Mircea Nicu – Jumătate fântână


În volumul de poezie “Jumătate fântână”, poetul de o rară sensibilitate Mircea Nicu, ne dezvăluie un crâmpei din trăirile sale, o stare de meditație profundă cu sonorități romantice, de aducere – aminte.
Mircea Nicu este un poet nostalgic, cuprins de neliniștitele gânduri “albe”, culoarea alb, “și-o manevră de alb prin culori hohotind”, apare încă din primul poem sugestiv intitulat “Pledoarie pentru alb”. Întâlnim în acest poem “albul șoaptei de dor prin mesteceni rămas”, ne lasă “să ghicim albul frunții răstignit prin poeți”, “tributari neputinței, neodihnei clienți”.
Poetul ne vorbește și despre “Posibile incendii”, atunci când „e secetă-n cuvinte și prin rafturi”,/ “paparude pribege/ cu părul ploi și coapsele de ceață/ conjugă verbul zeu a înțelege/ în ritmul unui vers fără prefață/ și-o mână nevăzută mai pipăie o rană.”
Observ în aceste versuri o durere difuză, se conturează o teamă lăuntrică, puterea de înțelegere este la cote maxime fără succes însă pentru că din titlu ne dăm seama de inevitabil, de forța naturii, de “Posibile incendii”.
Mircea Nicu, ne dă de veste ” e iarăși toamnă pe pământ/ și-n cerul trist se joacă norii/ cu stelele și gânditorii ”, își pune apoi o întrebare retorică, temătoare care pare să rămână fără răspuns, “Ne naștem iar? Nici un cunvânt/ Nu ne-ncălzește nici ne doare”, apoi ca o concluzie a celor spuse, cuprins de nostalgia toamnei, cu ultimul vers din poemul dedicate anotimpului galben, ne arată o toamnă “cât lacrima unui mormânt”.
Avem chiar și o “Autobiografie” a poetului, scrisă “când vântul dăltuia-n stejar preludii/ și păsările- ardeau spre miază-noapte/” când cobora “ din leagănul genunii/ Purtând neliniști agățate-n șoapte”/ deslușind “prin verbe atitudini”/ în carul său “plin cu incertitudini”, se simte in același timp “învingător și – nvins mă petreceau amurguri” își amintește de părinți în două versuri ce cuprind viața de la țară cu sărăcia și tristețea unor vremuri demult apuse: “ tata schimba-n făină sudoarea pe la târguri,/ mama căta-n altare la sărăcie leac”. Ultima strofă din “Autobiografie”, este ca o lespede ce-l poartă cu gândul undeva departe, “dincolo de neguri”: “O lespede – adevăr loveam cu fruntea,/ Cirezile căutau ca să mă strige/ De dincolo de neguri să-ncerc s-alinii puntea/ Cirezilor din Vâlcea ce-mi coborau în sânge”.
Anotimpul alb este însoțit în universul poetic al lui Mircea Nicu de “Prima ninsoare”, “De dorul ei sau poate de nedorul/, ” observ un îndemn la înțelegere “pe peronul strâmt” care este viața, atunci când “vom coborâ din trenuri aglomerați de furii”. “Către sfârșitul zilei”, poetul surpinde oamenii “relogodiți cu ura”, se alătură acestui tablou, confesându-se: “Prea ne tratăm de carii, prea ne miroase gura” apărând apoi regretul în ceeea ce privește acest tablou pur, umbrit de vicisitudinile vieții ” I-om otrăvi culoarea prin mușcături de fiare”.
Poetul are un “Trup arat cu scoici”: -
“Prin aorta de gheață pulsează-ncet veninul
Și trupul mi-e adânc arat cu scoici
Când dinspre miază-noapte-și revendică tainul
Șerpi înțărcați prea timpuriu de doici.”
Un poem care impresionează prin imaginile expuse, ce pare să fie o altă filă autobiografică, este și “Þărmul,” peste care trece cu greu privind “la continentul întrebării”:

