agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6457 .



Scriitorasi inchipuiti
articol [ Creatie ]
de Paul CERNAT

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nexus ]

2003-04-09  |     | 



Aduc sub privirea voastra o mostra de critica. Dura ,nemiloasa si adevarata. Asa cum ar trebui sa fie si pe poezie.ro.

Textul il pun cu numele meu in speranta de a fi citit.
Poate va da de gindit unora care sar ca arsi la orice remarca nelaudativa la adresa "diamantelor" lor literare.




In lumea literara romaneasca misuna tot felul de scriitorasi inchipuiti, lumpenpoetastri „genialoizi“, „damnati“, agasanti si bovarici, cu ambitii planetare si resurse de tot maruntele sau inexistente. Fara a fi neaparat cele mai slabe care se pot imagina (unele sint doar anacronice si/sau mediocre), volumele pe care le vom prezenta in continuare ilustreaza o tipologie foarte raspindita. Practic, fiecare localitate mai acatari din Romania isi are numarul ei de veleitari chinuiti de talente imaginare, oameni altminteri activi, care scot, numai Dumnezeu stie cum, reviste avortate (pe care nu le citeste nimeni in afara lor si a colectionarilor), grafomani care publica an de an cite un volum, organizeaza comemorari pioase, manifestari „de suflet si simtire“ neaosa... Se cunosc bine intre ei, unii mai faceau pe vremuri un ban scriind catrene omagiale despre Partid, popor si familia conducatoare, trebaluiau in redactiile revistelor securisto-protocroniste gen Luceafarul sau Saptamina, misunau prin crismele scriitorilor la umbra vedetelor timpului, ii epigonizau pe „Nichita“, pe Labis sau Paunescu, faceau, atinsi de sindromul Maglavit, pelerinaje la Paltinis... Altii, naivi, esuati la marginea existentei, sint noii „oameni de prisos“, pentru care scrisul a ramas unica alinare transformata, cu timpul, in manie. Ii poti vedea uneori la emisiuni gen Surprize, Surprize sau Duminica in familie, cersind sprijin financiar pentru tiparirea unui volum de versuri si deplingind soarta culturii romane, ii vezi bintuind pe la tot felul de lansari de carte, cautind din priviri un critic caruia sa-i ofere, cu mii de temenele, un volum de „poezie“. Ii poti intilni prin cenaclurile de pensionari nostalgici, elevi melancolici si gospodine romantice...

Oameni cu nostalgii paternaliste, excedati de profesii alienante, fosti militieni cu complexe intelectuale, zidari, functionare, profesorasi ratati, ingineri, provinciali modesti, cu nostalgii ruraliste sau demiurgomani paunescieni perpetueaza anacronic o lume revoluta, in care invatasera, de bine de rau, sa supravietuiasca, in care se credeau importanti. Epigoni eminescieni, stanescieni sau paunescieni, romancieri „totali“ sau pseudonoicieni de ocazie, mimeaza grotesc, cu fervoare bigota, ritualul poeziei „inalte“ si al criticii „olimpiene“ la binecuvintarea careia tinjesc. Discursuri logoreice de un umor involuntar nebun, o betie de cuvinte menita sa epateze galeria de prieteni si sa le intretina iluziile privind propriul talent. Neavind prea multa instructie, scriu „din suflet“, iar cuvintul scris le joaca feste. Temperamentul si lecturile lor sint tradate, dupa caz, in poeme „cetatenesti“, in versificari de romanta provinciala sau in deliruri metaforice obscur-confuze, pline de expresivitati involuntare. Drama lor e drama inadecvarii: intii, a inadecvarii slabelor lor mijloace la tipul de literatura pe care vor sa o scrie; apoi, a inadecvarii discursurilor. Se stie ca, nereconditionate corespunzator, retoricile literaturii culte se faneaza cu timpul, cad in desuetudine, devin limbi moarte... Multi s-au oplosit in redactiile unor reviste „generoase“. E drept ca unii dintre protectorii lor de ocazie contribuie la intretinerea acestor iluzii din mila sau din interes. A le spulbera inseamna a-i dezechilibra definitiv. Avem de-a face cu maculatura lirica aflata in prelungirea celei proletcultiste, care ar merita studiata cu toata seriozitatea de catre sociologi, psihologi... Nu cred ca aceste productii trebuie ignorate.

