agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5654 .



Daniel Dinescu - Trairile ascunse ale unui zeu deghizat
eseu [ ]
grafică, poezie și analiză Colecţia: Portrete de Decembrie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2005-04-14  |     | 



Andrei Ionuț Sava - Poezie pe verticala



Între ziduri


Îți ridicăm temple, Doamne, Te zidim în ele și Te uităm
ne prefacem în creatori și ne alergăm printre coloane
doar-doar ne-om lega sufletele în horă
cu capul în jos și cu ghearele împreunate
niciodată pentru rugăciune
niciodată pentru
niciodată


le lăsăm apoi în grija nimănui
a soarelui, stelelor, vântului, ploii,
zâmbim când mai cade câte o piatră din când în când
ne spunem trufași în bărbie că, iată,
nu ești așa de mare cum credeam
casa Þi se dărâmă spre nori
și norii cad, cad încet,
cad plângând


azi nu ne mai jucăm de-a creația
nu ne mai căutăm nici o ană nu o mai îngropăm
nu mai avem ziduri nu mai avem aripi
nu mai avem trupuri de unde
să Te alungăm să ne


astăzi ai să începi iar
să ni Te zidești
templu










Numai tu

Plânge
ochiul meu stâng
după tine
ochiul drept
te soarbe cu nesaț
lacrimă dintr-un boi
cu tămâie

încolăcită
pe șira spinării
îmi plângi pe rând
vertebrele
globulele albe
se luptă
să te sărute

pentru mine
numai tu
ești.




Lumânare stinsă

Întuneric de
nepătruns
omul
alungă lumina
în cercuri
din ce în ce mai mari
dinspre sine
spre cer
înspre sine
și cer.

Deschis
în oglindă se-arată
ceară din trup picurând
inimă de flăcări secată
șir de bătăi
rând pe
rând.

În noroi
își înalță iar fumul
din topire se-oprește treptat
mai are un deget
doar unul
de mistuire
uitat.

Deodată
nu mai aud cercuri
prea multă lumină pentru un orb
râdeai cu glas de tenebre
nebunule om
se stinge
o ultimă scânteie
în orizontul topit
rămas din tine
în zori.

Te-ai stins
cumpăr altul mai bun.




Primavara

Am prins fulgul in palma
si nu am mai simtit
gerul.

Te-ai topit prea repede
nici macar nu am avut timp
sa iti mangai frigul
sau sa incerc sa-l alung
cu o imbratisare
si un sarut.

Ti-am luat zambetul de mana
alergand printre nori
ne-am impiedicat de
Arca lui Noe
si nici urma de
ramura de maslin.

Mi-ai imbratisat retina
cu stralucirea visului tau
si toti nervii fetei
mi s-au ingramadit
in jurul buzelor
radeam.

Zapada topita in valuri
si cuburi de gheata
destule pentru a le izbi
de marginea paharului
din care bem cu
nesat.

Am invins iarna
din noi!




Mi-am pierdut regasirea

Am incercat sa fac din numele noastre
pasari care sa zboare fara aripi,
"Trenul accelerat 2004 va sosi in statie
la linia 5", proiect temerar de luna plina
din care a izbucnit vulcanul acela tarziu
ce ii placea sa fie numit 'iubire', cu toate ca
niciodata nu mi-a fost mai frica de cutremurul
din inima ta decat atunci cand ti-ai scos
un ochi pentru a-mi arata ca vederea vine
mai mult din tine decat din ei, ca trebuie sa ne grabim
'mai repede', cum ar zice latinul adormit,
pentru a ajunge pe peronul pe care trebuie, pentru ca
altfel nu am apuca niciodata sa ne aruncam
in fata aceluiasi tren, care nu ar mai veni de fiecare
data sa sparga tacerea ce s-a asezat intre noi,
cu toate ca ciocarlia pe care ti-am imprumutat-o
atunci cand ne-am cufundat pentru prima oara
in adancurile marii tale mi-a soptit ca tu si cu mine
avem acelasi nume, desi mai multe pasari au
raspuns cand le-am strigat cum te strigam pe tine
odinioara si atunci am incercat sa impusc fluturii
care imi adormisera pe tample si sforaiau pe mai
multe voci ce imi sugerau numele tau, de fapt mi-am
dat seama ca el face asta din sufletul meu,
striga pentru a se remarca in singuratate, crezandu-se
vocea demiurgului ce imi re-creaza din nou si din nou
retina pentru a te vedea numai pe tine, oricum vad
prin mine in tine si iarasi mi-aduc aminte ca pierdem
trenul fara de care viata noastra ar insemna doar o serie
de aruncari in gol de la terasa balconului ce
de multe ori ne-a servit drept mama si tata, pentru asta
nu am putea fi invinovatiti ca am alergat dupa luna
prea dezbracati sa ne deosebim intre noi.

