agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6377 .



Mica dizidență și tactici de camuflaj
articol [ Carte ]
la Ioana Geacăr Colecţia: Cutitul de argint

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [taras el bulba ]

2007-05-16  |     | 



O posibilă categorie estetică a „aparte” - ului ar putea-o constitui poezia minimalistă, delicată și feminină. Propice acestui gen de poezie îi este mediul provincial, epurat de virușii care atacă trăirea poetică. Totodată, să nu uităm, există provincii și provincii. Vechea cetate de scaun a Târgoviștei generează încă producții artistice sofisticate, prezența unei „școli” literare de tradiție făcându-se pe deplin simțită.

Iată de ce volumul de poezii al Ioanei Geacăr, Aparte, apărut în 2006 la Editura Vinea, nu poate fi acuzat nicidecum de provincialism, în pofida faptului că neglijează strategiile de succes ale poeticului actual. Chiar și tumultul unei urbe de o sută de mii de suflete poate deveni obositor, iar scrisul este o terapie antistres foarte eficientă. A scrie despre oricare, oarecare, orice scutește penelul de tribulații retorice ofilite, permițând autoarei, deloc naivă, să sustragă realului hiperîncărcat ceea ce-i convine mai mult. Urmează revalorificarea entităților răpite vacarmului cotidian și învestirea lor cu energii spirituale nebănuite. Lumea se scurge în text, textul preia din lume doar ceea ce-i convine: „Þin manuscrisul lângă mine,/cu tandrețe aproape.../Aici e viață adevărată/Deschid mai departe/o foaie albă, aceasta,/Cum aș deschide fereastra,/de dimineață,/cu simțurile stârnite.//Mereu se ivește ceva./Ca” (11 martie 2001, sau o zi oarecare).

Moto-ul din fruntea volumului, extras din Sublimul cotidianului, al lui Herman Parret, încurajează frângerea cotidianului pe genunchi pentru a scoate la lumină măduva-i prețioasă: „Fractura cotidianului, ruptura isotopiei stării de cotidian prin erupția sublimului, iată ce va constitui cotidianul și sublimul în polii unei delimitări reciproce”. Dacă nu e o scriitoare cu multă vervă, Ioana Geacăr știe, cu siguranță, să decanteze sacrul din profanul „de cartier”. Gestul său recuperatoriu este făcut de o manieră simplă, elegantă, fără crispări și încruntări asupra lumii decrepite. Critica umanității golite de esență se poate face și prin zăbovirea asupra „fărâmelor” de viață, nebăgate în seamă de ce cei care plutesc pe tumultuosul mainstream. În Caligrame, poeta reia la modul filosofant transcrierea argheziană a lumii „boabei și a fărâmei”: „Jos, în zăpadă, țopăind/în jurul unei bucăți de/pâine,/vrăbiuțele au lăsat în urmă/caligrame bizare.//Poate că sunt singură-n lume/și totul în jur e proiecția minții mele,/să nu-mi fie de urât.//Poate-am murit de mult/și ies din când în când/să tulbur luciul oglinzii”. Infinitezimalul este înnobilat cu subtilități de stampă japoneză, pentru a face o reverență comme il faut maestrului inspirator Apollinaire: „tamponez cuvintele cu propria-mi umbră”. Căci poeta nu se încrede pe deplin virtuților artistice ale universului miniatural; ea simte nevoia să-și „înlumineze” snap-shot-urile candide cu vernil de cea mai bună calitate. Prelucrarea ingenuității citadine este la fel de sofisticată ca într-un haiku. Mai mult, de la observația simulat naivă, ochiul contemplator se înalță spre cer spre a-și proiecta acolo, ca într-o oglindă, reveriile demne de un Jacques Prévert; „Sufletul îmi țopăie/dintr-un cuvânt într-altul//Ca pe pietrele unui râu”.

Mare se vădește truda de a evita pateticul și epitetul zaharisit. Irepresibila tentație a diminutivului este cumpănită de dinamizarea tabloului cu gesturi imprevizibile, nemotivate psihologic: De la etajul doi privesc – „cum stă dedesubt/întins în iarbă/cu burta umflată/câinuțul negru.//Dacă de aici/aș da drumul/cuțitului”. Asemenea violentări de perspectivă îndepărtează suspiciunea de infantilism programat. Cu toate acestea, sunt multe poeme fără impact, sau exagerat infuzate de tristețea scurgerii lumii printre degete. De două metehne ar trebui să se dezbare autoarea (care promite că în volumul următor va fi mai vijelioasă), anume de metafizica trasă pe linie moartă și de jubilația ingenuă. Astfel, descântecul copilandrului din După melci este scărmănat, spălat de ludic și reașezat pe o partitură nărăvașă, fără note intermediare între acute și joase: „Nu cred că Dumnezeu mai e pe pământ./E-n amintire, în vis, sau pe lumea cealaltă./Dar, hai să-i cântăm, ca la melci, să iasă/(poate ține, eu am rămas destul de naivă)” (O metafizică îngropată).

