Controverse
“Mănăstirea Baziaș, cu biserica ei ce poartă hramul Înălțării Domnului, a fost considerată din totdeauna cea mai mare sfințenie a sârbilor ortodocși din Clisura Dunării. Acest fapt se datorează tradiției acestor locuri care leagă numele mănăstirii și al înființării ei de numele primului arhiepiscop al sârbilor Sf. Sava Nemanjiæ, despre care se spune că s-ar fi oprit aici din cauza unei furtuni dezlănțuite de vântul Coșava. Nemaiputând înainta, Sfântul s-ar fi adresat vântului cu cuvintele 'Baș ziaș', de aici rămânând numele așezării și al mănăstirii”, scriu iereul Vasa Lupuloviæ și prof. Borislav Ð. Krstiæ în cartea lor “Istoricul așezării Baziaș - Istoricul mănăstirii Baziaș”, apărută în 1998, la Editura Uniunii Sârbilor din România. Anul întemeierii sale este oarecum controversat. Unii susțin că ar fi fost construită în 1225, alții, în secolele al XIV-lea sau al XV-lea. Totuși, este unanim acceptată ideea că cei care au contribuit financiar și material la ridicarea, în general, a mănăstirilor de pe malul stâng al Dunării, de pe teritoriul actual al României, au fost despoții sârbi. Este vorba despre cele de la Baziaș, Cusici și Zlatița. Cei mai mulți cred că ctitor este despotul sârb Iovan Brancovici, fiul despotului Stefan (1420-1476). Alții leagă Baziașul de sinaiții creștini, care ar fi impus la mănăstirea de aici sărbătorirea Schimbării la Față.

Interese
Construit din nuiele împletite, apoi din bârne, lăcașul sfânt a fost deseori incendiat și tot atât de des reconstruit. Un lucru foarte important este că funcționarea sa nu a încetat nici măcar pe vremea stăpânirii otomane. În 1557, Patriarhia Sârbă de la Peci (Kosovo) a luat sub ocrotirea sa și pe ortodocșii din Pașalâcul Timișoarei, pentru aceasta înființând episcopatele de la Vârșeț și Timișoara. Dieta din Transilvania va încerca să răspândească Reforma printre ortodocșii bănățeni, dar venirea la putere a membrilor familiei Bathory, care erau catolici, va însemna încercarea de catolicizare a ortodocșilor. Pe 20 mai, în tratatul încheiat între Mihai Viteazul și Sigismund Bathory se va menționa trecerea bisericilor ortodoxe din Transilvania și Banat sub ascultarea mitropolitului din Târgoviște.
Numai că presiunile vor continua, în secolul al XVIII-lea prozelitismul fiind reluat de către uniați care, sprijiniți de autoritățile habsburgice, și-au pus în gând să cucerească mănăstirile, aceste adevărate bastioane ale ortodoxiei.

Represalii
În 1788, spun autorii cărții amintite mai sus, situația devine dramatică după incendierea de către turci a mănăstirii Zlatița, “…călugării trăind din ajutorul primit de la parohia Zlatița și din donații strânse de mănăstirea Baziaș de la credincioșii acestor locuri care erau atrași aici de icoana făcătoare de minuni…” adusă de la Hilandar și care este considerată drept cea mai mare sfințenie a sârbilor din Clisura Dunării. Această icoană este o copie a celebrei icoane de la Hilandar și care o reprezintă pe Fecioara Maria cu trei mâini. Icoana se află imediat la intrare, în partea de nord a zidului bisericii mănăstirești.
Situația se schimbă cumva înspre mai bine, fiindcă în 1805 se construiește din piatră conacul mănăstirii Baziaș. Dar, în 1848, cei nouă călugări trăitori la mănăstirea Zlatița vor fi martori oculari ai incendierii lăcașului lor sfânt de către ostașii Batalionului 9 honvezi, aflați sub comanda maiorului Karl von Abancurt, ca represalii la incendierea unor mori de pe Nera și Iaruga de către armata sârbă. Drept urmare, călugării se vor retrage la mănăstirea Baziaș, unde vor sta până în 1860. Prezența lor va avea urmări pozitive pentru mănăs-tire, deoarece în 1855 se va trece la repararea acesteia. “În anul 1860 - scriu iereul Vasa Lupuloviæ și prof. Borislav Ð. Krstiæ -, biserica a fost pictată în interior de pictorii Živko și fiul său Dimitrije Petroviæ din Zemun, ajutați de zugravul Moritz Brayer…”. În același timp, aici a funcționat și o școală mănăstirească. În perioada 1868-1872, se fac reparații la biserică și conac, evenimentul fiind consemnat pe o placă de marmură prinsă de peretele de nord, imediat la intrarea sub clopotniță.

Þintă pentru tunuri
În primul război mondial, biserica a fost ținta tunurilor de pe vasele de război de pe Dunăre. După 28 de ani de autonomie, mănăstirea este din nou afiliată celei din Zlatița. În 1934, la Baziaș nu mai exista nici un călugăr.
În 1936, mănăstirea este reparată. Printre contributori se numără Patriarhia Serbiei, câteva persoane anonime din Iugoslavia, dar și U.D.R. (Uzinele Domeniilor Reșița), societatea din urmă donând tabla necesară acoperirii bisericii.
În cel de-al doilea război mondial, starea Baziașului se înrăutățește. În 1944, între 28 august și 6 septembrie, localitatea este atacată de nouă ori de către artileria germană. Pe 6 septembrie, în timpul rezistenței armatei române, au fost uciși șeful vamei, șase soldați de infanterie și un sergent elev.