Te iubesc.




Suflet nenascut

Te unduiai printre pietre
desenand orizonturi pe cerul
tamplei mele asteptande
viata de pasare Phoenix
nascuta din flacari
idee neterminata pe buzele
unui pustnic din schitul ars
de primele raze ale soarelui
zambet de narcisa asupra unui copil
nemaistiind sa rada decat
doua clipe pe an si
atunci numai catre zana
zapezii vesnice asezate pe
inima lui odata din carne
acum creata de umbre
profunde si negre.

Unde
ti-ai pierdut copilaria
vis de amazoana ranita
cu aur in par si petale de buze
amintirea zambetului domneste inca
pe cutele fetei tale de-acum
cea mai frumoasa dintre nimfe
devenita cea mai inteleapta sirena
in asteptarea marii
inchisoarea lui Neptun
iti aduce veacul de osandire
dintre prizonierii pierduti
ai aceleiasi cauze
murita de tine si inviata de ei
mugur de floare inca neconceputa
de pamantul-matca
iris de vant.

Ridica-te
si fii iar femeie
lumina in
cupa cu otrava
a
nemuririi.


Pentru mine poezia reprezinta o continua cautare. Un drum lung printre idei, sentimente, iluzii, sperante, un drum lung de regasire a eului ratacit in propriile lacrimi si dureri. Citesti pentru ca ai nevoie de viata, citesti pentru ca vrei sa cauti ceva ce neaparat iti doresti sa regasesti. Cauti sa reintalnesti trairi, cuvinte, vorbe, situatii, toate lucrurile care fac parte din acelasi univers infinit al poeziei.

Poezia nu are limite pentru ca poezia este plina de cuvinte, asa cum si universul este plin de viata. Si atata timp cat o sa exista viata pe pamant, o sa existe si poezie in inima fiecaruia dintre noi!

Poezie.ro a inceput tot printr-o cautare. Printr-o cautare a sinelui, mai apoi printr-o continua cautare de inspiratie, de talent, de frumos. Am inceput sa citesc, un vers, doua, o mie si continui sa caut, pentru ca indiferent de cat de multe gasesc, intotdeauna si de cele mai multe ori ma regasesc si atunci, dependent de ceea ce imi place si de ceea ce simt nu obosesc niciodata sa ma delectez cu trairile altora prin propriile mele retrairi.

Intr-o continua cautare nimic nu e mai placut decat acel popas in care te simti din nou ca acasa, in care iti revezi sinele, il citesti si ai in sfarsit ocazia unica sa te privesti. Sa te privesti pe tine in propria nuditate a sentimentelor si a trairilor.

Draga Daniel, poezia ta mi-a daruit aceasta ocazia. Ocazia sa ma privesc din nou, inauntru, asa cum sunt, si nu pe dinafara cum reusesc de obicei sa fac intr-o oglinda, in fiecare zi sau dimineata ploioasa sau morocanoasa. Versurile tale mi-au dat ocazia sa revad cat de frumos traiesc. De fapt, cat de frumos simtim noi, oamenii atunci cand iubim si mai ales traim. Si cand nu traim doar cu exteriorul acele lucruri care ni se intampla doar noua, reusim in cele din urma sa le retraim cu totii prin poeziile celorlalti!




Mădălina Maroga


ne mor clipele în șoaptă
fuge pământul cu noi
timpul nu ne mai încape


am tot săpat la îndemnul universului undeva pe drumul robilor
au început să-mi creasă gândurile
cârduri albe de egrete născocind clepsidrele
speranțele zac în vermuri de ceață
te îndemn să vii să bei din inimă vinul
miloanelor de regrete

scântei de iubire și dor prea devreme uitate
prea târziu mult prea târziu pentru noi
ia zarurile și-aruncă încă o dată
rotește rotește-ți ochii în jur
nu mai e nimeni să strige nimeni să treacă


nu ma mai tem,
chiar si-acum vorbesc in soapta
despre maine.
cu mainile impreunate,
cu toata suflarea
conturez un prag,
un semn al iubirii
caut cuvinte,
priviri, un ropot de ploaie,
ca o adiere necuprinsa in timp.

