poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5288 .



“Orice istoric care se respectă știe că istoria nu este un tribunal”
articol [ Cultura ]
interviu cu istoricul Adrian Cioroianu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2004-11-16  |     | 




- Domnule Adrian Cioroianu, ce înseamnă Institutul de Istorie Recentă a României, care este locul său în societatea actuală românească?

- Cred că este un demers foarte interesant. Am mulți prieteni acolo, mă gândesc la Marius Oprea, la Stejărel Olaru, la Armand Goșu, mă gândesc chiar la Dragoș Petrescu, cel care este directorul Institutului de Istorie Recentă a României și care, îmi aduc aminte cu plăcere, mi-a fost student - eu eram un (mai) tânăr asistent, iar el era student în ultimul an de facultate… În esență, este vorba despre o instituție care își propune să recupereze ceea ce francezii numesc “istoria recentă” și care la noi se confundă uneori cu istoria contemporană, dar nu este același lucru. Dat fiind faptul că în România istoria recentă se suprapune regimului comunist, vă dați seama că acest institut și acești oameni pot să scoată la iveală o parte din memoria pe care preferăm s-o ascundem sub preș. Este ceea ce admir cel mai mult la IIRR: că oamenii pe care i-am amintit sunt dispuși să scoată la lumină ceea ce noi punem sub preș.

- Istoria ne-a bombardat până în 1989 cu tot felul de clișee: popor blând, ospitalier, care n-a dus războaie de cucerire. Cum trebuie să ne situăm față de aceste “idei de-a gata”?

- Eu cred că generația noastră, a celor trecuți puțin de 30 de ani, sau puțin mai mult, ca să nu ne lăudăm…, a trăit după 1990 șocul de a vedea că, în fond, dintr-o dată, discursul public a evoluat într-o direcție contrară cu ceea ce eram noi obișnuiți din școală. Am trecut prin clișeele despre care vorbeați și apoi, dintr-o dată, după 1990, în condițiile liberalizării discursului public, am văzut că, de fapt, ideile dominante tind să fie altele. Aflăm că românii sunt mai curând leneși, că nu au excelat nici la capitolul curaj, și poate că dintr-un anumit punct de vedere s-a trecut dintr-o extremă în alta… Eu cred că avem toate motivele să ne mai relaxăm, pentru că, pe de o parte, nu sunt foarte convins că această dimensiune etică este una accesibilă tuturor. Ea trebuie să rămână până la urmă rezervată specialiștilor – nu m-aș referi neapărat la istorici, dar inclusiv istoricii pot să judece trecutul și pot să vorbescă despre curaj, după cum pot să vorbească și despre lașitate. Dar – de ce spun specialiști – pentru că orice istoric care se respectă știe că istoria nu este un tribunal. Istoricul nu este un procuror, cine se transormă într-un procuror nu face decât să repete o schemă clasică evidențiată în regimurile totalitare. Într-un regim democratic, un istoric sau orice analist al trecutului trebuie să spună cât mai credibil ceea ce a fost. Iar noi, ca popor, istorici și neistorici, avem datoria de a ne situa puțin “deasupra”, dacă este posibil, adică să avem capacitatea de a ne judeca și cu părțile noastre mai bune, și cele mai rele, pentru că avem și de unele, și de altele.

- Mi-ați anticipat oarecum întrebarea: cum apreciați faptul că, de la o istorie triumfalistă, am ajuns la una – numită de unii “sinceră” – care subliniază, aproape exclusiv, doar tarele poporului nostru: “leneș”, clișeul cel mai des auzit, dar și “superficial”, “alunecos” ca aliat etc.?