Punctul pe i
Dar, curând, comuniștii încep procesul de colectivizare în satele din vecinătatea Baziașului. În 1950, părintele Sekuliæ este nevoit să predea autorităților arhivele cu cei botezați, născuți și morți. Un an mai târziu, cu permisiunea sa, clopotul mănăstirii și inventarul bisericii din Cusici sunt predate bisericii din Zlatița. Deși a solicitat ierarhilor bisericii să-l înlocuiască, să trimită la Baziaș un om tânăr, dorința sa nu a fost îndeplinită.

Speranța nu moare
În perioada comunistă, mănăstirea a fost lăsată de izbeliște. Abia în 1980, i se aduc reparații consistente. Vechiul conac a fost dărâmat și în locul lui a fost construit unul nou. S?a reparat zidul ce înconjoară mănăstirea. S-a schimbat tabla de pe acoperișul bisericii, iar interiorul bisericii a fost și el tencuit. Redevenită funcțională datorită acestor lucrări, aici se desfășoară slujbe îndeosebi cu prilejul Schimbării la Față (Preobraženje), când la Baziaș se adună mii de credincioși și când se decernează și premii literare scriitorilor de limbă sârbă din România și străinătate. Manifestările literare se constituie într-un omagiu celui care a fost Sf. Sava Nemanjiæ, părintele spiritual al sârbilor de pretutindeni.


Rastko Nemanjic
Cel mai tânăr fiu al lui Stefan Nemanja, mare jupan sârb, s-a numit Rastko. S-a născut în anul 1169 și încă din copilărie avea să dea dovadă de calități deosebite. La 15 ani, tatăl său i-a dăruit un teritoriu din statul său unde să învețe să conducă. La 17 ani s-a gândit să-l căsătorească. La un moment dat, când a fost chemat la palat, acolo au sosit câțiva călugări de la Muntele Athos, printre care și unul rus. Rastko l-a întrebat pe acesta din urmă cum e viața pe Muntele Sfânt. Când rusul i-a povestit, Rastko și-a dat seama că era exact viața pe care și-o dorea, astfel că s-a vorbit cu respectivul călugăr să plece împreună pe Muntele Athos. Și acolo va pleca, fără știrea părinților. Tatăl, Stefan, va trimite câțiva războinici după el. Dar prea târziu. Rastko s-a călugărit, primind numele de Sava. Părinții s-au obișnuit cu greu cu această idee, însă până la urmă s-au consolat spunându-și că a fost dorința lui Dumnezeu. Jupanul a început să-i trimită bani, pe care Sava îi împărțea mănăstirilor și sihaștrilor. A adoptat un stil de viață extrem de dur. Umbla desculț și vara și iarna, se hrănea cu apă și pâine și arareori și altceva. Se ruga Domnului până adânc în noapte. După câțiva ani, s-a călugărit și tatăl său, care a primit numele de Simeon. Fiindcă până atunci pe Muntele Sfânt nu a existat nici o mănăstire sârbească, fostul jupan și fiul său au construit mănăstirea Hilandar (al cărei conac a ars în 2004, la reconstrucția acestuia prințul Charles donând o mare sumă de bani). În 1219, Sava obține de la patriarhul de la Niceea ca biserica sârbească să fie autocefală și independentă, el fiind numit arhiepiscop. Întors în Serbia, va reforma biserica sârbească. Va scrie o serie de lucrări religioase, printre care și “Cârmaciul”, care conține reguli de viață și muncă în biserică, dar și în stat. Limba folosită a fost cea sârbească, vorbită de popor. Doar două, dedicate lui Siemon, sunt scrise în limba slavonă (bisericească). Toate sunt însă de mare preț pentru poporul sârb, dat fiind faptul că prin ele s-au pus bazele literaturii medievale sârbești. A murit pe 12 ianuarie 1236, dar se comemorează pe 14 ianuarie (după calendarul gregorian, pe 27 ianuarie). Sârbii din România organizează în fiecare an așa-numitul “Bal de Sfântul Sava”.


Cătun la Dunăre
Când spui Baziaș, îți aduci imediat aminte de două lucruri învățate la școală: la Baziaș intră Dunărea pe teritoriul României; la Baziaș s-a construit prima cale ferată din România. Pentru sârbi, însă, Baziaș înseamnă și mănăstirea cu același nume. Actualmente având rang de sat, localitatea aparține din punct de vedere administrativ de comuna Socol din județul Caraș-Severin. Istoria sa se împletește cu cea a mănăstirii. Istoricii presupun că mai întâi a fost construită mănăstirea, iar apoi satul, unde au fost aduși lucrători care să muncească pământurile mănăstirești. Aceștia au primit câte-un loc de casă și de grădină, dar li s-a acordat și dreptul de a-și duce animalele la pășunat, de a tăia lemne din pădurile mănăstirii, ei fiind și scutiți pentru o vreme de impozite.
Din nefericire, incursiunile armate turcești au avut influențe negative asupra așezării, dat fiind faptul că sătenii (perneavorii) erau fie uciși în lupte, fie luați prizonieri laolaltă cu călugării. Dar, după ce Banatul și Oltenia trec în 1718 sub stăpânirea austriacă, și după organizarea Confiniului de Graniță de-a lungul fluviului, mulți dintre perneavori preferă să se înregimenteze în Regimentul 2 sârbo-român. În 1795, Baziașul devine port important la Dunăre. Importanța sa economică crește puternic, mai cu seamă după construirea, cu începere din 1847, a primei linii de cale ferată. Primul tren va pleca din gara așezării pe 1 noiembrie 1856. În 1860, Baziașul va avea și un oficiu vamal. Maximul populațional va fi atins în 1880, mulți dintre lucrătorii feroviari alegând să locuiască aici. Atunci Baziașul a avut 516 locuitori. De asemenea, a devenit un loc atractiv pentru recreație. Aici au funcționat un hotel și un cazinou.


AGENDA nr. 51/18 decembrie 2004