m-ai uitat undeva între infinit și oceane
ai plecat fără să te uiți înapoi
cu toate nisipurile pustiindu-mi și ultima insulă
le făceai cu mâna pescărușilor în hohote


în unduiri albe
mă împart
marginile mele risipite
adună
nedefiniri de sunete
măsurate

din când în când îmi vei râde în față și-mi vei spune cât de copil îți sunt câteodată chiar fără să-ți strig numele doar așa, în șoaptă




Florin Rotaru - Povestea unui z(m)eu deghizat
(SF – avertisment)



A fost cândva un zmeu feroce
Care-n cruzimea sa atroce
Înspăimântase tot poporul
Cioplind la teste cu toporul.

Până-ntr-o zi când dezgustat,
Sătul de sângele vărsat,
Privindu-și în oglinda față
S-a hotărât să-și schimbe viața

Ca să-și îndeplineasca planul
Vându în piață buzduganul
Și dacă tot pornise balul
Lăsa de sec mâncându-și calul.

A renunțat și la mustață,
Își spală cei doi dinți din față
Și să urmeze-al vremii trend
Își lua o harpa second hand.

Uită de sânge, de orgii,
Se apucă de poezii
Și-n scurta vreme, dragii mei,
Ajunse-n Parnas, printre zei.

Cânta din harpă cu mult har,
Mânca ambrozie, bea nectar,
Uitase viața rea de câine,
Servea metafore pe pâine.

Insă de-o vreme, zmeulică,
Simțea așa la lingurică
Cum îl apucî cu leșin
De parcă-avea-n stomac venin.

Nu mai punea geană pe geană,
Îi era dor de-o Cosânzeană
Și parcă îl mânca în dos
Dupa-un scandal cu Făt-Frumos.

Nu-i displăcea nici viața lină
Dar ar fi vrut adrenalina,
s-auda-o coasta cum se frange,
Să simtă iar miros de sânge.

Și Într-o zi, la supărare,
Când se-ntâlni cu Zeul Mare,
Cu caracteru-i nărăvaș,
Îi făcu harpa guleraș.

Au venit trupele-antitero,
I-au dat pe loc nivelul zero
Cum în regulament sta scris
Și îl goniră pe proscris.

De-aici povestea e neclară,
Cică-ar fi fost văzut prin gară
Fără-acel aer fioros
Bând cot la cot cu Făt-Frumos.

Deși și-a cam ieșit din mână
Mai sparge câte-o căpățână
Și apoi, plângând de durere,
Recită versuri pentru-o bere.

Acum, nimeni nu poate spune,
Or fi metaforele bune,
Dar consummate mult, se pare
Că dau efecte secundare.

De-aceea propun cu căldură
Să introducem, cu măsură,
În hrana zeilor din cer
Puțină sare si piper.

Daniele, sper sa iei randurile de mai sus asa cum sunt, adica o gluma.


Dumitru Cioacă-Genuneanu

Recomandarea mea catre admiratoarele poetului Daniel Dinescu: numai in operele lui scrise sa aveti incredere.

pe fete acest poet
le imbie nediscret
sa-l accepte de profet
fiindca-l chiama Daniel



Maria Prochipiuc


Daniel Dinescu folosește versul în așa fel încât duce la abolirea tuturor regulilor prozodice, iar poezia devine viu colorată, uneori cu fantezii mai mult fictive pentru a se înălța spre azur. În poezie se poate scrie despre orice, uneori suntem preocupați doar de partajarea în versuri a textului respectiv mai ales că punctuația devine în acest caz, balastul care împiedică balansul viu. Obținerea tonalității adecvate se produce prin compatibilitatea fondului cu forma, care presupune exprimarea unui subiect specific unei anumitestări a unei anumite trăiri:

De luna, de mana, de tine, de noi,
de astazi, de maine, de ieri sau de ploi,
de fapte, de vise, de cer si noroi
se-agata cocorii dansand cate doi,
atarna pe brate mai mult decat moi,
ajung sa se-ascunda crezand ca sunt goi,
si iarasi se-aduna ciudat musuroi
Spre luna, spre mana, spre tine, spre noi.