- Istoria sinceră sau cea nesinceră a unui popor sunt istorii printre multe altele. Trebuie să facem distincția între trecut și istorie. Orice comunitate, inclusiv românii, au un singur trecut, dar în mod normal au mai multe istorii. Fiecare istoric zice că istoria lui este mai sinceră decât cele dinainte. Nu-i nimic rău în asta, pentru că așa se întâmplă peste tot. În schimb, latura cealaltă, a unei "redescoperiri" pe care noi ne-am prilejuit-o după 1990, în fond nu a fost o redescoperire a identității noastre. Ne știam lacunele, ne știam lipsurile sau micile slăbiciuni; a fost mai curând posibilitatea de a declara aceste lucruri în mod liber.
În timpul comunismului, exista o distincție foarte limpede între supunerea publică și cea privată. Ce vreau să spun este că noi apăream în piețe sau la locul de muncă și agitam, cu o mână tremurândă, niște portrete, dacă o făcem, iar dacă nu, măcar tăceam din gură, pe când acasă, supunerea intimă, supunerea privată, era cu mult mai redusă – spuneam bancuri cu Bulă și ne simțeam foarte bine în această situație. Acest decalaj, dintre supunerea publică și cea privată, era foarte mare pe atunci. Ei bine, după ’90, acest decalaj a dispărut, pentru că n-a mai fost o mare diferență între ceea ce erai tentat să vorbești acasă și ceea ce erai obligat să vorbești la locul de muncă. Din acest moment am putut să vorbim despre aceste defecte, care au devenit covârșitoare, și pe mine, vă spun sincer, au ajuns să mă supere, pentru că vezi foarte mult, mai ales în vizual, niște lamentați. Eu cred cu sinceritate că trebuie să depășim această perioadă a auto-lamentării, pentru că mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă bunăoară japonezii sau nemții, la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, s-ar fi așezat așa, pe un scaun, și ar fi început să-și plângă pe umăr unii altora de milă, în condițiile în care țările lor erau distruse. Noi trebuie să depășim această fază, a plângerii de milă, fiecare pe umerii celuilalt.

- După Revoluție, din punctul meu de vedere, istoria a evoluat între un fel de frenezie recuperatorie, care a avut un vârf la mijlocul anilor ’90, și confuzia din prezent – multe voci, manuale alternative și așa mai departe. Cum comentați?

- Da, foarte pe scurt, v-aș spune că tocmai din această aparentă aglomerare de interpretări, eu cred că se va naște mersul înainte al analizei noastre despre trecut. Mi se pare absolut credibil că, în fond, și istoria este o problemă de piață. Cu cât ești mai abil în a-ți propune propria ta versiune, cu atât ai șansa să convingi mai multă lume. Nu vreau să las aici un sens peiorativ noțiunii de “piață”, nu vreau să spun că istoria trebuie să devină ceva foarte comercial, dar observ cu oarecare cinism ceea ce se întâmplă peste tot în lume. Există o notă dominantă în narațiunea istorică, în felul în care îți prezinți trecutul. Dacă este mai de bun simț, dacă este mai apropiată de realitate, ea tinde să prindă mai bine. Niciodată versiunile fie ultrapozitive, fie ultranegative, nu conving decât o minoritate. Noi trebuie să mergem pe acest main stream, pe această linie dreaptă, pe acestă stradă principală a istoriei, care cuprinde și bune, și rele, care nu se ocupă numai de fapte de vitejie, dar nici exculusiv de fapte de lașitate. Fiecare popor are și din una, și din alta, și trebuie să ni le asumăm cu responsabilitate.

- Ce părere aveți despre reevaluarea “petelor albe” ale istoriei? Pe hărțile vechi, locurile necunoscute erau marcate cu zone albe sau cu inscripții de genul “hic sun leones” – “aici sunt lei” sau ați “balauri”, care la noi s-au numit rezistența anticomunistă din munți, gulagul românesc, problematica Holocaustului, Regimentul de Graniță Româno-Bănățean nr. XIII, care a luptat în cadrul trupelor imperiale austriece contra turcilor, apărând Culoarul Timiș-Cerna într-un fel de NATO avant la lettre, evoluția cartografiei în Imperiul Austro-Ungar…