Oralitatea relatării evenimentului mărunt, aparent pasabil, dar mustind de sens, recuperează mult din facilul abordării: „Câinuțul negru a dispărut./Pusese stăpânire pe scara asta./Il mai știi?/N-o să mă mai simt niciodată/atât de apărată./Intr-o zi lătra la un trecător/ca orice câine angajat./Tocmai deschisesem fereastra/când/s-a uitat la mine cu demnitatea slujbei,/dând din coadă./Lângă el un câine bătrân./Ca-ntr-un basorelief, nemișcat,/pe caldarâm. Tăcea” (Poem cu colți). De teamă să nu fie considerată "en Bardot", Ioana Geacăr dramatizează câte un Blocaj metafizic, distribuirea de roluri făcându-i o plăcere evidentă: „Trăiesc la umbra ideii că omul/e încă unul din personajele preferate ale lui Dumnezeu”. Când se află în bună dispoziție franciscană, femeia-de-la-fereastră înalță un Cantico delle creature, trăind hibride revelații animiste: „Toate se strâng aici dis-de-dimineață/și sexul bărbătesc pe garaj/băgat în majuscule” (Vase comunicante).

Sângele volumului circulă bine prin artere când medicamentația vasoconstrictoare este luată constant. În felul acesta, se evită abstracțiunile și meditațiile moi. Crăpând puțin realul, poeta are acces la magicul cenușiu: „O dimineață de hârtie! Deschid fereastra mea magică./Din balconul încarcerat,/printre razele care forțează/să pătrundă-nauntru, văd/un fluture aterizat prin grămădirea/de blocuri cenușii,/rătăcit printre tulpinile lor greoaie,/cotrobăie-n sus, după culori și arome,/înspăimântat în proiecția unei minți debordante;/platoul de ciment dintre blocuri/se micșorează,/apoi se dilată,/se fisurează/când blocurile unduiesc, zornăie/și se-ndeasă unele-n altele/blocând orice ieșire”. În neostenită adulmecare de feeric, scriitoarea trebuie să evadeze din lanul gri al blocurilor-flori. Evadarea onirică experimentează registrul stilistic restrâns al basmului autentic. Așa este Vis cu zmeu: „Merg pe o potecă strâmtă,/cu o boltă de crengi încurcate,/care mă strîng,/înaintez foarte greu,/creierul, ca orice mușchi adormit/îmi face gândul atât de greoi,/ca o zbatere-n clei,/ca zbaterea viitorului poem în marmura hârtiei./Nici nu vreau să mă-ntorc,/iată: am ajuns/într-o poieniță/smălțuită, cu lumini/colorate în iarbă,/cu cornițe jilave de melci/(tu cauți deja prin simboluri)/înainte să-mi dea drumul,/ultima creangă mă-mbrățișează/strâns, strâns, până ce/pubisul scîncește./Aproape că-mi vine să mai stau./Doar puțin”.

Oricum, confesiunea simplă, tragic-jucăușă, îi șade cel mai bine poetei aflate departe de lumea dezlănțuită. Din cumintea ei Singurătate, ea se încântă: „asta sunt:/o moleculă grasă”, sau se lamentează de disparițiile canine: „A murit Capac,/starostele câinilor din cartier” (Un trup greu ca o ancoră). Prin aceste instantanee ale purității delicate este aparte volumul Ioanei Geacăr. Tandrețea dintre lucruri și ființe asigură supraviețuirea lirismului într-o lume aplatizată sufletește: „azi, mergând spre librăria din centru,/chiar la intersecție,/am sfâșiat cu trupul,/în mers,/un stol de vrăbii/gălăgios.//Nimic nu va mai fi ca-nainte” (Corespondențe). Când retregerea în artă se face direct, fără recuzită patetic-teatrală, spectatorul-lector savurează spectacolul: „mă asigur că am stins gazele,/jurnalul, buzele,/și intru-n poem” (Cană ciobită, cu omătuțe).

Doar Omul cu șasiul, iar și iar, homo tehnicus, gata să măsoare totul, chiar și atașamentul față de orașul construit după principii arhitecturale utilitariste, pune în pericol colțul acesta de paradis: „A apărut în dreptul ferestrei mele:/un chip aspru,/de neămblânzit, insistent./Probabil stă de mult timp./Cobor. Omul mă urmărește/pe stradă./Așteaptă cu mine/la semafor”. De aici se naște si mica dizidență, recluziunea în cenușiu și în prefăcut minorat artistic: „M-am retras toată iarna/în pat, ca-n sicriu/cu sufletul stins.//[...]//Blocul nostru străveziu/plutește-n derivă/purtat de vrăbii/oarbe la fel” (Intre pereți). Spun prefăcut, pentru că uneori răzbește la suprafața smereniei scriptice o răspicată conștiință auctorială, care nu lasă dubii cu privire la perceperea poeziei ca refracție a plumburiului atoateîmprejmuitor. Renașterea prin refracție a unui real ratat: „Poezia e un contre-jour,/o stare de duh/,/o fractură-n prezentul cotidian,/atunci amintirea lui Dumnezeu/răbufnește în toate obiectele/tinere,/sau îmbătrânite/ca mine,/sublimează” (Contre-jour).

Reperarea detaliului rătăcit, dar inconfundabil, conștiința poetică îndârjită, dar debarasată de lamento paseist, sunt garanții suficiente pentru creditarea literară a Ioanei Geacăr, o poetă și eseistă care își rezervă dreptul de a ne surprinde pe viitor – sperăm.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!