Prin pietre, prin praf, prin soare, prin nori,
prin mult, prin putin, prin griji sau erori,
prin apa, prin foc, prin piele si pori
un drum catre mine grabita masori,
aduci bucurie, albastru, caldura, ninsori,
din tine iubire si vise-mi strecori
Din pietre, din praf, din soare, din nori.( Contopire)

Daniel, poate fi considerat un poet reflexiv cu poeme care cuprind în ele tot universul său cu un patetism bine temperat, la care își adaugă lirismul bine dozat. Unitatea tonală a poemelor este distinctă, conservând aproape obsesiv cuvântul în diverse forme de exprimare. Dacă parcurgem poem cu poem ne dăm seama că sentimentele poetului au o viață a căror tensiune este cu foarte mare greutate mascată:

Ti-am găsit
urmele aripilor
pe cerul meu

Călcând cu sfială
ierburi de rouă
în aerul plin
de
nedumerirea
gărgărițelor

Din cerul tău
cădeau nepăsători
norii (Ceruri)

Daniel este poet prin destin, cu un vers frumos, lin, cu modulații prelungit metaforice. Desigur că evoluția poetului s-a petrecut în imediata noastră prezență, dintr-un nobil impuls în care poetul stăruie cu firească neliniște. S-a creionat astfel, un profil asupra căruia timpul, cred, că va decide favorabil, cu condiția abordării și mai departe a stilului. Vocea poetului este distinctă, ea face parte din familia vocilor care dețin secretul magic al poeziei. Versurile sale sunt mai importante decât poemul, metaforele mai importante, și ele decât versul:

Printre lacrimi si literele
se mananca mai usor;
noi, cei de pe taramul umbrelor,
topim litere in lacrimi
ca sa nu mai simtim gustul sarii
pamantului ce ne transforma in fantome
ale unor litere macinate. ( Durere)

Daniel Dinescu ne apare ca un poet a cărui formulă îl menține programatic în sfera liricii conturând o imaginistică a scrisului, el își trăiește creația în afara oricărei convenții. Nu se lasă înșelat de aparența eufonică a discursului poetic și merge până într-acolo încât jupoaie cuvântul pentru a rosti adevărul liric:

Praf de aripi de inger
presarat prin cimitire uitate de vreme,
pietre prea colturoase ca sa incapa in luna,
ciment batatorit acoperind pietrele,
stafii rugandu-se sa se faca lumina din praf
si stele sporovaind la un ceai
despre atata noapte
prefacuta in soare. (Zi-i de noapte)


Adesea nici măcar un cuvânt întreg nu încheia versul, ci numai o parte a sa. Ai impresia că există un fel de dispreț față de regulile gramaticale și de prozodie. Originalitatea obținută astfel îndepărtează textul rezultat de ceea ce în general, se gândește despre poezie, pe linia ferm prefigurată de poeți. Daniel ne cucerește uneori prin simplitatea și profunzimea, dar mai ales prin sinceritatea rostirii:

Mare si cer
nasc in genuni
linia orizontului
mormantul zilei si pantecele
noptii din care soarele
pastreaza
stele
pentru fiecare
om
ce urca
sa fie cer
si mare
ca sa zamisleasca
orizontul
casa a lunii
sclava soarelui
si inima noptii
raze
de tort tesute
in viitor
de un
paianjen
satul de atata
mare si cer
orizont
noapte si zi
soare si luna
stele
de noi.(Hora creatiei)

E sigur că uneori poetul după numeroase variante ajunge la țelul propus-adică le conferă acestora valoare estetică. Contopește imaginile, iar originalitatea îi este proprie. Daniel pare uun poet timid și orgolios totodată, cei care l-au comentat îi recunosc introvertirea de martor al momentului poetic. În momentul de față el se prezintă ca un profesionist în ale versului. Metaforele se construiesc prin acumularea diverselor imagini desfășurate mai întâi în planul mental și apoi exersează cu ele pe hârtie:

nu stiu daca e moarta cum sa ma apropii
nu ma incanta ideea sa mor inaintea ei cu toate
ca uite corbii cum asteapta sa plec
ii e frica de ea nu se apropie si pantera
va fi numai a noastra trebuie doar sa avem
un pic mai multa rabdare sa-l facem sa creada ca
plecam si corbii imi dau tarcoale
ah o sa ma ridic daca indrazneste sa se uite la mine
sunt ranita hai si omoara-ma de ce stai
teama sa nu se prefaca e mai mare decat dorinta
hai sa ne napustim ca el se retrage
acum o sa-i sar in fata
poate ma musca
atacati! (Ars expectandi)


De aceea, suveranitatea potențială a gândurilor ce ne încearcă uneori apare mult diminuată. Pe de altă parte, ii va cenzura opiniile și că tocmai din această cauză rezervele sale atâtea câte sunt trebuie serios argumentate. O vom face întocmai în numele adevărului, mai presus de toate, umblând nestânjeniți prin universul lui formând cercuri albe pline de maturitate, dar extrem de proaspătă ca sensibilitate lirică demnă de toată admirația:

Aruncasei navodul
ca sa aduni sufletele moarte ale rechinilor
si veninul serpilor ce iti intepasera piciorul,
tie, jumatatii de om, din care disparea si
jumatatea de sange ce mai ramasese
sa adune de pe urma celulele scapate de prima parte
a curgerii, seva ce hranea demonii pamantului,
care, nesaturandu-se, te re-creau pentru a te re-culege
si tu te bucurai infrigurat ca esti si te faci
hrana zeilor, seva pamantului, taina mortii,
prin care se re-cladeste lumea neagra
din negura in care deja ai inceput
sa te intorci. (Descompunere)

Uneori are momente de meditați și izbutește prin expresivitatea sintagmelor folosite să scoată în evidență frumuseți nepieritoare. Pe Daniel îl poți caracteriza ca un poet, sensibil și sfios, un liric de vocație, acest lucru îl definește prin acel simț critic format ( de văzut comentariile făcute la alți autori).

Înfiorat de sentimentul iubirii, poetul își face din el armă, dar și cutie de rezonanță. Poetul Daniel Dinescu se definește prin opțiune, e un homo religiosus. Doar credința, starea de religiozitate îi acordă șansa regăsirii propriei identități spirituale. Este un poet reflexiv, convins că lumea nu poate exista, în toată plenitudinea ei, fără sacralitate:

Sarpe
si copac
bun de dorit
glas mieros de ispita
'nu vrea sa fiti ca El'
'gusta sa devii dumnezeu'
porunca ce-atarna de fir de par
de femeie, de barbat, de fir de dorinta
unde mi-e coasta nu mai vad mainele
prin tine hai sa ne-ascundem
de azi.
Radacini
infipte in cer
se-apleaca spre noi
si ne intorc spre pamant
'Aveati toti pomii spre mancare'
'Mi-e rusine sa ies, suntem prea goi'
Unde ti-e frunza, Adame, unde e sarpele
femeie, unde ati lasat lumina
unde ai fost, incotro
te indrepti? (Unde ti-e raiul, Adame?)

Poezia lui Daniel e uneori un strigăt duios, fiindcă poetul nu vrea să convingă pe nimeni de nimic. Reușește foarte bine prin textele sale să creeze o lume suavă, el scrie firesc, ca și când poezia ar fi o secreție a profunzimulor eul-ui, în felul aceasta atinge pragul poeziei adevărate:

în bătrânețea lor
frunzele uită unde
se-ascunde ramul

***

amintirea verii
îmbătrânește chihlimbarul
mustind a toamnă

***

zbor senzual de frunze
prin inimi târzii
și-așterne pașii

***

inventând culori
vesel copilul
ia în râs norii [Anotimpuri - în joacă (cu ajutorul Darei)]

Rândurile de față au adesea un caracter polemic explicit. Numai că interlocutorul vizat a trecut (urcat) ușor pe treptele recunoașterii sale lirice. Atunci ne întrebăm ce sens mai are dialogul cu poetul sau cu versurile lui? Are! Fiindcă, poeziile sale transmit un fior care îl va face pe poet să spargă distanța geografică dintre el și persoana iubită, dintre el și cei care îl citesc, dând prestanță poeziei:

Si pietre si iarba si nasturei
lumanari rugaciuni si oameni
liniste in nori si prin noi
Fluturi traverseaza cerul in cor
idee de mai bine prinsa in
cosite de tanara fata
frumusete in fuga printre dune.

soarele topeste miezul de ciocolata
coloana suspendata intr-un sarut
nu-i ultimul dar cate mai sunt
e mult mai frumos rasaritul tau
doar tu plangi diamante
zambeste-mi iar aur. (Te-am visat)

În poezia de astăzi a lui Daniel se simte o nouă vârstă interioară, o nouă etapă lirică, care îl încoronează cu o aură a suavității și a prospețimii. Uneori stările devin tensionate, severe sub semnul căreia poetul descoperă alte preocupări. Autorul imprimă o adâncă marcă personală asupra textelor sale. Citirea de la un capat la altul al textelor e ca un concert polifonic la capătul căruia fiecare cititor exigent va rămâne măcar cu o amintire. Iar unul mai indulgent cu un caleidoscop de senzații și imagini agreabile care-i solicită simțuri și simțiri diferite, care-l lovesc în cele mai sensibile coarde poetice. Cei pe care îi cunoști ( personal ) au avantajul unui portret mai caracterizant, dar și dezavantajul tendinței de a-l caracteriza mai mult fizic decît filozofic- poetic.