- Există fragmente de istorie, din păcate foarte puțin cunoscute și-mi face plăcere că puneți această problemă în discuție, pentru că eu acum lucrez la o carte, “O introducere în istoria comunismului românesc”, în care sunt prinse și această rezistență în munți, precum și o serie de episoade mai puțin cunoscute, pentru că au fost evitate în mod deliberat. Vreau să subliniez că avem toate motivele să ne mândrim cu rezistența din munți, nu numai din Munții Banatului, ci din majoritatea munților României, chiar dacă n-a fost o mișcare națională, în sensul că ar fi fost foarte extinsă sau luptătorii aveau legături unii cu alții. A fost însă o probă de curaj, pe care de multe ori o uităm atunci când spunem că, spre deosebire de cehi sau polonezi, noi nu ne-am opus comunismului. Culmea e că ne-am opus, dar am făcut-o într-o perioadă în care nimeni nu era tentat să observe această opoziție, pentru că prioritățile erau altele. Astfel de “pete albe” există foarte multe, mai ales în istoria recentă, cea a comunismului românesc, fie că este vorba de gulag sau de “fenomenul Pitești”. Optimismul meu în legătură cu recuperarea acestor episoade pornește de la faptul că se scrie – nu se publică foarte mult, din păcate – dar de scris, se scrie. Aici pot să certific la modul cel mai categoric: sunt studenți și cercetători din toată țara care s-au aplecat asupra acestor probleme, probabil le trebuie și timp până să adune studiile între coperte de carte…

- Vă amintesc și cele șase volume publicate de scriitoarea timișoreană Ileana Silveanu despre rezistența anticomunistă…

- Corect, sau tema deportărilor în Bărăgan, dezvoltată de Smaranda Vultur; ori de către Daniel Vighi, într-un volum foarte bun, cu Viorel Marineasa. Lucrurile ies, încet-încet, la iveală, dar, vedeți, chiar dacă apar niște cărți, ele apar în tiraj foarte mic, într-o perioadă când lumea e mult mai atentă la revistele colorate decât la cărțile în alb și negru. Cred că, după o perioadă de distanțare, vom avea prilejul de a privi cu mai mult calm retrospectiv și atunci vom putea alcătui o sinteză din toate aceste idei apărute în ultimul deceniu, să zicem.

- Ați lansat recent cartea dv. de istorie a mentalităților – “Ce Ceaușescu qui hante les Roumains” – “Acest Ceaușescu care îi bântuie pe români” (*). Trauma lui Ceaușescu mai este actuală, în condițiile în care unii elevi nu mai știu exact cine era respectivul personaj? Mai suntem marcați de Ceaușescu? Nu e și aici un loc comun – românii au nevoie de o mână forte pentru a fi guvernați – idee pe care o regăsim și la unii politicieni de azi?

- O găsim și, dați-mi voie să vă spun, într-o manieră mai directă decât puteam anticipa. Imaginați-vă că, în momentul în care făceam lansarea cărții la Timișoara – Timișoara a fost primul oraș în care am lansat cartea, apoi Bucureștiul și al treilea, Lugojul – pe afișajele politice ale urbei apăruse un fel de poster cu Ceaușescu – din partea Partidului Muncitoresc Român, care-și făcea reclamă politică pentru alegerile din noiembrie 2004 cu imaginea standard a lui Ceaușescu! Mie mi s-a părut absolut stupefiant ca, în orașul care a prilejuit despărțirea de Ceaușescu, să văd reapărând afișe cu Nicolae Ceaușescu, în numele unui partid absolut fantomatic. Așadar, eu am impresia că acest Ceaușescu încă ne bântuie. În urmă cu câțiva ani, muncitorii de la Brașov au ieșit și ei cu pancarte pe care era pus chipul lui Ceaușescu, protestând împotriva patronatului. Mi-e teamă ca imaginea lui Ceaușescu să nu devină ceva gen Che Guevara, scoasă din când în când de la naftalină, pentru a trimite, nostalgic, la o epocă în care era ordine, era liniște, luam bilete de la sindicat și mergeam la munte sau la mare… Umbra acestui Ceaușescu încă mai planează asupra unora dintre noi. Dar acum, hai să fim sinceri și eu sunt o persoană optimistă, prin structură. Mă gândesc că salvarea va veni tocmai de la generația tânără, a celor care aveau un an sau doi la Revoluție și pentru care Ceaușescu e doar un nume, un personaj cu contururi vagi și nu mai are o conotație politică.