Dincolo de ele traieste o umanitate care se incapatineaza, disperat, sa subziste, o umanitate spectrala, schimonosita, induiosatoare in felul ei. E vorba, in fond, de niste victime, personaje gogoliene, prizonieri ai unei realitati meschine, fara orizont, in care poezia (sau iluzia ei) ramine singura speranta de evadare, de purificare. Nevoia bolnavicioasa a acestor anonimi de a publica volumele cu orice pret (tulburator amestec de naivitate si impostura...) vine, presupun, din nevoia disperata de a accede la o identitate nobila, de a-si razbuna toate neimplinirile, frustrarile si pacatele vietii de zi cu zi, de a intra in „scripte“, in Istoria Literara, in fisierele Bibliotecii Nationale si, prin extensie, Universale. Iar daca nici un critic mai acatari nu se va apleca asupra lor, atunci macar Dumnezeu, criticul suprem, le va da, in absolut, o sansa. Fericiti cei saraci cu duhul...

Vasile Bardan
Omul probabil
Editura Fiat Lux, Bucuresti, 2000, 160 p. spret aplicat manual: 30.000 leit

Un fel de ambasador al acestei categorii este poetul Vasile Bardan. De curind, si-a publicat la editura veleitarilor (Fiat Lux, condusa de ex-protocronistul Constantin Sorescu), „prima antologie de autor“: Omul probabil. Bardan e cunoscut si ca om de casa la revista Caiete Critice, unde semneaza, constiincios, tot felul de „eseuri“ balmajite, semidocte si grandomane, cu spumegatii impotriva „denigratorilor marii culturi romane“. O nota explicativa ne informeaza ca V.B. a urmat studiile filologice la Bacau, le-a continuat la Iasi si le-a finalizat la Bucuresti, sustinindu-si in 1978, la Bucuresti, examenul de licenta la profesorul Eugen Simion cu un studiu dedicat poeziei lui Nichita Stanescu. „Vasile Bardan spera sa impuna in literatura romana tema agresiunii, o tema vesnic noua, de cind tinarul Homer a avut curajul s-o priveasca in ochi ssic! – n.n.: cum sa privesti in ochi o... tema?t, pina cind a orbit“. Antologia contine o selectie din toate volumele sale de versuri publicate pina acum, incepind din 1989: mai intii, poeme din „trilogia lirica unitara“ constituita de volumele Gravitatia tacerii, Noaptea gravitatiei si Gravitonia. Apoi, mostre din volumele de „poeme-eseu“, Poezia si foamea si Poezia dupa Auschwitz, urmate de o serie de „poeme inedite“ grupate sub titlul volumului-antologie.

Lipseste din selectie un poem „emblematic“: Moarte si muie. Pe ultima coperta – un extras din prefata cartii, semnata de tinarul Daniel Cristea-Enache, din care nu ne putem abtine sa nu citam: „In zona cea mai inalta a acestei creatii lirice, foamea nu mai are nici denotatie, si nici macar conotatie fizica. Foamea de poezie ascunde, in fapt, o foame de lumina si transcendenta – adica o metafizica si, poate, o mistica“. Memorabile cuvinte... „Misticul“ Bardan, care se crede a fi, intr-adevar, un sacerdot al Poeziei cu majuscula, un profet damnat, e in esenta, un poet social, un poeta vates de tip paunescian, industrios, tezist si retoric, un apocaliptic cu veleitati abstractizante, receptacul pentru toate cliseele si marile teme ale poeziei „inalte“ in care, desigur, crede cu disperare: Cuvintul, Moartea, Iubirea, Foamea, Poezia, Istoria, Apocalipsa, marile simboluri. Turnate cu toptanul, cu emfaza paranoica, agatate pe o schema metaforizanta ultrasimplista, ele impresioneaza doar prin inversunarea cu care sint asumate: „formula E+mc2 se clatina/civilizatia e o lumina muribunda/Domnule Einstein/Lumea e o ruina de lumina/pe care ochii Dumneavoastra/fascinati/nu o mai pot/recunoaste“ (Priviti, domnule Einstein). Tradat de cuvinte, Bardan trece dincolo de facil, esuind in platitudini versificate didactic, penibile: „Iubirea – izvorul cel tainic ce curge/In mit-poezie si semn;/Dam sens infinitului tau, Demiurge/Si lutului nostru nedemen“ (Iubirea – izvorul svarianta a douat). Aproape toate poemele sint datate (la propriu si la figurat). Unele poarta dedicatii: „Lui George Bacovia“. O Oda antica este „Dupa Eminescu“.