“Sunt țărm la continentul întrebării
Nebănuit de vreun verdict sau har
Pe care-l părăsesc frecvent corăbii
În zile ce n-au loc în calendar”.
Poetul urmărește zilele ” pierzându-se în zare/ Așa cum urmărești un ideal/ și când se-ndreaptă a renunțare/” mai lasă să-i “cadă o lacrimă de mal”.
Visele poetului “de-nceputuri neatinse de avarii” s-au “bălăcit în ape ne-ncepute/ Sau ape-ndoliate ați parcurs/ Eu vă trimit din albul de la tâmple/ Aducerile-aminte pe-o coamă de reflux”.
Poetul îi dedică o poezie “Mamei”:
“Cu ale noastre griji călcăm odaia
În care te-amintim mereu mai rar,
Măicuță, tu vei coborî cu ploaia
Și-o să ne mături bătătura iar.”
Mircea Nicu rămâne “Fără gând”,se întreabă dacă e singur atunci când “stele nu mai sunt în cer/” și “un cimitir atârnă-n vânt”:
“Sunt singur? Fără de cuvânt
Mă voi întuneca stingher
Iar soarele dintr-un ungher
Trist va zâmbi către pământ”.
Mircea Nicu “lasă răni în auz și dezordine-n vers”,/” hăituit de erori printre vameși livizi/ Îmi agăț răsuflarea pe-o copită de verb,/ Hăituit de erori printre vameși livizi, / Cuprind glezna – cuvânt și întreb și mă-ntreb/ Unde-I veterinarul cailor suferinzi?/”.
Într-o altă ipostază, “de dincolo de șanțuri colectoare”, poetul ne spune cum “păduri de plop îmi cer să iau aminte/Cum o secure veșnic călătoare/ Amenință tăcută prin cuvinte.”
Poetul apare și în ipostaza de “Clovn”-
“Sărac și singur ca o vorbă bună,
Acum sunt trist și veți voi să-mi puneți
Pe frunte-o piramidă de noroi,
Eu, clovn acestui iarmaroc sintetic
Fac tumbe-n fiecare dintre voi.”
Mircea Nicu are viziunea unui “Somn peste umăr”, “gândind la o femeie-jumătate” căreia îi cere:
“Desfă-mi centura frunții, poate junghiul
Își cere vama trecerilor vii
Când sângerau luceferi peste unghiul
Unui răstimp de păsări cafenii”
“Și rupe-mi lanțul ce-mi cuprinde glezna,
Vârtejul îndoielii aruncă-l în nămol
Că dincolo de rampă crește bezna
Prin serpi ce-mi dau necontenit ocol”.
Amintirile poetului sunt dintre cele mai diverse:
“Și-un anotimp de fluturi ma chinuie la masă ,
Mâna îmi desenează un vers cam neciteț,
Dar îmi aduc aminte de seceta de-acasă,
De lacrima uscată a fratelui Olteț”.
Poetul are și “Poveri” dar, “Mai tainici decât vraja unui basm/ Înaintăm tăcuți peste clepsidre/ Când refuzăm refrenul pleonasm/ Al unui zeu ce nu ne mai cuprinde”.
Poezia care dă și titlul volumului , “Jumătate fântână”, explică pe de o parte soarta oamenilor pe pământ “vânturați de neșansa unor timpuri supuși,”, înfățișând “unghiul dintre noi și cei duși,” iar pe de altă parte ne dezvăluie “o clipă” de “sub tăcutele ninsori”.
“Mă adaug o clipă reștiutelor ape
Rătăcind fantomatic sub tăcute ninsori
Să-mi încerce oglinda din aproape-n aproape
Desfrunzite răspântii, desfrunziți trecători

Când se-ncumetă soarta să traseze hotare
Peste liniștea sacră-a unor plopi ofiliți
Se-mplinește poemul, vine clipa în care
Jumătate fântână mă întorc în părinți”.

Poemele lui Mircea Nicu marchează, așadar, în ansamblul creației sale literare, saltul calitativ superior evidențiind în opera sa o depășire a propriilor preocupări (tematice), în sensul abordării unei poezii amplu structurate pe o dimensiune profundă și gravă, aceea care îi conferă caracterul complex și paradoxal.
Din nostalgia poeziei vine probabil o vibrație de autenticitate pe care o au versurile lui Mircea Nicu.
Melancolia poeziei izvorâte dintr-un “Gând de iarbă”, din “Ograda lumii”, sunt simțiri sincere, nuclee de tensiune lirică .
Mircea Nicu este înainte de toate un poet al sufletului, al lumii exterioare, poezia cucerește prin comunicarea explozivă și caracterul confesiv în sensul că își trăiește și retrăiește fiecare moment de meditație. În poezia “Tot ce mă doare” se confruntă cu “melancolii alternative “- “Tot ce mă doare e când nu mă doare”.
Poetul are suficiente motive să nu fie absent:
“Deci am motive să nu fiu absent
Deci am motive să mă doară vara;
Cum aș muri de-aș fi indiferent
De-ar suferi obrajii mei și țara”.

Poetul are în același timp și o suferință și îl doare “într-un timp și într-un loc / ce se numește inimă și-atât”.
Eu sunt unul dintre cititorii care au poposit pentru o clipă pe jumătatea de fântână a poetului Mircea Nicu si mă simt onorată pentru faptul că mi-a dăruit acest colțișor ascuns al sufletului său.
Am descoperit, asa cum bine puncta Doru Epure in prefata volumului, – CODUL MIRCEA NICU. Mă bucur in același timp de “toată prietenia unui bătrân trubadur la Curțile limbii Române” și am toată convingerea că volumul și-a găsit un loc bine meritat pe scara cuvântului poetic și spre sufletul celor înțelepți.
Îmi închei aici plăcuta călătorie prin universul poetic al lui Mircea Nicu asigurându-l de cele mai alese sentimente de prețuire.
“Pentru acest lucru voi cei ce vreți să aflați câteva date despre poet, deduceți din versul său multicolor, născut din accente de kaki cu galben, crescut în accente de negru cu alb și cu un îmbietor iz de Busuioacă de Bohotin.
Cel înțelept va înțelege.”


Mădălina Maroga – decembrie 2004