- Ce părere aveți despre două teme istorice de actualitate, pe de o parte Parcul Reconcilierii Româno-Maghiare de la Arad, pe de alta, situația tensionată din Basarabia?

- Da, sunt teme de actualitate, și vă spun deschis că am fost împotriva reamplasării statuii generalilor de la Arad. Am avut motivele mele, nu vreau să intru în polemică cu nimeni. Din păcate, eu încă mai cred că această statuie este, într-o formă, și a Ungariei Milenare, dar am fost împotrivă pentru că simțeam că reținerea locuitorilor români din Arad este justificată și susțin că nu trebuie să forțăm niciodată nota, chiar și numele unei reconcilieri istorice. Tebuie s-o facem cu mare grijă, ca să nu trezim nici susceptibilitatea maghiarilor, nici pe cea a românilor. Trebuie să fim foarte atenți în a găsi calea de mijloc… Nu, nu este un subiect uitat acesta, sigur că un Parc al reconcilierii nu e un lucru rău, dar trebuie făcut cu mare grijă. Dacă pui statuia celor 13 generali, care este o operă de artă, și alături faci un bust al lui Bălcescu de trei lei, aceea nu e reconciliere, este un fel de circ! Trebuie lucruri de valoare măcar egală, pentru a putea aspira la o egalizare și a prezentului în România și în Ungaria…

- Iar în privința Republicii Moldova…

- Eu cred că, atâta vreme cât ne-am asumat, ca stat, recunoașterea statalității R. Moldova actuale, ar fi poate bine să trecem într-un sotto voce problema vreunei reunificări violente. Am convingerea că majoritatea românilor sau a vorbitorilor de limbă română de dincolo de Prut nu se gândesc la o unire cu România. Când se va dori acest lucru, evident, vom sta de vorbă, dar acuma sunt simple speculații, doar simple declarații care n-au nici un fel de bază.

- Și o ultimă întrebare, deși nu este neapărat despre istoria recentă: avea Decebal, într-adevăr, “buze senzuale”?!

- Da, aceea a fost o idee puțin deplasată a colegilor de la Cluj. În anul 1999, un grup de colegi de la Cluj au făcut un manual de istorie puțin cam în grabă, evident că aș putea să fiu foarte dur cu el, dar nu e bine, pentru că eu sunt autorul unui alt manual și s-ar putea interpreta că o fac din rațiuni comerciale, pentru a scoate în evidență meritele manualului meu, în comparație cu cel apărut la Cluj. Cred că a fost o inabilitate din partea autorilor care au publicat la editura “Sigma”, noi am lucrat cu o editură din București… bun, eu plec de la ideea că e loc pentru toată lumea, dar profesorii trebuie să aleagă manualele alternative cu foarte mare grijă.

- Acest interviu va fi postat și pe portalul literar interactiv internațional “Agonia.net”. Cunoașteți acest site?

- Nu numai că îl știu, dar îl și “răsfoiesc” adesea, ca și alte site-uri literare românești, de altfel.

- Vă mulțumesc pentru acest interviu și vă așteptăm să reveniți cât mai curând la Lugoj, cu noua dv. carte dedicată istoriei recente.

____________________
(*) Adrian Cioroianu - "Ce Ceausescu qui hante les Roumains" - Le mythe, les representations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste - Editions Curtea Veche, L'Agence Universitaire de la Francophonie; volumul este deschizătorul unei serii ce va cuprinde teze de doctorat ale unor cecetători ai istoriei recente. Cartea reunește o parte din capitolele tezei de doctorat a lui Adrian Cioroianu, susținută în anul 2002 la Universitatea Laval din Quebec - capitolele rămase pe din afară vor fi incluse în ediția în limba română.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!