Vina autentica a acestei poezii este cea „mizerabilista“, combinatie de arghezianism degradat, paunescianita si Hip-Hop: „Istoria – futeoza – eterna/etalindu-si epiderma/luptindu-se din rasputeri cu sperma/planetara“ (Istoria-futeoza-eterna). „Isi scoate orasul orfanii in strada/Din Gropi, din canale, din hrube/Vin glande flaminde, iubirea s-o vada/Vin zdrentarosi plini de riie si bube“ (Copiii gunoaielor). Iata si o autodefinitie lirica elaborata in decurs de patru luni: „Eu sufar de toate limitele fiintei./Cu virusul acestei boli de lux/Am fost contaminat de Eminescu./El m-a invatat si el m-a pus/Sa scriu poezie cu rima,/Pe cind il studiam la scoala,/In liceul «George Bacovia» din Bacau,/De ma porecleau toti colegii/«Eminescu mizerie»/Da!“ etc. (Sufar de toate limitele fiintei). Lucrul care ne „agreseaza“ cel mai mult bunul-simt este pretul aplicat manual volumului: 30000 de lei!!! Bardan e, poate, interesant ca personaj de nuvela naturalista, dar e un poet, in cel mai bun caz, mediocru.


Minerva chira
Leandrii Greciei
Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1999, 64 p., f.p.

Daca poezia lui Vasile Bardan reuseste, din cind in cind, sa ne enerveze, versurile Minervei Chira din Leandrii Greciei ne smulg, cel mult, un zimbet pervers. Expresivitatea involuntara e aici, ca sa ne exprimam elegant, un reflex al naivitatii. Metaforita infantila produce efecte hilare, dincolo de sensibleriile obosite, flasce, si de verbigeratia care amesteca, de-a valma, detalii concrete si deseuri simbolice cu pretentii: „Laba injosita transforma/punti si diguri in ruina/Marea se satura cu uscatul/Totul e o pacura de manastire/Cercul plezneste/Silabele umplute cu aer/se descotorosesc de poveri/Pasta omogena le absoarbe/Numai in aer/se mai poate iubi“ (In aer). Interesant, ca sa spunem asa, este modul in care poeta isi disimuleaza erotismul si corporalitatea in spatele fandoselilor „diafane“ si al elucubratiilor simbolice: „Tu sapi un tunel/Cu sfircul ai inceput/Pentru a-l cuceri/fiecare organ isi puse in aplicare/tactica/Sinul a fost strapuns – /teren ce a cedat usor/ Efortul este mai mare la roci/Ce minunat ar fi sa zaci/atirnind in ochii viperei/la incheieturi viclene.../Dar nu cunosti istovirea/Sapi cu setea distrugerii/fara sa stii ca/ajuns de cealalta parte/esti in spate“ (Tunel).