Sunt versuri care constituie o confesiune indirectă de o elevată și emoționată semnificație pentru modul poetic în care se conturează. Creația sa înmănunchează poeme variate ca ton și dispoziție lăuntrică, cu o ilustrare plină de farmec, de melancolie și răzvrătire a unei vîrste de trecere, când sentimentul necunoscutului și al ireversibilului face ravagii, când liniștea nu se arată decât provizorie, când poetul nu mai poate vorbi decât în numele zborului pentru a ieși din starea de zbatere:


Am murdarit cerul
incercand sa imi scriu numele,
dar ce minune -
te-am gasit pe tine
mangaindu-mi numele cu

cerul tau. ( Cantec)


Topindu-se gheața dintre noi
a rămas timpul
în care noi am încercat să inghețăm
clipa. (Gheata)


...atat de mult a plouat azi incat a trebuit sa imi ridic usor picioarele pentru a permite pamantului sa plece. A plecat fara prea mult zgomot si m-a lasat suspendat, a fost poate prea mult si prea neasteptat pentru el, auzi, sa il lasi pe el, care te sustine, sa iti retragi increderea in el si pur si simplu sa il faci sa se creada inutil! Daca ar stii el cat de mult incearca omul sa aiba o clipa de suspendare si niciodata nu reuseste intru totul...intr-adevar e greu, toata viata am incercat sa ma ridic, sa ridic un picior...si apoi pe celalalt, dar totdeauna am fost deficitar la capitolul 'celalalt', poate se desprindea un pic, pleca mai intai degetul mic, urmat cu infrigurare de celelalte, dar niciodata degetul mare nu vroia sa le urmeze...bineinteles ca urmau intrebari din partea celorlalte degete: 'de ce nu? de ce el? Dar el avea o multime de raspunsuri, ca ar vrea sa fie primul, ca ar vrea sa nu aiba atata responsabilitate, ca doar pe el apasa greutatea unui intreg corp...de fapt ascundea ceva - atat de mult se obisnuise cu acel pamant ca ii era frica de aer. 'La varsta mea imi mai trebuie aventura?' isi soptea el filosofic in momentele de panica ale celorlalte degete...sa nu mai vorbim de celalalt picior, care odata aflat in aer, simtea libertatea, dar de fiecare data trebuia sa se intoarca...
Dar in acea zi reusisem...ma ajutase ploaia...de aceea tot timpul degetul meu mare, probabil de la piciorul drept, va uri ploaia...dar la fel de mult celelalte ii vor multumi si nu vor considera pamantul nefolositor, numai ca nu era pentru ele...sau pentru mine... (Ploaie)

o sută două sute trei sute
nu te uita pune mâna la ochi
patru sute cinci sute

întuneric în mine nicăieri
lumina se stinge pâlpâind pereți
coridoare spre cer închise
prăpăstii înguste prin noi
izvoare de plâns
încă puțin încă puțin
gata m-am
ascuns

liniște
parcă mai numără
e bine aici nici eu nu mă văd
nimeni

și frică
și sânge încet
și răni de pământ deschise
și umbre de mâini
și sunete moarte
și negru
și alb (De-a v-ați ascunselea)



Așadar colajul realizat reface o unitate ignorată de unii. Admitem că în privința modului în care se înlănțuiesc ideile și a cumului informațional astfel dobîndit, se poate vorbi despre unitatea conținutului. Cineva trebuia să-l sesizeze în vârtejul acestei nebuloase lirice, iar concluzia care se degajă din aceste prime constatări este că tipul de vers adoptat de autor nu se deosebește cu nimic de mai vechile sale creații având caracteristicile prozodice menționate. Așa cum suntem vom da seama întotdeauna ce gândim și scriem într-un articol- eseu, într-un studiu sau într-o carte. Atât poezia cât și proza sunt creații ce merită tot respectul nostru. Acest dialog îl consider ca o dovadă de prietenie și mai ales de colegialitate, este arătarea necosmetizată a personalității autorului si a poemelor sale... Deasemeni această culegere de texte este făcută la întâmplare, eu doar propun dar tu cititorule ai libertatea alegerii.



Nota- Imaginile 1, 2, 3 și 4 sunt realizate de Andrei după poeziile lui Daniel Dinescu

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!