea țării noastre? Suntem pregătiți pentru așa ceva?

C.I.: Vreau să vă mărturisesc faptul că dacă există într-adevăr o țară Europeană, atunci aceasta e sigur România. Asta e paradoxal, ca una din cele mai europene țări să intre în Europa doar în 2007, dar există o serie de factori sociali, economici, politici de care trebuie să ținem cont. La nivel economic există contraste mari, care se explică și prin istorie. Sunt convins că în ciuda anumitor dificultăți, trebuie să fim realiști, integrarea se va face relativ rapid. Dar eu ca istoric, văd România ca o adevărată țară Occidentală.

I.P.: Care este statutul ortodoxiei în Franța?

C.I.: Trebuie să vă spun că din punct de vedere religios, în Franța există o mare diversitate, iar la Montpellier se află o Biserică ortodoxă, unde un preot de origine română vine din cînd în cînd, sau alți preoți, studenți de la facultatea de teologie participă la slujbe, rugăciuni de rit ortodox. Nu cred că din perspectiva practicării unei alte religii decît cea catolică, Franța fiind dominată de catolicism, cineva să fie dezavantajat. De altfel aici, în România, Biserica Creștin-Ortodoxă a demonstrat că e una deschisă curentelor moderne. Să nu uităm că Papa a venit la București. E o cinste pentru Biserica Ortodoxă de a facilita o astfel de întîlnire, de reuniune. Eu sunt interesat de relațiile interreligioase. Este un prilej de a-l cunoaște pe celălalt. Vedeți dumneavoastră, necunoașterea dă naștere la prejudecăți. Ce însemnă rasismul? Înseamnă frica de celălalt. De ce? Pentru că imediat ce-l știm pe celălalt, ne dăm seama că este ca și noi, deși poate se roagă în mod altfel. De aceea consider că trebuie să modificăm tipul de învățamînt: de la cel al disprețului, la cel al stimei. Acum am ajuns la momentul în care trebuie să căutăm care sunt elementele noastre comune. Numai respectînd pe celălalt, acceptîndu-l așa cum este el și nu așa cum am vrea să fie, numai așa putem avansa.

Domnul profesor Carol Iancu este și autorul unui foarte proaspăt volum de poeme, peste care am reușit să aruncăm o privire și din care am reușit să extragem cîteva versuri. Memoriile Șoahului, apărut în Cluj-Napoca la editura Apostrof, cu o grafică excelentă de Tudor Banuș. Volumul debutează cu versuri din Paznic al memoriei:
“Sunt păzitorul memoriei al generațiilor dispărute
Ultima picătură a lacrimilor îmbătrînite
Din micile sate evreiești înmormîntate
Sunt lumînările dinaseara de vineri
Chintesență a durerilor îngropate
Obiect nemișcat în oglinda visurilor de astăzi.”