Nu lipsesc modificarile post-tipografice facute de autoare cu pixul... Gratiozitatile, simbolurile „clasice“ ale puritatii (zapezile, mieii, albul, stelele, clopotul, minastirea, templele) sint specifice acestei poezii „mironosite“, al carei ridicol duios – dar cu tandreturi promitatoare – nu e intrecut decit de anticiparile din recomandarea lui Nicolae Mocanu: „Convulsiile spiritului agresat de real devin trepte pentru o alta ascensiune. Dupa Leandrii Greciei, cred ca poezia Minervei Chira se va deschide spre solar si stenic“.
Elucubratia misticoida, demiurgomania, lexicul naiv-sexualist, retorica epileptoida a mortii si a disperarii sint aglutinate pretentios si incoerent in dicteul psihedelic al poemelor „damnatului“, „satanistului“ Claudiu Soare din Evul relei credinte. Delirul sistematizat continua si in „profesiunea de credinta“ a autorului etalata dizgratios pe coperta a patra, din care citam in extenso, pentru edificarea cititorilor: „Ma revendic astfel flaubertian de la precizia unica pe care cuvintul, intotdeauna nou in scriitura, o poate dobindi spre a tintui indolenta absoluta prin care lumea se petrece in suportabil, nesesizindu-si atitudinea bolnava a auto-tolerantei, specie a hazardului care intr-o buna zi va coplesi comunitatea, dezvaluindu-i intelesuri hologramatice, simulacrul mort al perceptiei, boli psihice in care viermele epuizarii isi va batjocori victimele, suindu-le si coborindu-le prin labirintul de senzatii limitate ale extazului...

Practicind astfel spovedania pina la schelet lipsita de carnea ipocriziei, textul acestei alcatuiri aduna in el singurele sentimente neexperimentate in viata, cele nascute in inchisoarea, in izolarea tuberculozei magice prin care dragostea fata de umanitate se epuizeaza in asumarea unei cantitati de suferinta generos deversate de semenii mei, mai fericiti in acest fel decit mine“. Dar sa vedem ce versuri „deverseaza“ nefericitul poet in poemele sale tiparite puchinos: „doamne/mizeria sfintului luat de vint de pe cruce/sfirsitul de trupuri nesigure in cutremurare/ultima zi de tacere/ochiul in care nu poate ploua/si inima viermanoasa/ce nu mai poate visa/daruieste-mi/miluieste-ma cu pasul nefacut/coastele mele d-ale gurilor curcubeu/izbeste-ma de trupul femeii/ce s-a sfirsit din senin peste lume/si uita-ma/sa te slavesc/nevazindu-te/cu dragostea mea“ (blestemul celui ce si-l uita).

Autorul este, se vede treaba, un tinar frenetic, tulburat, cu probleme, nu lipsit de talent, citit, dar complet dezorientat, a carui poezie combina aberatia masochista si absurdul scatologic: „fa-ma caca din funduletul tau sfint/dar nu ma alunga/trudesc astfel sa nu te creez/sa fac din imbecilitatea mea astru“ cu aforistica sententioasa si abisalitatea bancurilor seci „geniul craciunurilor:/a contempla un imbecil/e un lucru exemplar“ (balena cu cravata levantina). Un autor in stare sa „creeze“ un titlu de genul: din jurnalul unui colectionar de preputuri. (De altfel, de departe cele mai reusite din volum sint titlurile...) Oricum, nu de „judecata de apoi a criticii“ are nevoie acum Claudiu Soare, ci de un bun psihanalist. Faptul ca Editura Vinea si-a facut un program din editarea avangardei istorice nu justifica publicarea unor asemenea volume in care suprarealismul, daca exista, e unul in mizerie, degradat pina la caricatura. E drept: una monstruoasa, literal si in toate sensurile.

Valeriu VALEGVI
Calme frenezii
Editura Scriptor, Galati, 1999, 48 p., f.p.

Un alt veleitar care se bucura de recomandarea emfatica a lui Daniel Cristea-Enache („Spectaculoase, intr-un fel, si in acelasi timp profunde, reflectind o interioritate atenta la schimbarile Firii, dar fara sa cedeze aprioric spaimei induse de aceasta...“) este poetul galatean Valeriu Valegvi, un boem duios, intimist, vrajit de virtutile metaforelor bucolice (uneori suave, precum cele ale lui Voronca din perioada de inceput), vag mitologizant, dupa cum il arata versurile din noul sau volum, Calme frenezii. Aberatia encomiastica, delirium tremens-ul de cuvinte mari din prefata semnata Simon Ajarescu ne lasa insa bouche-bée: „N-am aflat nimic despre Valegvi din Papirusul Ebers! Si ce daca... Nu stiu ceva din Codex Atlanticus de acest poet galatean... De pe nici un acoperis nu s-a vestit aparitia lui. Doamne dintre Fotoni, cita nedreptate, cita ingratitudine – fara witz – un strigat la margine de oaza ce urmeaza sa fie consemnat oare pe un crotal de pe luciul marii moarte!? In Etimologicum Magnum Romaniae, al lui Hasdeu, marele roman din Dimnesiunea a Cita, nu a fost prevazut pentru a fi hermeneutizat... In Cartea Tibetana a Petrecutilor in Cauzal nu sta scris cum se cuvine sa ne apropiem ori sa ne despartim de Valeriu Valegvi... Balanta energetica a Poeziei tine si de Valeriu Valegvi“. Aferim! Trecind la volumul propriu-zis, remarcam, inainte de toate, inevitabilele modificari cu pixul ale greselilor de tipar. Nici o problema, ne-am dat seama despre ce e vorba. Sint poeme casnice, naturiste, pasteluri naive, in linia unui blagianism obosit, mimetic: „Mama, ti se-ntoarce fiul/in ochii lui mari privighetori/aisberguri pe fruntea-i-nalta/iti luneca-n poale haituitul/din fara sot departari proaspata/floare ti-a adus (s-o pui la ureche/te-asurzeste!) nu-l certa de-i mut si surd la/Peisajul acesta“. (Jurnal III). De fapt, „lirica“ lui Valeriu Valegvi nu e decit o aburoasa pierdere de vreme (pentru cititor, evident).

21 de poeti
Antologia orizontului literar Amurg sentimental realizata de Ion Machidon
Editura Amurg Sentimental, Colectia „Florilegium“, Bucuresti, 2000, 130 p., f.p.

In fine, dar nu in cele din urma, o antologie. Una emblematica: 21 de poetastri adunati intre copertile unei carti de 130 de pagini produsa de revista, de „orizontul literar“ si de editura cu acelasi nume: Amurg sentimental. Impresionanta recolta de veleitari... Alcatuitor si prefatator: Ion Machidon, cel mai rasarit dintre ei, care joaca (hilar) si rolul „criticului de directie“. Antologia are ca „motto“ poemul Poiana primei amintiri de Nicolae Labis, „buzduganul“ si spiritul tutelar al gruparii. Grupajele autorilor se deschid cu o nota biobibliografica plina de invataminte (realizata de acelasi Ion Machidon) si de cite una-doua-trei „aprecieri critice“ semnate de Ion Machidon, de alti scriitorasi provinciali si anonimi sau de pastori ai acestora (Nichita Stanescu, Laurentiu Ulici, Ileana Vulpescu). Daca fotografia lui Labis este complet innegrita, fotografiile „antologatilor“, „incadrate“, dragut, dintr-o parte, cu un unghi de puncte, sint de-a dreptul lombroziene: abunda figurile muncite si cele patibulare... Poetii vin de peste tot: din Bucuresti, dar si din Busteni, Cernavoda, Bolintin. Ii gasim, de altfel, in revistele provinciale de pe intreg cuprinsul tarii, o intreaga retea... Multi sint – dupa cum aflam din CV-urile introductive – grafomani cu numeroase volume publicate, vechi trepadusi din zona unor ziare ca Informatia Bucurestiului, colaboratori ferventi la Saptamina si Luceafarul national-comunist, marunti dar foarte activi... activisti culturali, ofiteri M.I., apropiati ai unor poeti de curte pe care, dupa toate probabilitatile, ii concurau zelos... Si tot majoritatea „tin aproape“ de Editura Fiat Lux. Am putea spune, aripa lirico-elegiaca si sentimentala a Ministerului de Interne. Nu lipsesc gospodinele bigote, traversate periodic de fiori lirici (Floarea Buzincu, Ana Luiza Toma, Alexandra Firita). Unii „poeti“ au fost deja clienti ai rubricii de fata. Bunaoara, vlahutianul Dumitru Dumitrica, prezent aici, ca si alta data, cu recomandarile lui Lucian Avramescu si George Alboiu. Citez doar o strofa din poemul Boceste ploaia iar: „Cazarmile astrale sint mute si pustii/Tot edenul de pasari spre alte zari s-a dus/Cerul si-a tras iar storurile pe-albastre reverii/Si doar orfanul vint se tinguie pe sus“.

Un zelos gradat liric este Nicolae Rotaru, fost director al mensualului MI Pentru Patrie, lucrator in presa MI intre 1983-1998, recomandat cu generozitate eroic-etilica de Nichita Stanescu: „Ostean al limbii romane cu sanse de a-i fura bastonul de maresal“. Aflam ca, dintre cele peste 20 de carti publicate, majoritatea au titluri formate din 13 litere, ca si numele autorului... Dintre acestea: Emotii carunte, Uitarea de mine, (sic! n.n.) si Secsy, din care citam, spre amuzament, urmatoarea „sarja“ cu pretentii, plina de umor involuntar: „Gradina-i spalata chimic,/De vieti paralele/in piept, cateaua latra ritmic/ca-n telenovele// Noaptea alene se despoaie/de strai brunet,/ acum e momentul, Nicolae/de-a fi poet“ (Ca-n telenovele). Lider si promotor al cenaclului „Amurg sentimental“ este Marcel Crihana, prezent in volum cu trei rondeluri dintre care unul, mai reusit, emotionant in felul sau, defineste exact atit cartea de fata, cit si volumele poetilor din aceasta categorie: „Stau cartile in galantare/Gramezi cu file prafuite/Fara vreo sansa de vinzare/ Nerasfoite, necitite...// Cum zac cu filele-ofilite/Tot timpul in aceeasi stare/Stau cartile in galantare/Ca niste-obraze ofilite// Si-aproape nimeni bani nu are/Sa dea pe ele-ngalbenite/Necautate, azvirlite,/Tinjind sa intre-n neuitare//Stau cartile in galantare“. Iata si spasmele liricoide ale Floarei Buzincu, despre care impresarul Ion Machidon scria aceste rinduri pline de „simtire“ in revista Credinta Ortodoxa din Bacau: „Si le-a scris pentru a fi citite, fie la biserica, fie in calatorii sau in orice loc, intrucit Dumnezeu exista pretutindeni, la tot pasul“: „Circula, Doamne, zvonul/ca m-ai imbracat/cu parfumul/ fructului aburit/e imboldul/ sperantei/ Respira-ma!“ (Respira-ma).

Mai verbios, „incantatoriu“, este ortodoxistul Bogdan I. Pascu, membru al unui cerc de hai-ku: „Candela aprinsa/ Lacrima nestinsa/Dor fara uitare/Clipa-n cer sa zboare/Aripa de vis/Dor nestins-nestins“ s.a.m.d. Desi am mai cita, ne grabim sa incheiem, din lipsa de spatiu tipografic, cu un fragment „decorativ“ (tot) de rondel al inca tinarului Aurelian Moldoveanu: „In albe haini de flori ca merii/ Imbraca portelanul serii!/E-o bucurie a durerii/Ca-i spart, jertfit altarul verii“ (Rondelul invierii). Ca „de la poet la poeti“, Ion Machidon se dezlantuie intr-un discurs de o rara incontinenta kitschoasa: „Aurelian Moldoveanu cind scrie isi inmoaie cerneala nu in obisnuita penita scolareasca, nu in faguri de roua, nu in bulboane de margaritar, mai degraba, in cristalinul curcubeului, pentru ca asa ii este voia, iar Dumnezeu il vegheaza“.
Cam asta ar fi. Cind te gindesti pe citi ii chinuie talentul...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!